În loc de bună dimineața


Miroase a ploaie și-a răcoare. Doar miroase, în realitate, e înăbușitor de cald iar umezeala asta matinală are grijă să acopere pielea de o peliculă fină de transpirație. Nici măcar n-a plouaat, doar a înmuiat puțin praful pe asfalt, dar, Doamne, stropii ăștia puțini miros dumnezeiește! Pe blocul vecin discută pescărușii. Își fac planul pentru ziua care urmează. Am vrut să le fac o poză, sunt frumoși, au pene albe, strălucitoare, dar cum scot telefonul și-l îndrept către ei, dispar. Nu credeam ca păsările acestea să fie atît de discrete aici, în București. La mare vin și-ți fură covrigul din mînă. E adevărat, chiar și acolo trebuie să fii foarte norocos să-i surprinzi în plin zbor. Baghera mea stă cuminte pe pervaz și privește nemișcarea străzii. E liniște, încă. Doar cîteva vrăbiuțe s-au trezit și-și dau binețe, agitate și grăbite. Pesemne au foarte multe să-și spună.

E incredibil de cald. Va trebui să închid fereastra, să dau drumul aerului condiționat. Nu e nici măcar ora 8. Urmează o zi plină, e 25 pentru contabili, dar despre asta povestim mai pe seară, dacă mai am energie.

O săptămînă minunată să fie!

!

Nisip


Sunt fiica verii. Inima mi s-a modelat acolo, pe nisipul auriu de pe ulițele satului pierdut pe malul Jiețului. Satului care-a fost și nu mai este decît în amintirea mea. Cînd am deschis ochii direct în strălucirea de mică a nisipului ce ne acoperea, generos, pe toți i-am deschis. Din cauza lui ochii mei au și acum momente în care strălucesc auriu în soarele amiezii. Poate nu vă vine să credeți, dar nisipul fierbinte m-a adăpostit în cele mai importante momente ale vieții. Atunci cînd am plîns, cînd am rîs, cînd am suferit a fost suficient să dau jos săndăluțele și să merg desculță prin aurul mișcător, să-l simt cum îmi îmbrățișează tălpile, cum se afundă degetele în căldura lui, că mă înfășoară ca o eșarfă de mătase, la fel de moale și ademenitor.

Nisipul satului meu nu seamănă cu niciun nisip întîlnit aiurea prin lume. O singură dată am dat de-un frate-al lui, într-un cot pe malul Oltului, dar acolo era îngreunat de apa obosită a rîului, înainte de vărsarea în Dunăre. Nu, Dunărea n-are nisipul atît de drag. Pe malul ei, bătut de ape, e un nisip argilos care-ți înghite, flămînd, piciorul pînă la pulpă. Cu greu reușești să-l mai scoți viu din gura lui. De aceea Dunărea e atît de versatilă și periculoasă, ea nu te prinde doar cu brațele de fier ale vîrtejurilor, ci și cu nisipul de pe fund. În el se adăpostesc mii de lighioane flămînde, care abia așteaptă să se înfrupte din carnea albită de apă.

În nisipul ulițelor mele puteai să te afunzi cît voiai, el nu ținea morțiș să te păstreze, te acoperea ca o mantie caldă de mătase și te lăsa să pleci mai departe, pe drumul tău. Nici măcar o groapă nu puteai săpa în el, că firele fine de mică se întorceau și-ți acopereau continuu munca. Le plăcea joaca, erau pururi copii.

Cînd ploua, nisipul aduna toată apa și-o împingea, adînc, în pămînt. După o oră se zvînta și te primea la fel de cald ca înainte. Bălțile nu prea aveau cum să reziste pe ulițele copilăriei mele.

Îmi plăcea să merg desculță, fie că era uscat, fie că era ud. Niciodată nu m-am mai simțit atît de liberă ca atunci cînd umblam desculță pe ulița copilăriei. Nisipul ne vindeca rănile, nisipul ne înghițea lacrimile, ne atenua căzăturile, ne vindeca de toate bolile. Cînd bătea vîntul aveam nisip pînă și-n gură, îl inspiram și-l treceam prin plămîni și culmea, nu ne omora. Trecea prin sita ochilor, cu prima lacrimă.

Ați putea crede că pe un nisip atît de volatil nu crește nimic. Nimic mai fals. La noi creșteau cele mai mari și mai dulci lubenițe, cei mai minunați struguri, piersici aromate și zemoase din care trebuia să mîncăm doi ca să putem termina una. Mușcam din ele și-mi curgea zeama pe bărbie, soarele o zvînta și cînd mă spălam de resturile lipicioase, nisipul fierbinte era prezent acolo, prins pe fața mea, în lipiciul dulce.

La sfîrșit de august mergeam cu Maica la spartul bostanului după Sfînta Maria Mare, puneam pătura jos, pe nisip, la umbra cîte unui salcîm pipernicit și mîncam din carnea roșie, dulce și caldă pînă ni se umflau burțile ca la răcănei și nu mai puteam înghiți nici măcar o gură de aer. Ne așezam apoi cu burțile la soare și zăceam pînă către seară, cînd se făcea loc și-am mai fi mîncat puțin. Apa era pe sponci și nu îndrăzneam s-o risipim doar ca să dăm jos mizeria de pe noi, o lăsam așa, plină de nisipul pe care-l duceam cu noi înapoi, în sat. Ajungeam acasă și ne băgam direct în cada plină cu apă încălzită la soare. Parcă mai respiram o dată pe măsură ce nisipul de pe noi se aduna pe fundul de tablă.

Înainte de-a ajunge la mare îmi închipuiam plaje întregi pline de nisip strălucitor ca acasă. Nu mică mi-a fost mirarea cînd, ajunsă într-un final pe malul mării, n-am putut merge desculță. Nisipul avea colți de sidef și nici măcar nu era nisip cu adevărat, era un amalgam de scoici fărîmițate pînă la pierderea identității. Într-un singur loc, la Neptun, am simțit sub tălpi nisipul ca odinioară, pe ulițele satului meu pierdut pe malul Jiețului și, pentru cîteva zile, am devenit din nou copil.

Voi n-aveți cum să știți cum este, nici din ce scriu eu nu reiese cu fidelitate magia nisipului din care-am fost modelată pe vremea în care satul meu pierdut în lunca Dunării era încă viu. Poate doar călătorii din deșert, cu capul acoperit de turbane albe și cămilele cu cocoașe adînci în spinare să înțeleagă de ce caravanele lor își știu drumul printre dunele mișcătoare, de parc-ar fi sufletul meu pe ulițele demult uitate.

Drum


Drum

Pășise cu stîngul pentru prima dată și știa că nu-i drumul pe care trebuia să meargă, dar nu știa cum să dea înapoi. Semne erau din toate părțile, nu unul, zeci, aproape în fiecare zi cîte unul.

Primul a fost în acea după-amiază însorită de vară, cînd el aștepta cu un buchet imens de flori în mînă și ea a simțit nevoia să schimbe direcția, doar ca să nu-l întîlnească. Era ceva pueril, normal, dar nevoia de fugă era uriașă. O îngrozea felul în care-și îndesa buzele în gură cu degetul și le mesteca pînă-i dădea sîngele. Era ceva ce striga ”nu!” prin toți porii. Și totuși, nu s-a abătut de la drum, a mers direct înainte, a primit buchetul de flori, a zîmbit frumos și-a zis că nu trebuia. Și-a lăsat pînă și mîna sărutată, să nu poată să spună nimeni că n-a fost suficient de atentă. De după uluci, pîndea baba din colțul străzii. Într-o oră toată strada avea să știe că domnișoara de la numărul 137 de pe 1 Decembrie 1918 are întîlniri necuvenite cu bărbați străini. Totul în văzul lumii, în toiul zilei. Ce tupeu, să se afișeze așa, cu rochia prea scurtă, în ciuda venicilor! Întîmplarea n-avea să treacă neobservată, știa și totuși, un drăcușor nemernic o îndemna de la spate să meargă înainte. Logodnicul s-a supărat și-a făcut o criză urîtă în urma căreia florile au ajuns direct în tomberon și despărțirea a fost definitivă. Hotărîtă să rîdă de soartă, a mers mai departe.

Următorul semn a fost mult mai puternic. Practic, dacă nici de data asta n-a reacționat, a fost clar din pură prostie, nu din alte considerente. Veneau de la serviciu, în autobuzul supraîncălzit al intreprinderii. Ea avea o rochie vaporoasă, albă și ședea în picioare, în mijlocul unui grup de colegi de serviciu care se întreceau în complimente și glume cam deocheate. Rîdeau cu poftă cînd șoferul a pus frînă brusc, ea s-a dezechilibrat și s-a izbit cu tîmpla aparatul de taxat prins pe una din barele de susținere. Pielea s-a crăpat și cîțiva stropi de sînge au picat pe pieptul minunatei rochii albe. Petele sunt și acum vizibile, iar rochia n-a mai fost niciodată ce era. El era la un metru în spatele ei, tăcut și totuși omniprezent, ca de obicei. Deja era vizibil că dezvoltase o obsesie în ceea ce-o privea.

Restul pașilor au venit de la sine. El s-a străduit și-a intrat în cercul ei de prieteni, i-a cucerit pe rînd pe fiecare, iar ea, în mod de-a dreptul iresponsabil, a lăsat garda jos.

Pe urmă au urmat verificările de care nici măcar n-a fost conștientă. Era momentul ei de glorie, nu privea nici în stînga, nici în dreapta, doar înainte, pe drumul întins ca-n palmă. Și totuși, pe margine se juca cartea viitorului ei, se scria în informări binevoitoare, în rapoarte pe subiect, în tatonări și întrebări de la răspunsul cărora se eschiva amuzată. Vai ce o mai amuzau toți și cît de tare s-a întors amuzamentul împotriva ei!

A mai fost un semn, cînd s-au mutat împreună, fix de aniversarea lui. A venit toată gașca la petrecere și, pe nesimțite, singurii care-au mai rămas în micul apartament au fost prietenii ei cei mai buni, care n-ar fi plecat s-o lase acolo. Ei simțeau ceea ce ea adormise demult în simțurile ei. S-au schimbat replici tăioase sub formă de glumă, s-a băut copios și, într-un final, ea a adormit pe canapea. Pentru că ei nu voiau să plece, au fost lăsați să doarmă pe covor și inevitabilul s-a mai prelungit încă o zi. Trebuia să-i asculte și de dimineață, cînd toți erau pe jumătate mahmuri dar suficient de lucizi, să fi plecat cu ei și să nu fi privit înapoi. N-a făcut-o și uite-așa s-a ales cu o cerere în căsătorie pe care a acceptat-o mai mult din ambiție, prea puțin conștientă de urmări.

Ultimul semn a fost acum două săptămîni, cînd se pregăteau să plece la Timișoara, să-și cumpere ținute pentru apropiata nuntă. La etajul patru, în garsoniera de deasupra, era chef și, oricît ar fi încercat să se odihnească, nu putea din cauza urletelor cu care cheflii bine afumați își însoțeau muzica dată la maxim. Au jucat poker pe dezbrăcate, au dansat, și-au turnat șampanie pe piept, au urlat, apoi distracția li s-a părut prea puțină și au ieșit afară, pe balcon. Gazda, un tînăr inginer cu mintea necoaptă, a făcut pariu că poate să meargă pe balustradă dintr-un capăt în celălalt al balconului. Toată gașca a aplaudat și-a chiuit frenetic, înviorată. Ascunsă în întunericul de dedesubt, ea aștepta deznodămîntul cu genunchii la gură, încercînd să-și înăbușe un țipăt. Întins alături, el dormea ca un prunc.

Chefliul s-a urcat bara de metal de pe marginea balconului în încurajările urlate de asistență, s-a ridicat cu greu în picioare și-a făcut primul pas în gol. Toți bețivii s-au trezit brusc și au amuțit. În liniștea nopții s-a auzit zgomotul înfundat pe care l-a făcut corpul cînd a atins pămîntul și-un urlet supraomenesc de durere. El s-a trezit speriat și a ieșit afară pe balcon, ea a rămas tremurînd, în pat, în aceeași poziție fetală. Urletele au continuat timp de o jumătate de oră, pînă a venit salvarea și l-a luat pe nesăbuit. În garsoniera de deasupra n-a mai rămas nimeni să aștepte autoritățile, s-au împrăștiat toți, ca potîrnichiile.

Semne au fost clare dar, atrasă de necunoscut, a mers mai departe, fără să-i pese că primul pas a fost greșit.

Așa a ajuns în fundătura de acum. În dreapta era deșert, în stînga deșert, în spate nu se mai putea întoarce iar în față era o stîncă de granit de care nu se putea agăța. Alături, umăr lîngă umăr era el, monstrul căruia i-a zis ”da”. Și-a dezvelit colții, și-a întins aripile de piele neagră și și-a făcut avînt să-i sară la beregată. Mai avea puțin, extrem de puțin pînă cînd o acoperea cu totul, iar ea închis ochii și și-a așteptat, resemnată, soarta. A apucat să-și spună doar ”prostia se plătește, draga mea, doar știai că nu trebuie niciodată să mergi pe un drum care începe cu stîngul”, înainte de-a simți că-i fuge pămîntul de sub picioare. Nimic din ce i s-a întîmplat după aceea n-a mai contat, era deja departe, pe un drum de lumină pe care reînvăța să zboare.

Niciodată la fel


Am privit ieri un film care m-a pus pe gînduri. Still Alice, cu Julianne Moore.

Alice e o femeie frumoasă, împlinită, care abia a trecut de 50 de ani. Are o familie frumoasă, un soț bun, trei copii mari, la casele lor. Este profesoară la Columbia, o vestită universitate americană, iubește comunicarea și e o fire foarte activă. Își ține mintea ocupată tot timpul, citește, scrie, predă, face jogging în fiecare dimineață. Femeia perfectă cu viață perfectă.

În mijlocul acestei perfecțiuni mintea ei dă cîteva rateuri, Alice merge la doctor și, în urma unor investigații amănunțite află ca are alzheimer cu debut timpuriu, care se dovedește a fi ereditar. Una dintre fetele ei moștenește boala, cealaltă nu îndrăznește să-și facă testul, preferă să nu știe. Începe lupta cu boala, cursurile ratate, exprimarea tot mai greoaie, amnezia. Trăirile ei sunt impecabil redate. Trăirile unei femei deștepte, care știe sigur ce-o așteaptă. Este un moment în viață în care, indiferent cît ai fi învățat și cît de dezvoltat ți-ar fi creierul, nu-i poți opri degradarea. Conștientizarea acestui fapt duce la decizii radicale, deoarece niciun om conștient de propria valoare nu se împacă cu starea vegetativă care-l așteaptă și-i omoară încet și dureros tot ce-a acumulat o viață în creier. Cred că orice poți pierde în viață și-ți poți reveni, dar amintirile dor chiar și atunci cînd dispar. Sunt momente de luciditate care-i permit să trăiască normal și pierderi bruște care-o împiedică să-și amintească unde este baia și-o face să-și dea drumul pe ea, nedumerită, descumpănită și dezorientată pe un hol în propria casă. Casa-i devine străină, lucrurile-i devin străine, oamenii agasanți cu atenția lor. Din femeia tînără și înfloritoare rămîne, în final, o umbră.

Înainte de-a afla cumplitul diagnostic se temea de o tumoră pe creier. La un moment dat, după ce mintea îi joacă cîteva feste serioase și e obligată să renunțe la catedră, spune că și-ar fi dorit să aibă cancer, oricît de cumplit poate părea diagnosticul, i-ar fi lăsat măcar demnitatea de a înfrunta viața cu fruntea sus.

După episodul în care nu-și amintește unde este baia, își face un video și-l plasează într-un folder pe ecran. Se sfătuiește să-și caute flaconul cu somnifere, să-l înghită pe tot și să adoarmă definitiv, ca povara bolii să nu mai apese nici asupra familiei, nici asupra ei. A făcut ce-ar face orice om căruia i-a mai rămas o urmă de luciditate și demnitate, orice om care știe că evoluția bolii duce la pierderea totală a identității și la un sfîrșit obositor pentru toată lumea. Numai că oamenii își fac degeaba planuri, viața are propria viziune asupra fiecăruia. Odată cu trecerea timpului, boala devine atît de avansată, încît Alice uită de faptul că și-ar fi dorit să moară înainte de a-și pierde total mințile, înainte de căderea totală în întuneric. Familia ei e nevoită să-i angajeze pe cineva care să aibă grijă permanent de ea. Totuși, într-o dimineață în care asistenta personală lipsește cîteva ore, dă peste videoclipul cu pricina. Urcă în dormitor și uită de ce-a urcat. Coboară, privește iar videoclipul, urc, găsește comoda în care trebuia să caute pastilele, lampa albastră de pe ea, dar uită ce trebuie să facă mai departe. Într-un final își dă seama că trebuie să urce cu laptopul, merge din nou în bucătărie, îl ia, privește în mod repetat instrucțiunile, găsește flaconul cu pastile, merge la baie și, înainte să le poată înghiți, se întoarce asistenta și o strigă din prag. De frică, scapă flaconul, pastilele se împrăștie pe gresie și ea nu-și mai aduce aminte ce trebuie să facă să le adune. Din acel moment totul se dărîmă piesă cu piesă, ca un joc de domino. Un om care nu mai gîndește devine o legumă, un soi de mort viu pe care-l desparte de groapă doar o bătaie de inimă. Cu cît corpul este mai sănătos, cu atît agonia e mai lungă.

Filmul se termină brusc, poate pentru a acoperi partea cu adevărat urîtă a finalului, poate pentru a ne obliga la reflecții.

Totdeauna mi-a fost teamă că bătrînețea va veni cu demență și niciodată nu mi-aș dori să ajung o legumă pe care copiii să fie nevoiți s-o îngrijească și s-o suporte. Acum cîțiva ani în urmă, după ce, în urma unui an de muncă epuizant, m-am pierdut în propriul oraș, am rugat un prieten să nu mă lase să-mi pierd demnitatea odată cu mințile. I-am promis că voi face la fel, dacă el va fi în pericol. Viața s-a pus cu sute de kilometri și alți oameni între noi. Nu mai am pe nimeni care să-mi aducă aminte că viața nu merită cînd uiți de ce trăiești.

Alb


Eram prin clasa întâi, sau a doua, când ai mei se pregăteau să cunune. S-a nimerit ca înainte de nuntă să plouă vreo două săptămâni, în fiecare zi. Ploi repezi de vară, în zile cu multă căldură. Ca de obicei, uliţa noastră nisipoasă s-a umplut de bălţi numai bune de măsurat cu pas mărunt de copii. Ceea ce am şi făcut, că timpul petrecut de una singură era mult și plictiseala mare. Am luat bălțile la măsurat,  de una singură, În scurt timp mi s-a alăturat și vrate-meu, din spirit de imitație. Într-un fel eram bucuroasă că nu mă mai joc singură, pe de altă parte îmi era frică de bătaia pe care aveam s-o încasez dacă află mama, așa că stăteam într-una cu gura pe el, să iasă afară. El, pui de bogdeaproste de mic, mai rău se avînta în cele mai adînci bălți și juca tontoroiul în ele pînă era tot un noroi din cap pînă în picioare. Într-un final, de necaz că voi lua bătaie pentru el, m-am pus pe plîns și m-am făcut cuminte, ba l-am mai curățat și pe el, cînd s-a săturat să împrăștie stropi ca rațele uliței.  

După cîteva zile, cînd soarele zvîntase deja noroiul și ulița redevenise uscată și strălucitoare sub mîngîierea lină a soarelui tomnatic, frate-meu a căzut la pat, cu febră mare, frisoane, delir. Îl durea burta, îl dureau picioarele, oasele, ca pe un om bătrîn și rablagit. A încercat biata mama să-l trateze așa cum s-a priceput, cu apă rece, șosete cu oțet contra febrei, pastile. A doua zi, altă dandana, I s-au umflat picioarele butuc, de nu le mai putea mișca deloc. Avea degetele atît de umflate că riscau să pocnească din minut în minur.  Mama, ca orice mamă responsabilă, a fugit repede cu el la dispensar. Doctoriţa de atunci,când l-a văzut l-a şi internat şi s-a pus cu seringa pe fundul lui. Moldamin la greu, răcise ăsta mic de era să dea colţul. În buna tradiţie comunistă, copilul de nici 4 ani a rămas în spital, mama a fost trimisă acasă. Oricum avea o groază de treabă, mai erau doar câteva zile până la nuntă şi pe vremea aia să fii naş la Bechet nu era treabă uşoară. Trebuia să vii cu invitaţii tăi, să ridici cort, să pui masă, să aduci lăutari să se simtă oamenii naşului bine, că de-aia veneau să-i facă fală. Treabă – căcălău, măria ta.

Bătătura era plină de neamuri la jumulit de gâşte, fiert sarmale, făcut ciorbă şi fripturi, veselie multă, chiote, doar mama plânsă ca vai de ea parcă se pregătea de înmormântare. Mama plânsă, eu disperată. Mă simteam vinovată pentru tristeţea ei dar nu-mi venea să spun că-i vina mea. Tăceam chitic şi sufeream în colţul meu. Tata turna vin în paharele nuntaşilor şi ofta. Negru e el oricum, atunci ziceai că fierbe pe tăciuni aprinşi. Se rugaseră cu cerul şi pământul de doctoriţă să le externeze copilul măcar în sâmbăta nunţii, dar n-avuseseră cu cine se înțeleagăă. Doctorița, încăpăţânată îi dăduse afară şi-i ameninţase că o să cheme miliţianul dacă nu se potolesc. S-au întors cu umerii căzuți, cătrăniți ca vai de ei, la agitația și pregătirile din bătătură. Alergătorii tocmai puseseră masa și-I așteptau să se întoarcă cu copilul. Tristețea lor s-a așezat ca o pătură grea și udă peste toată veselia mesenilor. Toată lumea a amuțit și cineva a intrat tiptil în casă de-a oprit muzica. Totul era compromise, clar, nunta putea să vină, dar se distracție nici nu putea fi vorba. Oamenii mîncau în tăcere, cu privirea în farfurie și nici nu îndrăzneau să ridice privirea să vadă lacrimile mamei, sau întunericul din tata. Ei, în toată liniștea și supărarea aceea mare, s-a trezit cumnatul să ridice paharul şi să decreteze:

– Toarnă Viţule, că eu mă duc să fur băiatul.

Tata a ridicat ochii şi l-a privit în faţă, serios.

– Taci, mă cumnate, nu mă mai amărî şi tu, lasă-mă în plata mea. N-ai auzit-o pe aia că nu vrea să ni-l dea, că-s prea puţin trei zile în spital?, a zis cu o jumătate de gură şi-o umbră de speranţă.

– Mă duc eu, nu voi. Toată lumea o să jure că aţi fost aici, că nu ieşiţi din bătătură. Nici n-o să bănuiască cine l-a luat. Hai, mă, ce dracu’, doar nu degeaba mi-ai purtat bradul la nuntă, atâta lucru să fac şi eu pentru tine.

Mama tocmai ce ieşea din casă, coafată şi gătită prună.

– Hai că merg şi eu cu tine, cumnate, s-a oferit, curajoasă. Ochii îi străluceau, uitase şi de plâns şi de durere. Hai.

Tata a tras-o de mână.

– Viorico, stai, fă, dracu acasă, lasă-l pe ăsta că se descurcă singur. Să nu te pârască cineva, că cine ştie ce se întâmplă.

– Ba. Stai tu, că eu mă duc să-mi aduc copilul.

Şi-a ieşit pe poartă, aşa gătită cum era, cu floarea-n păr şi cumnatul, un pic afumat, pe lângă ea, băţos. Ziceai că-s un cuplu ce merge la petrecere. Au ajuns la spital, cumnatul s-a făcut că întreabă de cineva anume, portarul l-a lăsat să intre să caute, a ajuns în salonul în care era frate-meu, l-a luat pe sus, a încălecat o fereastră care dădea în spatele clădirii şi dus a fost printre copaci. A ieşit din curte printr-o gaură în gard pe care o aranjase dinainte, unde îl aştepta mama care şi-a strâns în braţe odrasla şi-au luat-o amândoi la picior de nu s-au oprit până acasă. Frate-meu tremura de drag că-l scoseseră din închisoarea cu injecţii dureroase, mama era fericită, toată lumea se veselea, cumnatul devenise eroul nostru. Îl priveam cu recunoştinţă, printre lacrimi.

După vreo doi ani un cancer galopant l-a pus la pat pe cumnatu’. Nimeni nu-şi dădea seama ce putea să aibă și de unde i se trage. Un an întreg a umblat din doctor în doctor şi a schimbat tratament după tratament. Gospodăria lor, înfloritoare până atunci, începuse să scârţâie. Se mai ocupa de ea doar vărul meu cu mustaţa abia mijită şi, cât putea, printre picături, cumnata. Ea îl îngrijea şi pe bolnav, alerga cu el pe la Craiova, la spitale, era şi infirmieră şi mamă şi soţie. Ea îi făcea injecţiile cu morfină și-l încuraja să lupte, că nu mai e mult și-o să scape de toată boala. Ce-o fi fost în sufletul ei, săraca… Cumnatul s-a stins într-o noapte fierbinte de vară când cerul era spuzit de stele şi-n grădină greierii aveau concert. Ai mei au stat lângă el până şi-a dat ultima suflare.

Lumea noastră tihnită a crăpat la temelie, atunci. Ceva s-a rupt din fiecare şi-a plecat pe lumea cealaltă împreună cu muntele acela de om, cu o inimă cât roata carului, din care rămâsese în pat doar o mână de oase ce ieşeau prin piele. Surpriza cea mai mare a fost dimineaţa, odată cu primii zori, când tata a ridicat ochii şi-a văzut că peste noapte vărului meu îi albise complet părul. Avea 14 ani. A fost tare, nu i-a curs o lacrimă până au aruncat groparii pământ pe sicriu. Ca o stâncă. Peste încă vreo trei ani avea să-şi piardă şi mama, răpusă de aceeaşi boală.

Am citit undeva că părul albeşte repede din cauza emoţiilor pe care ni le reprimăm de-a lungul timpului.  Eu am albit de tânără, abia trecusem de 30 de ani. Nu mă deranja, pe atunci, locuia în mine o femeie bătrână, într-o casă cu toate uşile închise, fără niciun orizont. Aveam umerii căzuţi, renunţasem definitiv la viaţă. Într-o zi de vară, copila mea, pe atunci elevă prin clasa a VII-a, mi-a spus că ea nu mai iese cu mine pe stradă dacă nu mă vopsesc. Îi era ruşine cu bătrâneţea mea.

Abia azi, când am rememorat întâmplarea, am realizat cât adevăr este în teorema asta.

Primarul Leo


Ajunge Leo la primărie, aruncă cheile Duster-ului ultimul răcnet pe birou, soarbe o gură din cafeaua proaspătă încălzită de Lenuța a treia oară, își sprijină fruntea în palmă și-și cheamă ultimul neuron rătăcit prin tenebrele goale ale creierului din dotare.

– Măi, neuronule, vine ziua comunei, trebuie să pregătesc ceva special, ceva memorabil pentru comună, ceva așa…. să ne arunce pe orbita celor mai tari comune din județ, dar ce zic eu din județ, din țară, mă, din Europa toată! Cu famfara am defilat și data trecută, cîntăreți din ăștia în vogă le-am tot adus, Dorobanțu n-a lipsit niciodată, Pe Irina dac-o aducă știu concetățenii toate melodiile, pe Benone nu-l mai vor că cică n-a mai scris niciun hit nou, Lăutarii vin sigur, trebuie altceva. Tu ce zici, ai vreo idee?

– N-am, șefu, răspunse trist bietul neuron. Întreab-o pe Lenuța că ea ia pulsul comunei în fiecare zi, că la ea se opresc toți cu cîte o cerere.

– Mă, știi că nu te țin degeaba! Ai idei mărețe uneori!, se lumină la față Leo și strigă o dată de răsunară pereții.

– Lenuțoooo! Hai la raport, că avem treabă.

Lenuța alergă speriată înăuntru cu mustața murdară de zeamă de pepene, că tocmai se înfrupta din masa de prînz. Doar ce venise Constandin cu marfă consfiscată de la nea Lae că și ăla, deși îl avertizaseră de 5 ori pînă acum, tot cu roaba la poartă vindea pepenii ca să nu plătească taxă de tîrg. Ai dracului evazioniști.

– Ce-i, domn primar, că doar nu dau turcii?

– Ba dau, Lenuțo, dau și tu te-ndopi! Treci aci și dă raportul. Ce mai cer oamenii în comuna noastră?

– Ce să ceară, domn primar… ia, Ilarie din deal vrea canalizare că cică de cîte ori plouă vine valul de pe coastă și-i ia cotețul găinilor de s-a săturat să tot cumpere la pui și să nu apuce să taie niciunul.

– Să-și pună pofta-n cui! Să-și mute cotețul, ce plm, tre să-l învăț io?

– Invățătorul Istrate vrea bani să repare acoperișul școlii că plouă în clasă și tavanul stă să cadă pe copii.

– I-auzi! Da locul meu nu-l vrea? Să vină el să conducă comuna atunci, să văd de unde scoate bani de acoperiș.

– Cică ați avea bani dacă nu le-ați mai plăti ajutor social tuturor bețivilor de la cîrciumă. Doar două luni, a făcut el un studiu.

– Auzi al dracu, a făcut studiu! Fă, ăia e băieții mei și dacă se ia de băieții mei se ia de mine! Iei îmi aduc, fă, babele la vot, nu Istrate. Istrate se duce observator de la opoziție și face pe polițaiul în sală. Lasă că-l pun eu la index.

– Nea Ilie a depus plîngere că i-a furat unul lucerna de pe coastă.

– Și ce, vrea să-i prind io hoțul? Să se ducă la poliție, ce vine la mine?

– Cică n-au primit banii pe subvenția la motorină pentru aratul din toamnă.

– Să aștepte, n-am timp de prostii din astea acu! Io mă dau de ceasul morții să pun comuna pe harta lumii și ei cer bani. Ce, io nu vreau bani? Și io vreau, Lenuțo, normal. Și vreau și acoperiș pe școală și bani de subvenții, și canalizare. Da de unde nu e nu iei nimica.

– Domn primar, da ce vreți să știți, întrebați-mă direct că-i mai ușor și poate vă ajut mai repede, aruncă Lenuța pastila cu gîndul la pepenele pe care-l bîzîiau muștele pe birou.

– Fă, vreau ceva memorabil, n-auzi! Ceva care să rămînă în istoria comunei, toată lumea să-și aducă de primarul Leonard și peste o sută de ani.

– Domn primar, dacă asta vreți, facem o placă memorială de marmură s-o prindem la intrare, s-o vadă toți proștii. Scriem pe ea numele dumneavoastră cu litere de aur, de-o șchioapă și anii cît ați stat primar, doar cînd ați venit prima dată, domn primar, lăsăm liber ca pe cruci, ați văzut cînd își fac oamenii gropile de vii, pune pietrarul doar data nașterii că nimeni nu știe cînd moare, așa și dumneavoastră, să vă dea Dumnezeu viață lungă aici, că primar c-a dumneavoastră n-a avut și n-o să aibă în veci comuna noastră.

– Fă Lenuțo, tu știi că nu iești proastă degeaba? Așa facem! Și pe deasupra mă facem cetățean de onoare al comunei, fă. Mai găsim vreo doi, îi facem și pe ei și să vezi ce ceremonie organizez, de-o să vuiască lumea. Hai să te pup, știam io că nu te-am angajat de pomană cu salariu de director, mai zise Leo cu lacrimi în ochiși se aruncă peste birou, o strînse în brațe și-o pupă cu țoc pe amîndoi obrajii de plecă Lenuța cu privirea pierdută și pașii împleticiți către ușă.

Azi nu-s


uneori sunt umbră,

mă lungește soarele pe alei,

pe clădiri, pe copaci

mă fac cît un bloc cu patru etaje pe înserat

privesc în casele oamenilor

și mă minunez.

un copil se-ncruntă la un caiet liniat

un bătrîn zace de moarte

și uite aici, la etajul trei,

tinerii ăștia se ceartă.

ea e frumoasă, el e beat.

Păcat.

alteori sunt abur,

mă ridic deasupra orașului

dimineața devreme

și-acopăr cu pătura toți ochii

oamenilor iar oamenii se tem de mine

ca de întuneric.

uneori sunt vid,

în jurul meu se-nvîrte piatra ca apa,

în cercuri concentrice

și-atunci, tot ce-a fost materie se sparge

în mii de culori și se pierde

ușor în neant.

alteori nu sunt.

azi nu-s.