Habar n-am cum de-am rămas singura pălărie din galantar.

Ieri, cînd a plecat ultima surată, mi-a fost frig pentru prima dată. L-am văzut cînd a intrat, avea un trenci lung, ponosit și-un baston cu cap metalic. Ah, m-am înfiorat, eram sigură că fix la raionul ăsta se va opri, părea genul de bărbat căruia îi trebuie neapărat o pălărie ca să acopere claia de păr leonin ce-i înconjura țeasta ca o aură. Vînzătorul m-a luat de pe raft și m-a pus pe tejghea după ce m-a mîngîiat puțin cu peria moale, din păr de capră. Doamne, cît iubesc periile astea, habar n-aveți. Am simțit că mi se întărește borul, de plăcere. Individul m-a luat în mînă, m-a privit atent pe toate părțile și, brusc, a băgat pumnul în inima mea. Am simțit că mă sufoc, atîta umilință n-am mai pățit! Am apucat să aud cum se sfîșie căptușeala și calota se umflă și-și pierde într-un mod atît de puțin elegant, cutele. Vînzătorul privea oripilat.

– Ce faceți, domnule, rupeți bunătate de pălărie? Păi, pălăria aceasta valorează mai mult decît capul dumneavoastră, nu vă permit, să știți! Uitați ce panglică de mătase strălucitoare are și cît de perfect îi încadrează calota neagră. Acum va trebui s-o cumpărați, da, da, fără doar și poate, altfel chem paza.

Individul a mormăit ceva și m-a aruncat pe tejghea fără să-i pese că m-a mutilat.

– Dă-mi-o pe cealaltă, asta nu-mi place. Nu e rezistentă.

– Domnule, nu-ți mai dau nimic pînă nu mă despăgubești. Nu mai pot vinde o pălărie deformată, nu există clienți mai proști ca dumneata, care s-o cumpere. Îmi dai banii pe ea și după aceea mai discutăm.

Se vedea clar cum îi crește iritarea pe măsură ce schimba formulele de politețe.

– Hm… cît costă?

– Cinci sute de lei.

– Prea mult, nu merită.

– Mult, puțin, acesta-i prețul. Îl plătești, sau chem paznicul să te dea pe mîna poliției, dumneata alegi.

Incredibil, insul a scos un portofel doldora de bancnote și-a plătit prețul cerut. Rănită și la propriu și la figurat, ascultam conversația mută de durere. Așa ceva nu cred că se fi întîmplat vreodată unei pălării serioase marca Bigalli.

– Bun, acum dă-mi alta.

– Nu mai am decît una de fetru, aceasta verde, dar aceasta-i de vînătoare, uite, are și pană de fazan.

– Dă-mi-o.

– Neah. Dai banul înainte, că nu mai risc să mi-o strici ca pe cealaltă. Era cea mai frumoasă pălărie pe care-am avut-o în magazin și dumneata i-ai crăpat deja căptușeala.

– Bun, a zis individul și-a pus pe tejghea încă cinci sute de lei.

– Nnț, a clătinat din cap vînzătorul meu. Șase sute.

– Cum șase sute, domnule? Cealaltă ai zis c-a fost cea mai frumoasă și mi-ai cerut cinci sute pe ea. Ei, drăcia dracului, cînd a crescut prețul așa brusc?

– Acum. Șapte sute, dacă nu-ți convine. Cealaltă a costat cinci sute că e deja distrusă, dacă o rupi și pe asta, rămîn în pagubă cu două pălării.

Insul a scos tacticos bancnotele din portofel, le-a pus pe tejghea și-a înșfăcat pălăria verde cu pană de fazan. Ah, ce m-am temut pentru ea, era prietena mea cea mai bună. Cînd a pus mîna lui pătată pe ea, am închis ochii dar, incredibil, nu s-a auzit nici un pîrîit și nici vînzătorul n-a scos o exclamație. Tăcere totală. Am deschis ochii și l-am văzut pe cumpărător cu pălăria pe cap, cum se admiră mîndru în oglindă. Pana de fazan se scutura la fiecare mișcare și se pare că asta îl distra teribil pe moș. Incredibil ce ghinion am putut avea! De ce n-am fost și eu o părălie de vînătoare cu pană de fazan prinsă-n panglică? Acum nu mai zăceam rănită de moarte pe o tejghea prăfuită, ci eram mîndria unui moș cu părul alb așezat ca o aură în jurul capului. Chiar era necesar să mă facă pălărie elegantă, tocmai în ziua de azi cînd pălăriile bărbătești nici măcar nu mai sunt la modă?

Încîntat, clientul a ridicat mîna la pălărie și-a salutat militărește.

– Îm place, o iau. Au revoire!

În urma lui, vînzătorul s-a crucit și-a privit cu gura căscată cum flutură în vînt trenciul ponosit și cum ciudatul cumpărător se face tot mai mic și se pierde în agitația bulevardului pînă nu mai rămîne din el nici măcar tremurul ușor al penei de păun. Într-un final a pus mîna pe mine, mi-a rearanjat calota, mi-a șters puțin borul cu mîneca, apoi a privit în jur, să descopere un loc în care să mă lase să-mi fac veacul. Pe raft nu mai aveam ce căuta, eram stricată și, oricum, eram deja cumpărată. S-a învîrtit un pic pe călcîie și m-a așezat ștrengărește pe capul de plastic al unui manechin din vitrină.

Acum privesc tristă la trecătorii ce se intersectează grăbiți prin fața mea și încerc să-mi dau seama pe creștetul căruia mi-ar sta mai bine. Unii au părul lung, prins în coadă, cred că i-aș aranja. Uite, domnul are o chelie rotundă fix în creștet, ah, tare bine aș mai acoperi-o. Ar fi mîndru de mine. În zilele senine simt cum mă arde soarele și-mi decolorează bunătate de panglică de mătase strălucitoare.

În zilele ploioase sunt tristă, parcă toată umezeala de afară îmi intră sub căptușeală și se cuibărește acolo, simt cum mă putrezește încet. Oamenii sunt mai grăbiți cînd plouă și nici măcar nu le mai pot vedea fețele ascunse sub umbrele.

Privesc în jos, dar nu văd decît tricoul polo de culoare roz cu care e îmbrăcat manechinul pe capul de plastic al căruia îmi fac veacul. Nici măcar o frunte înaltă n-are, să mă pot lăsa pe spate, să-i descopăr privirea. Doamne, ce fraieră sunt! Despre ce privire vorbesc? Bietul manechin nici măcar nu are față, dar ochi! Designerii ăștia noi nu mai consideră cool manechinele care să se asemene cu oamenii, le lasă așa, stilizate, fără chip.

Of, cînd oi fi rămas eu singura pălărie din magazin și de ce zac pe țeasta de plastic lucios a unui manechin îmbrăcat în tricou roz? Ah, iată că se apropie, în sfîrșit vînzătorul. Era și timpul, am disperată nevoie de-o periere și de-o mîngîiere, de-o mînă de om.

Hei, stai, frate, ce faci, ce mă bruschezi așa? Sunt, totuși, o pălărie fină, cîndva am fost cea mai frumoasă pălărie din magazin, de ce mă arunci în cutia cu deșeuri?