Alb


Eram prin clasa întâi, sau a doua, când ai mei se pregăteau să cunune. S-a nimerit ca înainte de nuntă să plouă vreo două săptămâni, în fiecare zi. Ploi repezi de vară, în zile cu multă căldură. Ca de obicei, uliţa noastră nisipoasă s-a umplut de bălţi numai bune de măsurat cu pas mărunt de copii. Ceea ce am şi făcut, că timpul petrecut de una singură era mult și plictiseala mare. Am luat bălțile la măsurat,  de una singură, În scurt timp mi s-a alăturat și vrate-meu, din spirit de imitație. Într-un fel eram bucuroasă că nu mă mai joc singură, pe de altă parte îmi era frică de bătaia pe care aveam s-o încasez dacă află mama, așa că stăteam într-una cu gura pe el, să iasă afară. El, pui de bogdeaproste de mic, mai rău se avînta în cele mai adînci bălți și juca tontoroiul în ele pînă era tot un noroi din cap pînă în picioare. Într-un final, de necaz că voi lua bătaie pentru el, m-am pus pe plîns și m-am făcut cuminte, ba l-am mai curățat și pe el, cînd s-a săturat să împrăștie stropi ca rațele uliței.  

După cîteva zile, cînd soarele zvîntase deja noroiul și ulița redevenise uscată și strălucitoare sub mîngîierea lină a soarelui tomnatic, frate-meu a căzut la pat, cu febră mare, frisoane, delir. Îl durea burta, îl dureau picioarele, oasele, ca pe un om bătrîn și rablagit. A încercat biata mama să-l trateze așa cum s-a priceput, cu apă rece, șosete cu oțet contra febrei, pastile. A doua zi, altă dandana, I s-au umflat picioarele butuc, de nu le mai putea mișca deloc. Avea degetele atît de umflate că riscau să pocnească din minut în minur.  Mama, ca orice mamă responsabilă, a fugit repede cu el la dispensar. Doctoriţa de atunci,când l-a văzut l-a şi internat şi s-a pus cu seringa pe fundul lui. Moldamin la greu, răcise ăsta mic de era să dea colţul. În buna tradiţie comunistă, copilul de nici 4 ani a rămas în spital, mama a fost trimisă acasă. Oricum avea o groază de treabă, mai erau doar câteva zile până la nuntă şi pe vremea aia să fii naş la Bechet nu era treabă uşoară. Trebuia să vii cu invitaţii tăi, să ridici cort, să pui masă, să aduci lăutari să se simtă oamenii naşului bine, că de-aia veneau să-i facă fală. Treabă – căcălău, măria ta.

Bătătura era plină de neamuri la jumulit de gâşte, fiert sarmale, făcut ciorbă şi fripturi, veselie multă, chiote, doar mama plânsă ca vai de ea parcă se pregătea de înmormântare. Mama plânsă, eu disperată. Mă simteam vinovată pentru tristeţea ei dar nu-mi venea să spun că-i vina mea. Tăceam chitic şi sufeream în colţul meu. Tata turna vin în paharele nuntaşilor şi ofta. Negru e el oricum, atunci ziceai că fierbe pe tăciuni aprinşi. Se rugaseră cu cerul şi pământul de doctoriţă să le externeze copilul măcar în sâmbăta nunţii, dar n-avuseseră cu cine se înțeleagăă. Doctorița, încăpăţânată îi dăduse afară şi-i ameninţase că o să cheme miliţianul dacă nu se potolesc. S-au întors cu umerii căzuți, cătrăniți ca vai de ei, la agitația și pregătirile din bătătură. Alergătorii tocmai puseseră masa și-I așteptau să se întoarcă cu copilul. Tristețea lor s-a așezat ca o pătură grea și udă peste toată veselia mesenilor. Toată lumea a amuțit și cineva a intrat tiptil în casă de-a oprit muzica. Totul era compromise, clar, nunta putea să vină, dar se distracție nici nu putea fi vorba. Oamenii mîncau în tăcere, cu privirea în farfurie și nici nu îndrăzneau să ridice privirea să vadă lacrimile mamei, sau întunericul din tata. Ei, în toată liniștea și supărarea aceea mare, s-a trezit cumnatul să ridice paharul şi să decreteze:

– Toarnă Viţule, că eu mă duc să fur băiatul.

Tata a ridicat ochii şi l-a privit în faţă, serios.

– Taci, mă cumnate, nu mă mai amărî şi tu, lasă-mă în plata mea. N-ai auzit-o pe aia că nu vrea să ni-l dea, că-s prea puţin trei zile în spital?, a zis cu o jumătate de gură şi-o umbră de speranţă.

– Mă duc eu, nu voi. Toată lumea o să jure că aţi fost aici, că nu ieşiţi din bătătură. Nici n-o să bănuiască cine l-a luat. Hai, mă, ce dracu’, doar nu degeaba mi-ai purtat bradul la nuntă, atâta lucru să fac şi eu pentru tine.

Mama tocmai ce ieşea din casă, coafată şi gătită prună.

– Hai că merg şi eu cu tine, cumnate, s-a oferit, curajoasă. Ochii îi străluceau, uitase şi de plâns şi de durere. Hai.

Tata a tras-o de mână.

– Viorico, stai, fă, dracu acasă, lasă-l pe ăsta că se descurcă singur. Să nu te pârască cineva, că cine ştie ce se întâmplă.

– Ba. Stai tu, că eu mă duc să-mi aduc copilul.

Şi-a ieşit pe poartă, aşa gătită cum era, cu floarea-n păr şi cumnatul, un pic afumat, pe lângă ea, băţos. Ziceai că-s un cuplu ce merge la petrecere. Au ajuns la spital, cumnatul s-a făcut că întreabă de cineva anume, portarul l-a lăsat să intre să caute, a ajuns în salonul în care era frate-meu, l-a luat pe sus, a încălecat o fereastră care dădea în spatele clădirii şi dus a fost printre copaci. A ieşit din curte printr-o gaură în gard pe care o aranjase dinainte, unde îl aştepta mama care şi-a strâns în braţe odrasla şi-au luat-o amândoi la picior de nu s-au oprit până acasă. Frate-meu tremura de drag că-l scoseseră din închisoarea cu injecţii dureroase, mama era fericită, toată lumea se veselea, cumnatul devenise eroul nostru. Îl priveam cu recunoştinţă, printre lacrimi.

După vreo doi ani un cancer galopant l-a pus la pat pe cumnatu’. Nimeni nu-şi dădea seama ce putea să aibă și de unde i se trage. Un an întreg a umblat din doctor în doctor şi a schimbat tratament după tratament. Gospodăria lor, înfloritoare până atunci, începuse să scârţâie. Se mai ocupa de ea doar vărul meu cu mustaţa abia mijită şi, cât putea, printre picături, cumnata. Ea îl îngrijea şi pe bolnav, alerga cu el pe la Craiova, la spitale, era şi infirmieră şi mamă şi soţie. Ea îi făcea injecţiile cu morfină și-l încuraja să lupte, că nu mai e mult și-o să scape de toată boala. Ce-o fi fost în sufletul ei, săraca… Cumnatul s-a stins într-o noapte fierbinte de vară când cerul era spuzit de stele şi-n grădină greierii aveau concert. Ai mei au stat lângă el până şi-a dat ultima suflare.

Lumea noastră tihnită a crăpat la temelie, atunci. Ceva s-a rupt din fiecare şi-a plecat pe lumea cealaltă împreună cu muntele acela de om, cu o inimă cât roata carului, din care rămâsese în pat doar o mână de oase ce ieşeau prin piele. Surpriza cea mai mare a fost dimineaţa, odată cu primii zori, când tata a ridicat ochii şi-a văzut că peste noapte vărului meu îi albise complet părul. Avea 14 ani. A fost tare, nu i-a curs o lacrimă până au aruncat groparii pământ pe sicriu. Ca o stâncă. Peste încă vreo trei ani avea să-şi piardă şi mama, răpusă de aceeaşi boală.

Am citit undeva că părul albeşte repede din cauza emoţiilor pe care ni le reprimăm de-a lungul timpului.  Eu am albit de tânără, abia trecusem de 30 de ani. Nu mă deranja, pe atunci, locuia în mine o femeie bătrână, într-o casă cu toate uşile închise, fără niciun orizont. Aveam umerii căzuţi, renunţasem definitiv la viaţă. Într-o zi de vară, copila mea, pe atunci elevă prin clasa a VII-a, mi-a spus că ea nu mai iese cu mine pe stradă dacă nu mă vopsesc. Îi era ruşine cu bătrâneţea mea.

Abia azi, când am rememorat întâmplarea, am realizat cât adevăr este în teorema asta.

2 gânduri despre „Alb

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.