Și mîine e o zi


Mi-e foame și parcă nu, doar o sîcîială îmi roade pereții stomacului și-mi dă dureri de cap. Deschid frigiderul,privesc pe îndelete la mîncarea ce se odihnește la rece, pun mîna pe un iaurt, îi citesc data expirării și-l pun la loc, ridic pachetul cu șuncă de curcan, îl las la loc, îmi dau seama că trebuie să arunc jumătatea de crenvursti pe care am oprit-o pentru pisici. Nici lor nu le-a plăcut, mi l-au lăsat tot mie. Nu mă atrage nimic, lasă că nu mai mănînc, chiar dacă stomacul nu-și găsește liniștea.
Nu știu dacă starea asta îmi e dată de frigiderul plin, sau de primăvara capricioasă ce mă amenință cu un pui de depresie, că tot mă doare capul rău de ceva timp. De cîteva zile am schimbat tratamentul pentru sinuzită și am toată ziua gura amară de parcă m-aș hrăni doar cu pelin.
N-am fost tot timpul așa, au fost vremuri în care nici frigider nu aveam, gătea mama dimineața ce găsea la îndemînă și la prînz, cînd ne adunam pe lîngă masă aveam impresia că stau la masă împărătească și nici măcar n-aveam vreodată două feluri, cu atît mai puțin desert. Cînd tăia o pasăre era sărbătoare, sau cel puțin duminică, singura zi din săptămînă cînd se gătea carne proaspătă în casă. Pe timpul ăsta mai aveam carne de la garniță, ceva cîrnați, niște jumări și cîteva oase sărate, atîrnate la uscat la prindă. Le dădea tata jos seara, mama le spăla bine și le lăsa în apă pînă a doua zi. Mai pierdeau din sare și carnea se rehidrata. Ieșea o ciorbă cu foi de varză de-mi lingeam degetele, sau cîte o ciulama lîngă care răsturna mama o mămăligă fierbinte, numai bună să frămînți un boț de brînză în ea. Uneori nici n-o mai frămîntam, tăiam o bucată bună, săpam o groapă cu lingura în felia de mămăligă, băgam brînza acolo, și-o acopeream cu altă felie de mămăligă fierbinte. Brînza, înconjurată de soare din toate părțile asuda și se înmuia toată în patul fierbinte. Nimic nu mi se părea mai bun, poate doar păsatul moale pe care-l culegeam înainte de-a începe mama să bage mestecăul în ceaun. Îi puneam două linguri de ulei, îl îndulceam cu două linguri de zahăr și eram așa fericită cînd îl mîncam, de parcă nu păsat dulce, ci mană cerească aveam în farfurie. Sau laptele fiert direct în ceaun, după ce răsturnam mămăliga. Naiba știe, pînă și ciorba de fasole mi se părea o delicatesă, acum o fac și zace zile întregi în frigider, pînă mă îndur să o arunc. Fac sarmale și nu-mi vine să mănînc, să nu-mi stric dieta sănătoasă și fără gust. Am ajuns să mă simt vinovată dacă mănînc ceva ce-mi place.
Mi-e dor de vremuri vechi și fără dureri. Mi-e dor de cartofi prăjiți cu usturoi. Nu-mi fac, lasă. Poate mîine, că și mîine e o nouă zi, nu-i așa? Poate mă trezește cu zîmbet. Și fără durere de cap.
20161030_124904.jpg

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.