Drum

Pășise cu stîngul pentru prima dată și știa că nu-i drumul pe care trebuia să meargă, dar nu știa cum să dea înapoi. Semne erau din toate părțile, nu unul, zeci, aproape în fiecare zi cîte unul.

Primul a fost în acea după-amiază însorită de vară, cînd el aștepta cu un buchet imens de flori în mînă și ea a simțit nevoia să schimbe direcția, doar ca să nu-l întîlnească. Era ceva pueril, normal, dar nevoia de fugă era uriașă. O îngrozea felul în care-și îndesa buzele în gură cu degetul și le mesteca pînă-i dădea sîngele. Era ceva ce striga ”nu!” prin toți porii. Și totuși, nu s-a abătut de la drum, a mers direct înainte, a primit buchetul de flori, a zîmbit frumos și-a zis că nu trebuia. Și-a lăsat pînă și mîna sărutată, să nu poată să spună nimeni că n-a fost suficient de atentă. De după uluci, pîndea baba din colțul străzii. Într-o oră toată strada avea să știe că domnișoara de la numărul 137 de pe 1 Decembrie 1918 are întîlniri necuvenite cu bărbați străini. Totul în văzul lumii, în toiul zilei. Ce tupeu, să se afișeze așa, cu rochia prea scurtă, în ciuda venicilor! Întîmplarea n-avea să treacă neobservată, știa și totuși, un drăcușor nemernic o îndemna de la spate să meargă înainte. Logodnicul s-a supărat și-a făcut o criză urîtă în urma căreia florile au ajuns direct în tomberon și despărțirea a fost definitivă. Hotărîtă să rîdă de soartă, a mers mai departe.

Următorul semn a fost mult mai puternic. Practic, dacă nici de data asta n-a reacționat, a fost clar din pură prostie, nu din alte considerente. Veneau de la serviciu, în autobuzul supraîncălzit al intreprinderii. Ea avea o rochie vaporoasă, albă și ședea în picioare, în mijlocul unui grup de colegi de serviciu care se întreceau în complimente și glume cam deocheate. Rîdeau cu poftă cînd șoferul a pus frînă brusc, ea s-a dezechilibrat și s-a izbit cu tîmpla aparatul de taxat prins pe una din barele de susținere. Pielea s-a crăpat și cîțiva stropi de sînge au picat pe pieptul minunatei rochii albe. Petele sunt și acum vizibile, iar rochia n-a mai fost niciodată ce era. El era la un metru în spatele ei, tăcut și totuși omniprezent, ca de obicei. Deja era vizibil că dezvoltase o obsesie în ceea ce-o privea.

Restul pașilor au venit de la sine. El s-a străduit și-a intrat în cercul ei de prieteni, i-a cucerit pe rînd pe fiecare, iar ea, în mod de-a dreptul iresponsabil, a lăsat garda jos.

Pe urmă au urmat verificările de care nici măcar n-a fost conștientă. Era momentul ei de glorie, nu privea nici în stînga, nici în dreapta, doar înainte, pe drumul întins ca-n palmă. Și totuși, pe margine se juca cartea viitorului ei, se scria în informări binevoitoare, în rapoarte pe subiect, în tatonări și întrebări de la răspunsul cărora se eschiva amuzată. Vai ce o mai amuzau toți și cît de tare s-a întors amuzamentul împotriva ei!

A mai fost un semn, cînd s-au mutat împreună, fix de aniversarea lui. A venit toată gașca la petrecere și, pe nesimțite, singurii care-au mai rămas în micul apartament au fost prietenii ei cei mai buni, care n-ar fi plecat s-o lase acolo. Ei simțeau ceea ce ea adormise demult în simțurile ei. S-au schimbat replici tăioase sub formă de glumă, s-a băut copios și, într-un final, ea a adormit pe canapea. Pentru că ei nu voiau să plece, au fost lăsați să doarmă pe covor și inevitabilul s-a mai prelungit încă o zi. Trebuia să-i asculte și de dimineață, cînd toți erau pe jumătate mahmuri dar suficient de lucizi, să fi plecat cu ei și să nu fi privit înapoi. N-a făcut-o și uite-așa s-a ales cu o cerere în căsătorie pe care a acceptat-o mai mult din ambiție, prea puțin conștientă de urmări.

Ultimul semn a fost acum două săptămîni, cînd se pregăteau să plece la Timișoara, să-și cumpere ținute pentru apropiata nuntă. La etajul patru, în garsoniera de deasupra, era chef și, oricît ar fi încercat să se odihnească, nu putea din cauza urletelor cu care cheflii bine afumați își însoțeau muzica dată la maxim. Au jucat poker pe dezbrăcate, au dansat, și-au turnat șampanie pe piept, au urlat, apoi distracția li s-a părut prea puțină și au ieșit afară, pe balcon. Gazda, un tînăr inginer cu mintea necoaptă, a făcut pariu că poate să meargă pe balustradă dintr-un capăt în celălalt al balconului. Toată gașca a aplaudat și-a chiuit frenetic, înviorată. Ascunsă în întunericul de dedesubt, ea aștepta deznodămîntul cu genunchii la gură, încercînd să-și înăbușe un țipăt. Întins alături, el dormea ca un prunc.

Chefliul s-a urcat bara de metal de pe marginea balconului în încurajările urlate de asistență, s-a ridicat cu greu în picioare și-a făcut primul pas în gol. Toți bețivii s-au trezit brusc și au amuțit. În liniștea nopții s-a auzit zgomotul înfundat pe care l-a făcut corpul cînd a atins pămîntul și-un urlet supraomenesc de durere. El s-a trezit speriat și a ieșit afară pe balcon, ea a rămas tremurînd, în pat, în aceeași poziție fetală. Urletele au continuat timp de o jumătate de oră, pînă a venit salvarea și l-a luat pe nesăbuit. În garsoniera de deasupra n-a mai rămas nimeni să aștepte autoritățile, s-au împrăștiat toți, ca potîrnichiile.

Semne au fost clare dar, atrasă de necunoscut, a mers mai departe, fără să-i pese că primul pas a fost greșit.

Așa a ajuns în fundătura de acum. În dreapta era deșert, în stînga deșert, în spate nu se mai putea întoarce iar în față era o stîncă de granit de care nu se putea agăța. Alături, umăr lîngă umăr era el, monstrul căruia i-a zis ”da”. Și-a dezvelit colții, și-a întins aripile de piele neagră și și-a făcut avînt să-i sară la beregată. Mai avea puțin, extrem de puțin pînă cînd o acoperea cu totul, iar ea închis ochii și și-a așteptat, resemnată, soarta. A apucat să-și spună doar ”prostia se plătește, draga mea, doar știai că nu trebuie niciodată să mergi pe un drum care începe cu stîngul”, înainte de-a simți că-i fuge pămîntul de sub picioare. Nimic din ce i s-a întîmplat după aceea n-a mai contat, era deja departe, pe un drum de lumină pe care reînvăța să zboare.