Azi sunt fericită. E-o zi aurie, simt soarele cum îmi mîngîie pielea și-mi încălzește oasele obosite. Totul e obosit la mine: pielea care mi-a rămas prea mare, oasele care-au ajuns prea bătrîne, ochii cu care nu mai văd decît umbre dacă nu pun ochelarii, creierul. Hm, și creierul poate fi obosit, se pare.

Uneori uit că pot vedea cu ochelarii și stau așa, în umbră, mă bucur de razele calde pe care dimineața mi le trimite pe fereastră. Nu știu de ce fereastra mea e tot timpul deschisă. Poate că-mi place mult aerul curat, sau poate că iubesc soarele ăsta blînd de noiembrie. În dimineața asta mi-am găsit ochelarii pe noptieră, alături de o cană uriașă de cacao cu lapte. Era fierbinte, încă. Poate de aceea-s fericită, azi dimineața are culoare. În fața ferestrei e o floare. Stă acolo singură, stingheră, colorată și frumoasă. Ca mine. Ce culoare are, oare? Roșie, cred. Roșie, da, da, e culoarea care-mi place cel mai mult. Oare, asta-i culoarea mea? Uite, scrie și aici, în carnețelul ăsta: roșu, culoarea preferată. Scrie! La un moment dat, pe pervaz s-a oprit o pasăre albă. Ah, recunosc albul, e ca cel mai pur gînd. Am împărțit cu ea firimiturile prăjiturii de pe farfurie. Ce prăjitură era? Mi-a plăcut, avea aromă de trandafiri.

Camera mea e minunată azi. Abia aștept să vii s-o vezi. Uite, scrie aici că vei veni la ora 10,30. Mai e o oră și nu știu cu ce să mă îmbrac pentru ocazia asta minunată. Ai habar de ce-mi bate inima așa ștrengărește? Hm… ce piele subțire am pe mîini, aproape că se văd oasele și vinele astea albastre care se încolăcesc ca șerpii pe sub ea. Aoleu, cine-i femeia asta tristă din oglindă? Eu nu-s, cu siguranță. Am să întorc oglinda să n-o mai văd. Așa, acum e mai bine. Am îmbrăcat minunata rochie cu flori pe care am găsit-o pe marginea patului. Îmi place mult și-mi stă minunat. Ah, abia aștept să ajungi! Am să citesc scrisoarea asta, pînă atunci. Scrie pe ea ”CITEȘTE-MĂ!”

”Iubita mea, sper ca-n dimineața asta cu soare să nu te sperii că te-ai trezit singură, așa cum faci de obicei. Ești în camera noastră, decorată de tine acum 40 de ani. N-am schimbat nimic, nici măcar perdeaua de la fereastră, dacă te uiți atentă, are o gaură rotundă acolo unde-ai ars-o cu țigara într-o dimineață de vară cînd stăteai cu picioarele atîrnate pe pervaz, cîntai și fumai. Vîntul a înfoiat perdeaua și-a adus-o fix în țigara ta. Ah, ce te-ai mai enervat, doar ce-o pusesei și-ți plăcea atît de mult perdeaua asta albă ca spuma norilor.  Doamne, frumoasă-mi erai cînd rîdeai și soarele se reflecta în ochii tăi aurii! Iubesc ochii tăi, chiar dacă nu mai au strălucirea de odinioară, îi iubeam chiar și atunci cînd căpătau reflexe de oțel, cînd erai nervoasă.  

Ți-am lăsat ochelarii la îndemînă, sper să nu mai uiți să-i pui. Ți-am făcut ciocolată caldă, așa cum îți place ție, ți-am pus pe pat rochia cu maci care-ți place atît de mult. Cînd mă întorc vreau să te scot la plimbare. Acest noiembrie tîrziu seamănă enorm cu o primăvară și ție-ți place atît de mult primăvara, că vreau să te duc în parc. Așteaptă-mă, iubita mea frumoasă. Al tău, dintotdeauna, Iosif.”

Acum am aflat și cum te cheamă! Iosif, ca pe tîmplarul din Biblie care l-a crescut pe Iisus.  Ah, Iosif al meu, admiratorul meu secret, mai scrie-mi! Scrie-mi în fiecare zi. Nu-i așa că sunt frumoasă? Nu-i așa că mă vei iubi mereu? Să-mi scrii și mîine, și poimîine și-n fiecare zi. Te-aștept, uite, o să îmbrac minunata mea rochie cu maci, pentru tine, admiratorul meu secret. Of, am obosit. Să mă așez puțin în fotoliu.

Ah, iată o cană uriașă de cacao cu lapte. E caldă, încă, a mea o fi? Tare-aș mai bea o gură! Hai să sorb acum din ea, că în curînd vei veni și n-o să mai am timp… îți place și ție cafeaua cu lapte? Nu scrie aici, în carnețel. Îți opresc, să știi, abia aștept să bei din aceeași cană cu mine. Azi sunt fericită, așa cum n-am fost demult. Poate e doar vina soarelui și-a dimineții. Auzi ce se ceartă vrăbiile în grădină. Ce le-o fi apucat? Ele nu știu că azi am nevoie de liniște, că abia aștept să vii? Vai, cît o fi ceasul? Unde mi-or fi ochelarii? Fără ei sunt pe jumătate oarbă, totul în jurul meu e umbră colorată. Uneori îmi place să stau așa, să mă simt ca-n apă, nimic în jurul meu să nu se materializeze. E liniștitor.

Camera mea e minunată azi. Abia aștept să vii s-o vezi. Uite, scrie aici că vei veni la ora 10,30. Mai e o oră și nu știu cu ce să mă îmbrac pentru ocazia asta minunată. Ai habar de ce-mi bate inima așa ștrengărește? Hm… ce piele subțire am pe mîini, aproape că se văd oasele și vinele astea albastre care se încolăcesc ca șerpii pe sub ea. Aoleu, cine-i femeia asta bătrînă ce mă privește din oglindă? Nu vreau s-o văd. Mai bine să mă îmbrac, mă așteaptă rochia mea roșie, cu maci. Uite un bilet pe pernă. E de la tine, nu-i așa? Vaaai, ce-mi place să citesc ce-mi scrii! Mai scrie-mi, te rog. Nimeni nu mă vede așa minunată ca tine. Ești singurul care mă cunoaște atît de bine, deși eu nici măcar nu știu cum te cheamă.

Nu-i așa că mă vei iubi mereu?

Miroase a ploaie și-a răcoare. Doar miroase, în realitate, e înăbușitor de cald iar umezeala asta matinală are grijă să acopere pielea de o peliculă fină de transpirație. Nici măcar n-a plouaat, doar a înmuiat puțin praful pe asfalt, dar, Doamne, stropii ăștia puțini miros dumnezeiește! Pe blocul vecin discută pescărușii. Își fac planul pentru ziua care urmează. Am vrut să le fac o poză, sunt frumoși, au pene albe, strălucitoare, dar cum scot telefonul și-l îndrept către ei, dispar. Nu credeam ca păsările acestea să fie atît de discrete aici, în București. La mare vin și-ți fură covrigul din mînă. E adevărat, chiar și acolo trebuie să fii foarte norocos să-i surprinzi în plin zbor. Baghera mea stă cuminte pe pervaz și privește nemișcarea străzii. E liniște, încă. Doar cîteva vrăbiuțe s-au trezit și-și dau binețe, agitate și grăbite. Pesemne au foarte multe să-și spună.

E incredibil de cald. Va trebui să închid fereastra, să dau drumul aerului condiționat. Nu e nici măcar ora 8. Urmează o zi plină, e 25 pentru contabili, dar despre asta povestim mai pe seară, dacă mai am energie.

O săptămînă minunată să fie!

!