Plouă.
După migrena de aseară, mă simt cam ca ploaia asta de februarie. Cam ameţită, căldicică, un pic tristă. De undeva se aude un cîine lătrând. De când cu hingherii care au adunat cîinii comunitari, doar pe Kara mea o mai aud lătrînd sănătos. Pe afară se aud zilnic tot felul de voci efeminate de căţeluşi de poşetă ce-o întărîtă pe muschiuloasa mea. Uitasem pacea pe care mi-o dă lătratul cîinelui ce-şi apără teritoriul. Ţărancă, ce vreţi. Poate că eu chiar sunt o ţărancă rătăcită pe undeva prin capitală cu dorul căsuţei din mijlocul grădinii, de focul din soba cu plită şi de mirosul de fum din păr. Reminiscenţe din viaţa trecută, vise pentru o viaţă viitoare. Nu mă dezic de origini, îmi trag seva din ele.
Mă întreb uneori ce resort împinge în Bucureşti atîţia oameni fără căpătîi.
Acum două seri, în metrou, pe trei scaune era întins un boschetar bătrîn. Dormea cu palma sub obraz şi picioarele puse cuminţi pe primul scaun. Avea haine curate, semn că ori abia aterizase în stradă, ori abia ieşise dintr-un centru de primire. Somnul îi era lin şi nici o umbră de nor nu trecea peste faţa-i ridată. Ce-o fi visînd?
Pe un grup de scaune alăturat, cumva în faţa noastră, un bătrîn fără dinţi şi doi tineri în putere, plini de muşchi, veneau de la gară. Erau încărcaţi cu sacoşe, într-un sac de plastic închis la culoare aveau câteva sticle de vin pe care unul din ei le ţinea ca pe sfintele moaşte, pe genunchi. Găsiseră de lucru şi erau încîntaţi, se cunoştea pe faţa lor starea aceea febrilă pe care ţi-o dă speranţa înviată. Sau poate doar mi s-a părut mie… Tinerii erau atît de fericiţi că le străluceau ochii şi nu-şi găseau locul pe scaun. Îmbrăcaţi curat, chiar dacă hainele aveau nişte ani grei în spate, se înghionteau veseli şi ascultau ce le spunea bătrînul fără dinţi ce frămînta între degete un şirag de mărgele albe. De la gîtul cui le-o fi luat cînd o fi plecat de acasă? Băieţii erau prezenţi, musteau de viaţă, doar gîndul bătrînului era plecat aiurea şi privirea-i stătea pierdută undeva în vis, imobilă pe faţa brăzdată de o reţea încîlcită de riduri adînci. Părea că-l însemnase însuşi timpul.
Ştiţi.. am început să vă povestesc dimineaţă. Între timp am mai făcut cîte ceva prin casă, am citit, mi-a picat curentul de vreo patru ori, m-am enervat, am scris alte prostii, am încercat să-mi creionez în minte un personaj pe care l-aş vrea reuşit, am citit, m-am enervat. Mai aveam ceva de zis de nişte tineri deştepţi pe care i-am cunoscut aseară, dar las pe altădată. Acum se aud lăutari în stradă. Au venit după mireasă, au încins hora în ploaie, au filmat, au chiuit. Bătrînul Nelu (ştiţi… stăpînul bătrînului Bill despre care v-am povestit cîndva) şi-a scos călăii la plimbare. Are acum doi pekinezi care-i mănîncă zilele şi-i scurtează viaţa. De atîta surpriză cu lăutari au şi uitat să se mai sfîşie unul pe celălalt!
E rece, e nor, e trist. Încă mai plouă mocăneşte. Vă las şi eu să vă vedeţi de seara voastră perfectă. Dacă nu este aşa faceţi să fie. Nu uitaţi, în noapte e suficientă lumina palidă a unei lumînări să spargă întunericul.