Azi, în prima mea zi de concediu, am ieșit să-mi plătesc datoria la bancă și să cumpăr niscai carne de-o sarma, de-un cîrnat… să încerc să regăsesc cumva bucuria crăciunului de odinioară. Nu știu cum am pierdut-o tocmai anul ăsta.
Mergeam eu așa, țeapănă și preocupată să nu sparg gheața neatinsă pe care călcam pe pista de bicicliști pustie la ceas de iarnă. M-am gîndit că ar fi trebuit s-o curețe cineva, că incorect să nu se poată pedala pentru că e un praf de zăpadă prin oraș și cum gîndul meu are răscruci de nebănuit, mi-am adus aminte că acum cîteva săptămîni tata a fost la înmormîntarea unei mătuși. Căzuse la ei prima zăpadă, era frig și înghețat iar el mi-a spus la telefon că s-a dus pe jos, n-a mai luat bicicleta, de parcă eu aș fi fost oarecum uimită că el, la cei 76 de ani pe care-i are, îndrăznește să plece iarna pe jos de acasă, fără să se țină de coarnele bicicletei. Mi-am dat seama că bicicleta a fost atît de prezentă în viața noastră, că nici nu-mi pot imagina zidul casei părintești fără odihna ei rezemată de el. Practic, am crescut pe bicicletă și ei, părinții mei au îmbătrînit călare pe ea.
Țin minte iarna anului 1984, ultima iarnă petrecută de mine acasă. Eram în clasa a XI-a, la Turnu Severin și a căzut o zăpadă de o jumătate de metru într-o singură noapte. A nins de seara continuu și pînă dimineața zăpada ne ajungea la brîu. Aveam căminul pe Prahova, în spatele cimitirului, lîngă casa de copii și eram în perioada de practică înainte de vacanța de iarnă. Făceam practică la CPL, la marginea orașului și pînă acolo am înotat practic printre nămeți, că nimeni nu apucase să facă pîrtie. Nu mergea niciun autobuz, nu trecea pe lîngă noi nicio mașină, doar noi, o mînă de fete și vreo doi băieți, luam nămeții în piept să ajungem la poarta combinatului de mobilă la 6,30 dimineața, altfel nu ne mai primeau în incintă. Era ultima zi de școală, urma să plecăm acasă. Pe la prînz m-a trezit cu tata la poartă, venise să mă ia. Se temuse să mă lase singură cu trenul și rata, să nu rămîn înzăpezită cine știe pe unde. M-a mișcat grija lui, a fost singurul părinte care a plecat pe punerea aia de cap de acasă, la 200 de km distanță, de grija mea.
Am ajuns acasă seara tîrziu, în teracotă ardea focul, în casă era cald și bine, în camera bună mă aștepta primul cadou adevărat de ziua mea. Îmi cumpărase tata ciocate de piele, pantaloni de stofă ce imitau excelent blugii și o geacă roșie, uriașă, în care puteam băga cu lejeritate pe încă cineva de mărimea mea. Și ciocatele erau cu un număr mai mare, să aibă loc șosetele de lînă, să nu cumva să îngheț. Erau așa minunate și eu atît de fericită, cum n-am fost niciodată. Aveam 17 ani și-a fost vacanța de iarnă pe care și-ar fi dorit-o orice adolescent la vîrsta aceea.
Într-o seară veneam cu gașca de la discotecă. Era după miezul nopții, zăpada strălucea, cerul de sticlă întunecară era spuzit de stele, o seceră de lună atîrna legănată într-un colț, noi rîdeam ca niște nebuni, ne hîrjoneam, ne împingeam în zăpadă, făceam îngeri, eram ca niște tineri nebuni de vîrsta noastră, sculam oamenii din căldura patului să ne petreacă cu țîțîit de după perdele. Tocmai aflasem că ni se prelungise vacanța cu o săptămînă.
N-aveam nicio grijă cînd, de undeva din spatele nostru, din întuneric, am auzit tusea tatei. Am amuțit, nu-mi venea să cred urechilor. Unul din prieteni mă ridicase în brațe și tocmai avea de gînd să dea cu mine într-un morman de zăpadă de pe marginea șoselei. M-a lăsat ușurel jos, a pus repede mînile la spate și și-a luat cea mai nevinovată moacă din lume, ceea ce ne-a făcut pe toți să izbucnim iar într-un rîs nebun în timp ce tata trecea elegant pe lîngă noi, călare pe bicicletă.
”Săru-mîna, să trăiești nea Vițule!”, s-a grăbit gașca să îl salute respectuos. El a ridicat mîna de pe ghidon, ne-a salutat scurt și dus a fost. N-a dat nici măcar un semn că m-ar fi văzut și pe mine în gașca nebună. Tîrziu, peste mulți ani, mi-a recunoscut că ne urmărise de cînd închisesem ușa căminului și plecasem spre casă, dar nu a găsit niciun prilej să intervină în distracția noastră. Erau -10 grade, strada era înghețată bocnă și tata era pe bicicletă.
Incredibil cît de întortocheată e mintea unei femei, nu-i așa? Plecasem de la pista de biciclete a primarului Negoiță.

Într-un an am căutat bomboane de pom toată luna decembrie. În fiecare zi treceam pe la cofetărie şi întrebam, o dată pe săptămînă treceam pe la nea Marcel, pe la cooperativă şi-l descoseam. Nimic. Trebuie să vă spun că, dacă nu găseai ceva la nea Marcel, nu găseai niciunde în altă parte. El avea bomboane cu lapte, amandine acoperite cu cacao aşa cum îmi plăceau mie, dropsuri cu fructe, dropsuri cu mentă, halva, marmeladă, fidea, macaroane, grisine, biscuiţi populari şi biscuiţi fragezi, orez, făină, ulei, mălai, zahăr vanilat, esenţă de rom, foi de dafin, piper boabe, ţuică de prună, oţet, sare grunjoasă, şampon de urzică, şampon de ouă, săpun de faţă şi săpun cheia, de spălat, săpun de casă din grăsime de porc fiartă în sodă caustică acasă, de nevastă-sa, cuişoare, cuie mici de tîmplărie – din acelea în care se prindeau geamurile în cercevea, cuie de lemn, piroane de 12, caiele pentru potcoave, potcoave, cleşti, şurubelniţe, oale, crătiţi, tigăi, farfurii de porţelan, căni, pahare, bibelouri naive de lut ars, globuri de pom, beteală, becuri.
Intram, salutam frumos, că nea Marcel era rudă cu noi, o ţinea pe tanti Mimi, vara tatei şi aveau o fată de vîrsta mea care nu putea să meargă singură şi nici să vorbească prea bine, dar era frumoasă ca o cadră, semăna cu el, cu pielea albă ca laptele, păr negru de abanos, cîrlionţat şi ochi negri-negri ca păcatul. Tata spunea că s-a născut aşa că aveau un blestem în neam.
– Săru’mîna, nea Marcele!
– Sărut ochii, tată! Ce să-ţi dea nenea?
– Bomboane de pom.
– N-am anul ăsta, neică. Hai să-ţi dau din astea cu cacao, de-ţi plac ţie. Ascultă-l pe nenea şi ia acum, cît am, că o să le termin şi nu-mi mai aduc ăştia nimic pînă la anul. Nu ştiu dacă o să primesc bomboane de pom anul ăsta.
– Nu vreau de-alea, vreau de pom, mă bosumflam şi plecam dezamăgită către casă.
Mi se pusese pata deşi nu-mi plăceau bomboanele acelea din zahăr presat, tari ca piatra, un pic rîncede. Erau doar mari, învelite în staniol colorat, numai bune de încărcat un brad cam lipsit de podoabe. Urma să petrecem Crăciunul toţi trei în vale, la Maica și la Taicu și-mi doream să fie perfect. Mă mutasem deja de vreo săptămînă în vale, înotam în zăpada pînă la brîu pînă la şcoală cîte 3 km în fiecare dimineaţă şi înapoi alţi 3 în fiecare seară, nu ştiam fericire mai mare.
Ei, aşa a venit săptămîna de ajun şi-am rămas fără niciun fel de bomboane. Pînă şi bombonelele acelea mici şi colorate se vînduseră, nu mai era nimic pe niciunde. Nea Marcel nici n-a îndrăznit să-mi spună „ţi-am zis eu!”, atît de dezamăgită eram. Mai aveam o singură speranţă, să vină văru-meu cu bomboane la el, să fi reuşit dădica să ia de la Craiova. Văru-meu a venit fără şi ultima speranţă şi-a dat obştescul sfîrşit tristă şi neconsolată.
Băieţii nu se stresau de atîta lucru, îşi puneau ghetele, îşi îndesau căciula pe urechi, înfăşurau fularul la gît, luau sania şi-o zbugheau la Jiu, să se tragă pe gheaţă. Îngheţase apa bocnă pînă aproape de mijlocul Jiului şi se trăgeau pe ea ca la patinoar. Eu rămîneam să bîzîi pe lîngă maica.
– Fa, ce fată mare eşti tu, de bîzîi tot timpul după nişte bomboane? Bine-ţi stă?, mă lua la zor zilnic, cum se sătura de lamentările mele. De unde să-ţi iau io bomboane acu’, dacă tu n-ai fost în stare? Constatarea asta mă supăra şi mai tare şi mă puneam pe plîns de-a binelea. Pînă la urmă i s-a făcut milă de plînsul meu şi m-a îmbunat.
– Fetiţă, hai c-o rog pe Mariţa să vă facă ea nişte bomboane, dar pentru asta trebuie să-mi faci rost de un kil de zahăr că io n-am. Nu ştiu cum faci, de unde iei, dar promit să-ţi fac bomboane dacă vii cu zahărul.
Tiii, mi s-a înseninat cerul brusc. Gata, norii s-au măturat singuri şi soarele a prins a străluci în toată zăpada, de bucuria mea. Zahăr? Păi cum de unde? De la nea Marcel, nu avea el de toate? În mintea mea puţinică, nea Marcel era vrăjitorul care putea transforma şi-un kil de cuie într-un kil de zahăr pentru mine. Am dat fuga la cooperativă, cu pleata în vînt, că nici căciulă n-am avut răbdare să-mi pun.
– Nea Marcele, dă-mi şi mie un kil de zahăr să ne facă mama Mariţa bomboane!
– De unde, neică? E Crăciunul, toată lumea şi-a luat raţia.
Normal, zahărul era pe cartelă, aveam fiecare dreptul la cîte o jumătate de kilogram o dată pe lună. Pun-te Luci pe plîns, că altceva nu mai ai de făcut. Bietul nea Marcel, nu mai ştia ce să facă, îl vedeam cu coada ochiului cum îşi frămînta mîinile şi se uita din cînd în cînd cu jale la mine, cum şedeam pe scara de lemn şi plîngeam cu muci. Într-un tîrziu şi-a luat cheile să închidă şi să plece acasă, să-şi pregătească şi el cîrnaţii, dar o dată cu cheile a luat de sub tejghea şi un pachet învelit în hîrtie ordinară, maro. Mi l-a întins şi-a zis,
– Ia de aici, dar dacă te prind că spui cuiva că ţi-am dat, nu mai intri în cooperativă la mine, te-ai lins pe bot! Nici alor tăi să nu le spui, treaba ta de unde zici că ai făcut rost. Mi-am şters lacrimile cu degetul şi mucii cu mîneca, am zis „sărut mîna” şi-am fugit cît mă ţineau picioarele către casă. I-aş fi sărit de gît şi l-aş fi pupat, dar aşa ceva nu se făcea, era ruşine.
Am ajuns acasă pe nesimţite şi i-am întins pachetul bunicii.
– Fa, tu eşti nebună! De unde-ai furat ăsta?
– Nu l-am furat, maică, l-am luat! Hai să facem bomboane.
– Nu mai bine vă face maica cozonaci dacă tot l-ai adus? Vă e mai de folos.
– Nuuu, eu vreau bomboane de pom!
Nu şi nu şi iară nu, pînă la urmă a cedat biata maica şi-a mers să vorbească de bomboane. Mai avea de ales?
Mama Mariţa era o rudăriţă bătrînă, şedea pe ogaş, la casa cu fîntînă. Fîntîna era în răscruci, nu era a ei era a drumului, dar aşa-i spuneam noi.
Acolo şezuse înainte o fină de-a bunicilor mei căreia îi tot mureau copiii pe la 2-3 luni, vreo trei băieţi îngropase în cimitirul de peste drum, pînă o învăţase o babă să-i vîndă pe geam, să nu-i mai găsească moartea. Aşa a făcut de şi-a scăpat primul băiat, l-a vîndut pe geam unei muieri din sat şi l-a şi rebotezat cu numele ei. Gata, scăpase de blestem şi-a mai făcut după aia încă trei băieţi, parcă voia să se asigure că poate fenta moartea de mai multe ori, apoi se mutaseră din casa aia şi în locul lor venise mama Mariţa cu bărbatul ei, care era fierar. Pe el nu l-am cunoscut, a murit înainte de-a şti eu ce e pe lume, pe ea am prins-o, îi dădeam săru’mîna de cîte ori mă duceam cu treabă sau fără la fîntîna din răscruci. Recunosc, de multe ori mă duceam doar ca să mă joc cu nepotu-său, care era preferatul meu din toţi copiii din vecini.
Mama Mariţa ne-a primit la poartă, cu mînecile suflecate şi basmaua legată ţigăneşte, la spate, peste coada cu păr săin.
– Măriţă, tu ce faci, fa? Ai un pic de timp să le faci şi copiilor ăstora nişte bomboane să-şi pună alimănitului în pom, că mi-au mîncat urechile pînă acuşi, juraţii.
– Le fac, muică, le fac. Uite, pusăi şi io nişte mațe la fiert, da’ pînă fierb ele le-oi frămînta şi nişte bomboane. Lasă zahărul și adă niște oloi.
M-am întors după cratiţă şi după ulei. Maica n-a mai mers şi eu abia aşteptam, că voiam să rămîn să văd cum face mama Mariţa bomboane. Eram al naiba de curioasă, mai ales că ştiam că femeia făcuse alviţă, mere glazurate înfipte în băţ şi sugiuc la viaţa ei, se ducea şi le vindea în tîrg, sîmbăta şi de Sîntă Maria, la bîlci. Se bateau copiii pe ele.
Mama Marița a pus cratița mare pe foc, a uns-o cu puțin ulei și-a turnat tot zahărul. Eu, cocoțată în mijlocul patului înalt cu paiele proaspăt schimbate în saltea, eram ca prințesa pe șapte saltele puse pe un bob de mazăre. N-aveam stare deloc, noroc că în mica încăpere nu aveau loc decît patul, o masa, soba cu plită și-o fereastră cu mușcate pe care vedeam toată curtea vecinilor de vizavi. Bătrîna amesteca în zahărul din cratiță și bolborsea cuvinte doar de ea înțelese.
– Mai e mult, mama Mariță?, întrebam tot la un minut-două.
– Mai e, maică, mai e. De ce nu te duci tu afară să te joci cu băieții pînă atunci?, mă îndemna ea, răbdătoare.
– Nu mă duc, stau aici cu matale, să te ajut.
– Bine, dar șezi cuminte, să iasă bomboanele bune.
Aprobam și mă cumințeam fix două minute, apoi o luam de la capăt cu vreșuiala și întrebările. În scurt timp casa s-a umplut de aroma inconfundabilă de zahăr ars, mama Marița a tras cratița pe margine și-a amestecat pînă zahărul s-a topit iar în cratiță a rămas doar un lichid limpede, auriu în care a picurat din niște sticluțe vechi cu dop de lemn ceva arome și nu-s ce altceva. A luat repede-repede un cîrpător mare, l-a uns cu ulei, a răsturnat lichidul auriu și-a început să-l adune cu o lingură de lemn de pe margine către mijloc din ce în ce mai repede. La sfîrșit și-a uns palmele și l-a frămîntat ca pe aluatul de pîine. Pasta își schimba culoarea și parcă-mi părea rău, îmi plăcea așa, străvezie. L-a întins sul subțire și l-a tăiat pernuțe mici. Gata erau bomboanele iar eu eram uimită că asta a fost tot. Am vrut să iau una, dar bătrîna m-a oprit. Erau prea calde, încă.
M-am întors acasă cu cratița pe fundul căreia pocnea zahărul ars pe măsură ce se răcea și-n care-mi duceam comoara: 35 de bomboane calde, ca niște pernuțe delicate. Le-am învelit în staniol adunat de-a lungul anului de la ciocolată sau alte bomboane și le-am atîrnat în brad. După ce s-au întărit au fost chiar bune, sugeam și cîte o jumătare de oră pe una. Aveau un iz vag de ulei de floarea soarelui, dar erau dulci și, mai ales, erau ale mele. Pe ultimele s-a lipit hîrtia, începuseră să se topească, dar se topise și vacanța, așa că n-a apucat să ne pară rău.
N-am avut cadouri sub brad, nici nu știam pe vremea aia că alți copii ca noi primesc cadouri de la moș. Dar am avut bomboane de care n-a avut nimeni, afară zăpada era pînă la brîu, tălpicii săniilor erau lustruiți oglindă, Jiul era înghețat și, într-un fel, a fost cel mai bogat Crăciun, singurul pe care l-am petrecut împreună. Ne-am avut unii pe alții, doi bunici și trei copii.