Era o dimineață senină de mai, salcîmul de peste stradă încă mai avea parfum și aerul nu devenise irespirabil. Am deschis larg fereastra balconului, mi-am făcut o cafea și-am început s-o beau cu ochii la spectacolul străzii. Pe străduța din dreapta, mașini de tot felul blocau pe rînd circulația, își vărsau copiii în poarta școlii. Alte mașini cu șoferi nervoși claxonau din spate, dar se opreau la rîndul lor în același loc să-și dea jos prețioasa povară. În grădiniță cînta o mierlă.
Din josul străzii, de după blocul meu a apărut un bătrîn, ținea de mînă o fetiță de vreo 10 anișori, cu ten alb, păr buclat și ochi negri. Întîi mi-a atras atenția frumusețea fetei și-am zîmbit. Apoi mi s-a părut că bătrînul o cam abuzează, pentru că îi ținea mînuța strîns în mîna lui, aproape că veneam eu, de sus, cum i se învinețesc degetele. Fata dădea să scape, se tot smucea spre stradă.
Am devenit atență, mă pregăteam să intervin în caz de nevoie, că am și eu un mare defect, nu suport oamenii care maltratează copii și animale.
În dreptul balconului meu s-au oprit și bătrînul a privit înapoi. Figura lui m-a amuțit, purta pe chip urme de piatră amestecate cu durere, tristețe, hotărîre, ceva ce-am întîlnit numai la oamenii nevoiți să lupte cu dinții pentru viața cuiva iubit. Mi-a părut rău că eram pregătită să-l apostrofez.
Fetița tot trăgea să pășească în stradă printre mașini, el o trăgea cu blîndețe înapoi și nu slăbea menghina mîinii în care ținea prizonieră palma delicată a copilei. Îi spunea ceva pe un ton egal, o avertizare, un cuvînt de liniștire, ceva ce părea că trece ca un vînt de primăvară pe lîngă urechile fetei, fără să lase nicio urmă.
La un moment dat i-a atras atenția ceva frunză/gînganie/obiect, în grădină. A vrut-o și-a întins mîna liberă prin gardul verde. Bătrînul privea în josul străzii, a fost luat prin surprindere și-a smucit un pic mai tare de mîna încătușată. Copila s-a enervat și-a început să țipe și-abia atunci mi-am dat seama că e ceva în neregulă cu ea. A băgat din nou mîna prin gard, bătrînul i-a luat-o prizonieră și pe aceea și-a încercat să-i explice blînd că nu e bine să atingă toate lucrurile murdare, ca unui pui de om de 1 an. Ea nici nu-l privea, probabil nici nu-l auzea, trăgea să scape cu ochii la lucrul care i-a atras atenția. În acel moment i-a ajuns din urmă soția lui. Mi-am dat seama că sunt împreună, după cum se apropia cu pas apăsat, cu aceeași hotărîre-durere-tristețe împietrită pe față. I-a șoptit ceva copilei, a apucat-o strîns de mîna liberă și așa, doi bătrîni ce țineau captivă o fată, au trecut strada și s-au pierdut în vacarmul orașului.
Ați încercat vreodată să vă închipuiți cum e să îngrijești copilul sau nepotul cu autism? Ce muncă titanică poți să duci și cum trebuie să lupți cu ceva ce nu înțelegi, cu cineva care pare că nu te înțelege și în același timp cu senzația că ești un paria și lumea din jur te judecă, chiar dacă nu-ți arată asta în față? Să iubești o ființă din tine pentru care ai răsturna pămîntul, să îți dorești să-i fie bine și să se descurce în lumea asta nebună, rece și dură și să urăști timpul care trece fără să vezi niciun rezultat mulțumitor?
Tocmai ce-am citit că un șarlatan preda cursuri de formare pentru educatorii care lucrează cu astfel de copii. Preda părinților care disperați că nimic altceva nu dă rezultate, aplicau metodele lui. Pe bani mulți.
Cum e să-ți bați joc de oameni și de viitorul copiilor lor nevinovați, pe banii lor? Cam așa cum a făcut Tudor Mitasov.