Mă pregăteam să plec de la birou, după o zi în care mi-am dorit neîncetat să evadez din viața mea. Eram singură, am închis computerele și mi-am chemat o mașină. Pînă să ies pe ușă am auzit un bîzîit insistent. Am crezut că-mi pocnește un computer și-am plecat în căutarea sursei de zgomot. Am descoperit-o curînd, în spatele meu, în colțul ferestrei. Un păianjen prinsese o muscă și musca se zbătea, săraca, să scape. Cu cît se zbătea mai tare, cu atît se prindea mai rău în plasa morții. Am zis că las natura să-și urmeze cursul, că e în legea firii ca păienjenii să omoare muște. M-am dus în biroul celălalt, să închid și acel computer. M-am întors, mi-am luat geanta, mi-am pus-o pe umăr și-am dat să plec, dar musca striga înnebunită după ajutor, așa că am oftat, am luat un băț și-am scos-o din plasă. I-am curățat aripioarele și m-am asigurat că, dacă e cazul, poate să zboare. A tăcut și-a rămas amețită pe pervaz. Păianjenul a venit o dată după ea, apoi s-a întors repede, i-a fost teamă de mine. L-am lăsat în plata lui, nici pînza nu i-am stricat-o. Mi-a părut rău că l-am lăsat flămînd. O vreme am oscilat între cele două vieți. Cum poți salva una, fără să o afectezi, iremediabil, pe cealaltă?
Am mai stat un pic să văd dacă musca supraviețuiește și-am plecat.
Mă gîndesc serios că-mi lipsește o doagă și că nu mai am nicio speranță să devin om normal.