Mă pregăteam să plec de la birou, după o zi în care mi-am dorit neîncetat să evadez din viața mea. Eram singură, am închis computerele și mi-am chemat o mașină. Pînă să ies pe ușă am auzit un bîzîit insistent. Am crezut că-mi pocnește un computer și-am plecat în căutarea sursei de zgomot. Am descoperit-o curînd, în spatele meu, în colțul ferestrei. Un păianjen prinsese o muscă și musca se zbătea, săraca, să scape. Cu cît se zbătea mai tare, cu atît se prindea mai rău în plasa morții. Am zis că las natura să-și urmeze cursul, că e în legea firii ca păienjenii să omoare muște. M-am dus în biroul celălalt, să închid și acel computer. M-am întors, mi-am luat geanta, mi-am pus-o pe umăr și-am dat să plec, dar musca striga înnebunită după ajutor, așa că am oftat, am luat un băț și-am scos-o din plasă. I-am curățat aripioarele și m-am asigurat că, dacă e cazul, poate să zboare. A tăcut și-a rămas amețită pe pervaz. Păianjenul a venit o dată după ea, apoi s-a întors repede, i-a fost teamă de mine. L-am lăsat în plata lui, nici pînza nu i-am stricat-o. Mi-a părut rău că l-am lăsat flămînd. O vreme am oscilat între cele două vieți. Cum poți salva una, fără să o afectezi, iremediabil, pe cealaltă?
Am mai stat un pic să văd dacă musca supraviețuiește și-am plecat.
Mă gîndesc serios că-mi lipsește o doagă și că nu mai am nicio speranță să devin om normal.

Mă surprind că deschid laptopul în fiecare dimineață și intru să scriu aici, doar pentru că wordpress-ul se entuziasmează și numără zilele de fiecare dată. Azi e a șaptea zi consicutiv, iar el e în extaz. Cum să nu-l iubești?

Am niște zile ciudate și grele. Poate-o să am timp să vă povestesc, cîndva. Să vă povestesc despre oameni și egoismul lor.

Neața!

Cred că aveam vreo cinci ani, mergeam uneori la grădiniță, cînd se sinchisea mama să mă îmbrace să scape de mine. Zilele astea se suprapuneau de cele mai multe ori cu cele în care venea nenea Andrei de la oraș. Cu o seară înainte, mama ne băga în albie și pe mine și pe soru-mea și ne freca cu săpunul de rufe pînă ardea carnea pe noi. Uram să fiu spălat de ea că mă usturau ochii de la săpun și îmi mai trăgea și cu codrul ăla greu în cap, să am de ce plînge, nu așa, degeaba.

Ne scotea din albie și ne îmbrăca în cămăși curate. Eu intram totdeauna într-o cămașă de-a tatei, întram în ea cu totul și îmi atîrnau mînecile pînă la genunchi. Uram cămașa aia, de cîte ori o îmbrăcam aveam mîncărimi pe tot corpul și mă scărpunam și-n somn. Era făcută dintr-o pînză aspră care de-a lungul timpului se făcuse scoarță de la atîtea spălări. Era singurul lucru care se mai păstra întreg după dispariția tatei și mama considera că e de obligația ei să mi-o dea s-o port, că doar eu eram bărbatul casei.

Puteți să nu mă credeți, dar zilele în care mergeam la grădiniță erau cele mai rele din viața mea. Preferam să merg să păzesc oile unchiului Ilarie care îmi mai aducea și mie cîte o bucată de brînză cu mămăligă de mîncare, la prînz. La grădiniță nu-mi dădea nimeni de mîncare la prînz. Ieșeam în pauză cu ceilalți copii și fiecare își scotea pachețelul din ghiozdan, doar eu nu aveam nici măcar o felie de pîine.

Într-o zi, de foame, de poftă, de necaz, habar n-am, am profitat de neatenția unei fetițe și i-am furat pachețelul. M-am strecurat pe lîngă clădirea grădiniței și m-am oprit în cel mai îndepărtat colț al grădinii, sub o tufă. Acolo am înghițit mîncarea, aproape întreagă, de n-am simțit niciun gust, doar satisfacția că mănînc și eu, în sfîrșit, ceva.

Cînd m-am întors, educatoarea mă aștepta la ușă. M-a luat de ureche și m-a tras în fața clasei, apoi i-a pus pe copii să rîdă de mine și să-mi dea o poreclă care să rămînă definitiv numele meu. La sfîrșitul zilei, a venit acasă și i-a spus mamei că sunt un hoț și dacă ar fi după ea, nu m-ar mai primi la grădiniță. Mama a pus mîna pe-o nuia și m-a bătut pînă a durut-o mîna. Cînd am scăpat din mîinile ei am fugit cît m-au ținut picioarele și m-am oprit tocmai la stîna lui nea Ilarie. Treizeci de zile am stat acolo si nu m-a căutat nimeni.

După un timp a venit bunicul și m-a luat la el. Mama a venit pînă la poarta lui cu cîteva haine într-o sacoșă. N-a intrat, a aruncat sacoșa peste gard și dusă a fost. Am mai văzut-o peste trei ani, cînd luam premiul întîi la școală. A venit, m-a pupat și mi-a dat o punguță cu bomboane. Au fost cele mai bune dulciuri pe care le-am mîncat în viața mea. Soru-mea, nici nu mă mai recunoștea.

Cînd aveam 14 ani, bunicul a murit și-am rămas singur. Cînd și-a dat duhul am fost acolo, lîngă el, i-am ținut lumînarea. Eram doar noi doi în casă, noi și moartea care s-a strecurat tăcută și-a plecat cu sufletul lui de mînă. Am rămas singur cu mortul.

Am ieșit afară și-am ridicat ochii spre cer. Nu știam ce să fac, rămîsesem singur pe lume și n-aveam niciun sprijin în cel mai greu moment al vieții mele. M-am dus la mama, dar mama era deja măritată cu un bețiv de prin sat și n-a vrut să mă primească în casă. Mi-a zis să mă descurc cum pot, că ea nu riscă să mănînce bătaie pentru mine.

M-am intors și-am intrat la nea Ilarie. M-am tocmit cioban pe trei ani, doar să mă ajute să-mi îngrop bunicul. Nea Ilarie m-a ajutat. S-a dus, i-a comandat sicriu, a vorbit cu popa, cu groparii, a adus-o pe țața Anica din capul satului de-a făcut o colivă și-un cuptor de colaci, ba a adus de-acasă și-o sticlă de vin cu care a stropit popa mormîntul.

După ce l-am lăsat pe bunicul în cimitir la umbra unei cruci albe de brad, m-am mutat la stîna lui nea Ilarie. Nu aveam ce lua cu mine, doar un braț de țoale și-un pisic roșcat care se aciuase pe lîngă casa noastră și se mulțumea cu resturile de la masă. Am pus lacătul pe poartă și trei ani, cît a durat tocmeala, n-am mai dat pe-acasă.

La oi nu pot să spun că a fost prea rău. Eram destoinic și-am învățat repede să mulg oile, să fac caș și urdă, să coc mămăliga, să știu ce oi trebuie să fete și care-s sterpe. Ciobanii mă iubeau că eram cuminte și-mi vedeam de treabă, nu-i spuneam cînd mai trăgeau din lapte sau vindeau cașul pe ascuns. Nu era treaba mea, viața mă învățase că în anumite ocazii, cel mai bine e să fii surd, orb și mut. Asta mi-a prins bine.

Acei trei ani petrecuți la stînă m-au modelat și m-au făcut să ajung ceea ce sunt acum. Am ajuns acolo un copil bătrîn, cu părul alb, am albit complet în noaptea în care a murit bunicul și m-am întors om mare. Cînd m-am întors acasă știam să-mi țin singur gospodăria.

N-am terminat școala, nu aveam eu bani de așa ceva, ce cîștigam muncind cu ziua prin sat, abia îmi ajungea de mîncare pentru mine și motan.

Cu timpul, lucrurile s-au schimbat. Pic cu pic mi-am reparat casa, mama Florica din capul uliței mi-a scos într-o primăvară zece pui de găină și zece rațe, nea Ilarie mi-a dat o oaie cu doi miei, neica Ionică a venit într-o zi cu un purcel sub braț. Am început să prind cheag și m-am bucurat, că ușor-ușor, scăpam de foame. În primăvară mi-am adus și-un cîine, eram deja om avut. L-am găsit într-un șanț, îl aruncase cineva într-un sac de iută legat la gură.

M-am dat și eu pe lîngă neica Marin și echipa lor de constructori. Întîi am cărat materiale și moloz apoi am învățat să zidesc, să tencuiesc, ba chiar și să pun faianță. Acum am de lucru de nu pot duce, mă cheamă oamenii să le mai ridic cîte un perete, să zugrăvesc, să îi ajut că mă cunosc de om tăcut care-și vede de treabă. Nu mă interesează viața nimănui, dar nici nu las pe nimeni în a mea.

Într-o zi de august m-am trezit cu mama la ușă. Avea un prunc în brațe și încă unul de poale și era vînătă toată. Fugise de-acasă. Am primit-o în casă, i-am oblojit rănile cum m-am priceput și m-am îngrijit cum am știut mai bine de cei doi frățiori ai mei. Am aflat că pe soru-mea a dat-o de suflet la o familie din afară. M-am bucurat pentru ea, măcar a scăpat de traiul de acasă.

Mama a rămas la mine pînă în octombrie. Într-o dimineață, cînd m-am întors de la lucru, n-am mai găsit-o acasă. Luase copiii și toți banii mei și plecase de unde-a venit. M-am amărît, că tocmai ce mă întorceam de la nea Ionică de la cules de vie și aveam o găleată plină de struguri pentru copii. De atunci nu mai știu nimic de ea, nici de copiii ei.

La fete n-am avut succes și-am ajuns să nu mă mai gîndesc la ele. Fugeau de mine, că eram orfan și-aveam părul alb în cap. Le-ar fi fost rușine să fie văzute cu mine și nici eu n-aș fi îndrăznit să aduc vreuna în sărăcia mea. Ia, am trăit și-am îmbătrînit și eu așa, singur. Un singur lucru mi-a lipsit în viață, să fi avut și eu un copilaș, să-mi înveselească bătătura. N-a fost să fie, asta e. Acum mă rog doar să mă țină Dumnezeu cît mai mult, să pot îngriji animăluțele astea care depind de mine, că ele mi-au ținut de urît.

Ce-am învățat eu în viața asta? Că oamenii nu sunt totdeauna oameni, de multe ori un străin face pentru tine mai mult ca mama care te-a făcut. Am învățat că singur te naști și singur mori. Știu că dacă n-am eu grijă de mine, nimeni n-o să aibă vreodată. Am învățat că un animal îți linge mîna chiar dacă îi arunci doar o bucată de mămăligă fără sare, dar un om poate să te calce în picioare pentru mult mai puțin. Am învățat că tăcerea nu te vinde. Acum știu că banul nu te face om și că trebuie să-ți hrănești sufletul înainte de-ați umple burta. Am învățat să dau fără să aștept să primesc ceva înapoi. Nu mai cred în nimeni, știu că oamenii mint doar ca să le fie bine. Cred în Dumnezeu și-n animalele de lîngă mine, ele nu au gură să vorbească, dar au suflet să mă încălzească.

Poate că viața nu e decît un lung șir de lecții pe care nici nu contează dacă le înveți sau nu, destinația finală nu are premiu pentru nimeni, nu sunt învingători în școala asta, toți suntem perdanți într-un final. Eu am avut nenorocul să învăț la fiecare pas cîte ceva și vă spun sincer că n-aș fi vrut să știu tot ce știu acum.