Nisip


Sunt fiica verii. Inima mi s-a modelat acolo, pe nisipul auriu de pe ulițele satului pierdut pe malul Jiețului. Satului care-a fost și nu mai este decît în amintirea mea. Cînd am deschis ochii direct în strălucirea de mică a nisipului ce ne acoperea, generos, pe toți i-am deschis. Din cauza lui ochii mei au și acum momente în care strălucesc auriu în soarele amiezii. Poate nu vă vine să credeți, dar nisipul fierbinte m-a adăpostit în cele mai importante momente ale vieții. Atunci cînd am plîns, cînd am rîs, cînd am suferit a fost suficient să dau jos săndăluțele și să merg desculță prin aurul mișcător, să-l simt cum îmi îmbrățișează tălpile, cum se afundă degetele în căldura lui, că mă înfășoară ca o eșarfă de mătase, la fel de moale și ademenitor.

Nisipul satului meu nu seamănă cu niciun nisip întîlnit aiurea prin lume. O singură dată am dat de-un frate-al lui, într-un cot pe malul Oltului, dar acolo era îngreunat de apa obosită a rîului, înainte de vărsarea în Dunăre. Nu, Dunărea n-are nisipul atît de drag. Pe malul ei, bătut de ape, e un nisip argilos care-ți înghite, flămînd, piciorul pînă la pulpă. Cu greu reușești să-l mai scoți viu din gura lui. De aceea Dunărea e atît de versatilă și periculoasă, ea nu te prinde doar cu brațele de fier ale vîrtejurilor, ci și cu nisipul de pe fund. În el se adăpostesc mii de lighioane flămînde, care abia așteaptă să se înfrupte din carnea albită de apă.

În nisipul ulițelor mele puteai să te afunzi cît voiai, el nu ținea morțiș să te păstreze, te acoperea ca o mantie caldă de mătase și te lăsa să pleci mai departe, pe drumul tău. Nici măcar o groapă nu puteai săpa în el, că firele fine de mică se întorceau și-ți acopereau continuu munca. Le plăcea joaca, erau pururi copii.

Cînd ploua, nisipul aduna toată apa și-o împingea, adînc, în pămînt. După o oră se zvînta și te primea la fel de cald ca înainte. Bălțile nu prea aveau cum să reziste pe ulițele copilăriei mele.

Îmi plăcea să merg desculță, fie că era uscat, fie că era ud. Niciodată nu m-am mai simțit atît de liberă ca atunci cînd umblam desculță pe ulița copilăriei. Nisipul ne vindeca rănile, nisipul ne înghițea lacrimile, ne atenua căzăturile, ne vindeca de toate bolile. Cînd bătea vîntul aveam nisip pînă și-n gură, îl inspiram și-l treceam prin plămîni și culmea, nu ne omora. Trecea prin sita ochilor, cu prima lacrimă.

Ați putea crede că pe un nisip atît de volatil nu crește nimic. Nimic mai fals. La noi creșteau cele mai mari și mai dulci lubenițe, cei mai minunați struguri, piersici aromate și zemoase din care trebuia să mîncăm doi ca să putem termina una. Mușcam din ele și-mi curgea zeama pe bărbie, soarele o zvînta și cînd mă spălam de resturile lipicioase, nisipul fierbinte era prezent acolo, prins pe fața mea, în lipiciul dulce.

La sfîrșit de august mergeam cu Maica la spartul bostanului după Sfînta Maria Mare, puneam pătura jos, pe nisip, la umbra cîte unui salcîm pipernicit și mîncam din carnea roșie, dulce și caldă pînă ni se umflau burțile ca la răcănei și nu mai puteam înghiți nici măcar o gură de aer. Ne așezam apoi cu burțile la soare și zăceam pînă către seară, cînd se făcea loc și-am mai fi mîncat puțin. Apa era pe sponci și nu îndrăzneam s-o risipim doar ca să dăm jos mizeria de pe noi, o lăsam așa, plină de nisipul pe care-l duceam cu noi înapoi, în sat. Ajungeam acasă și ne băgam direct în cada plină cu apă încălzită la soare. Parcă mai respiram o dată pe măsură ce nisipul de pe noi se aduna pe fundul de tablă.

Înainte de-a ajunge la mare îmi închipuiam plaje întregi pline de nisip strălucitor ca acasă. Nu mică mi-a fost mirarea cînd, ajunsă într-un final pe malul mării, n-am putut merge desculță. Nisipul avea colți de sidef și nici măcar nu era nisip cu adevărat, era un amalgam de scoici fărîmițate pînă la pierderea identității. Într-un singur loc, la Neptun, am simțit sub tălpi nisipul ca odinioară, pe ulițele satului meu pierdut pe malul Jiețului și, pentru cîteva zile, am devenit din nou copil.

Voi n-aveți cum să știți cum este, nici din ce scriu eu nu reiese cu fidelitate magia nisipului din care-am fost modelată pe vremea în care satul meu pierdut în lunca Dunării era încă viu. Poate doar călătorii din deșert, cu capul acoperit de turbane albe și cămilele cu cocoașe adînci în spinare să înțeleagă de ce caravanele lor își știu drumul printre dunele mișcătoare, de parc-ar fi sufletul meu pe ulițele demult uitate.

4 gânduri despre „Nisip

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.