Un șofer de taxi, de la o firmă cunoscută din București, a dat jos din mașină o persoană cu dizabilități și pe însoțitorii ei, pe motiv că el nu duce handicapați. Se întîmplă azi, în București.
Acum ceva timp în urmă, mi-a povestit un prieten că a trebuit să-și ducă mama paralizată la medic și taximetristul venit la comandă l-a și înjurat, pe motiv că el nu bagă în mașină toți handicapații.
Mi s-a întîmplat să am nevoie să-mi duc pisica la cabinetul medical pentru o operație. Am pus-o în transportor, ea a înțeles că plecăm împreună și, cum are încredere în mine, s-a culcat și-a așteptat să vină taxi. Un taxi care-mi răspunsese la apel și căruia îi scrisesem că sunt cu un animal în transportor. După zece minute de așteptat în stradă am primit mesaj că a anulat cursa, să-mi chem altă mașină, că el nu transportă animale. Se întîmpla luna trecută în București.
Am fost în vară în centrul vechi și am întîrziat la o cafea cu un prieten. Cînd am plecat aveam nevoie ca de aer de un taxi. La colț erau vreo patru. Niciunul nu era dispus să ducă una ca mine, așteptau doar străini pe care să-i facă de bani. Am mers pe jos pînă în față la Unirea. Acolo erau pe puțin 15 taxiuri, toate cu 3,5 lei pe km. Pe o cursă de maxim 15 lei, aș fi dat 50. Nu mi-am permis și sinceră să fiu, nu i-aș fi luat nici dacă mi-aș fi permis pentru că sunt extrem de sensibilă la șantaj și am alergie la escroci, indiferent cît de boși sau găinari ar fi și nici nu plătesc mizerie la preț de lux. Am încercat să sun, să fac comandă la o firmă normală de taxi. Nici măcar unul nu a venit acolo, pentru că locul e controlat de mafia celor cu prețuri uriașe. Nici măcar UBER-ul nu vine, de teamă. Lîngă taximetriști era și-un echipaj de poliție care se făcea că nu vede nimic anormal, mi-au lăsat impresia că se asigurau că nimeni nu-i agresează pe profitori.
Într-o zi am avut nevoie să iau un taxi pe o distanță de vreo 4 km dus întors. Uitasem ceva acasă și îmi trebuia urgent. La colț am găsit, cum era normal, o serie de taxiuri. Singurul care a fost de acord să mă ducă a spus din start că nu se mișcă pe distanța asta fără 30 de lei, fără să pornească aparatul de taxat, normal. Cursa ar fi costat cel mult, cel mult 15 lei(cu indulgență).
Folosesc aplicația și cer taxi destul de des, din nevoie, nu din lene. Au fost luni bune în care nici măcar un taximetrist nu a schițat gestul de a căuta să-mi dea restul, dacă diferența dintre costul cursei și bancnota pe care i-am dat-o nu a fost de cel puțin 20 de lei. Din care 10 nu prea s-au găsit. Face cursa 11,50 lei? Dai 15 lei și ți se urează o zi bună. Dai 12lei? Se uită cu scîrbă la tine, sărakule care ești de l-ai deranjat degeaba din hibernare. Abia alaltăieri seară, un tînăr politicos și zîmbitor a vrut să-mi dea restul deși eu îi dădusem înadins o bancnotă de 5 lei în plus. I-am mulțumit pentru omenie.
Mă uit în ultimul timp la taximetriști nervoși care blochează circulația în București, revoltați pe aplicațiile care ”le fură” clienții. Am aflat, știu că se fac presiuni asupra unor parlamentari, să legifereze scoaterea de pe piață a tuturor aplicațiilor care nu țin de o anumită firmă de taxi. Asta le-ar da putere tuturor escrocilor care preferă să-și umfle prețul sub ochii indulgenți ai forțelor de ordine. Nu contează cu multe din acele aplicații sunt folosite de taximetriști onești care ies pe stradă la muncă, nu la băgat mîna în buzunarul clientului. Taximetria au devenit o afacere mafiotă. Niciunui oficial nu i se pare în neregulă.

Era o dimineață senină de mai, salcîmul de peste stradă încă mai avea parfum și aerul nu devenise irespirabil. Am deschis larg fereastra balconului, mi-am făcut o cafea și-am început s-o beau cu ochii la spectacolul străzii. Pe străduța din dreapta, mașini de tot felul blocau pe rînd circulația, își vărsau copiii în poarta școlii. Alte mașini cu șoferi nervoși claxonau din spate, dar se opreau la rîndul lor în același loc să-și dea jos prețioasa povară. În grădiniță cînta o mierlă.
Din josul străzii, de după blocul meu a apărut un bătrîn, ținea de mînă o fetiță de vreo 10 anișori, cu ten alb, păr buclat și ochi negri. Întîi mi-a atras atenția frumusețea fetei și-am zîmbit. Apoi mi s-a părut că bătrînul o cam abuzează, pentru că îi ținea mînuța strîns în mîna lui, aproape că veneam eu, de sus, cum i se învinețesc degetele. Fata dădea să scape, se tot smucea spre stradă.
Am devenit atență, mă pregăteam să intervin în caz de nevoie, că am și eu un mare defect, nu suport oamenii care maltratează copii și animale.
În dreptul balconului meu s-au oprit și bătrînul a privit înapoi. Figura lui m-a amuțit, purta pe chip urme de piatră amestecate cu durere, tristețe, hotărîre, ceva ce-am întîlnit numai la oamenii nevoiți să lupte cu dinții pentru viața cuiva iubit. Mi-a părut rău că eram pregătită să-l apostrofez.
Fetița tot trăgea să pășească în stradă printre mașini, el o trăgea cu blîndețe înapoi și nu slăbea menghina mîinii în care ținea prizonieră palma delicată a copilei. Îi spunea ceva pe un ton egal, o avertizare, un cuvînt de liniștire, ceva ce părea că trece ca un vînt de primăvară pe lîngă urechile fetei, fără să lase nicio urmă.
La un moment dat i-a atras atenția ceva frunză/gînganie/obiect, în grădină. A vrut-o și-a întins mîna liberă prin gardul verde. Bătrînul privea în josul străzii, a fost luat prin surprindere și-a smucit un pic mai tare de mîna încătușată. Copila s-a enervat și-a început să țipe și-abia atunci mi-am dat seama că e ceva în neregulă cu ea. A băgat din nou mîna prin gard, bătrînul i-a luat-o prizonieră și pe aceea și-a încercat să-i explice blînd că nu e bine să atingă toate lucrurile murdare, ca unui pui de om de 1 an. Ea nici nu-l privea, probabil nici nu-l auzea, trăgea să scape cu ochii la lucrul care i-a atras atenția. În acel moment i-a ajuns din urmă soția lui. Mi-am dat seama că sunt împreună, după cum se apropia cu pas apăsat, cu aceeași hotărîre-durere-tristețe împietrită pe față. I-a șoptit ceva copilei, a apucat-o strîns de mîna liberă și așa, doi bătrîni ce țineau captivă o fată, au trecut strada și s-au pierdut în vacarmul orașului.
Ați încercat vreodată să vă închipuiți cum e să îngrijești copilul sau nepotul cu autism? Ce muncă titanică poți să duci și cum trebuie să lupți cu ceva ce nu înțelegi, cu cineva care pare că nu te înțelege și în același timp cu senzația că ești un paria și lumea din jur te judecă, chiar dacă nu-ți arată asta în față? Să iubești o ființă din tine pentru care ai răsturna pămîntul, să îți dorești să-i fie bine și să se descurce în lumea asta nebună, rece și dură și să urăști timpul care trece fără să vezi niciun rezultat mulțumitor?
Tocmai ce-am citit că un șarlatan preda cursuri de formare pentru educatorii care lucrează cu astfel de copii. Preda părinților care disperați că nimic altceva nu dă rezultate, aplicau metodele lui. Pe bani mulți.
Cum e să-ți bați joc de oameni și de viitorul copiilor lor nevinovați, pe banii lor? Cam așa cum a făcut Tudor Mitasov.

Odinioară intram în anticariate ca-ntr-o catedrală. Poate aveam și timp mai mult, sau poate hazardul le scotea în calea mea mai des, nu știu. Pe vremea aceea nici nu erau așa aglomerate ca acum, cînd te lovești de toți ceilalți dacă vrei să-ți cauți o carte. De cele mai multe ori eram singură și luam rafturile la rînd. Alegeam cîte o carte și o răsfoiam, îi mîngîiam paginile învchite, citeam notele de pe margine (dacă existau),- habar nu aveți ce-și notează oamenii pe marginea unei pagini de carte!- încercam să-mi recompun în minte povestea vieții ei pînă în momentul în care a ajuns un număr de inventar între alte mii de volume din anticariat. Toate așteptau un om să le ia acasă, să mai prindă o dată viață. Așa-mi închipuiam eu, cărțile din anticariate au personalitate, poartă în ele amprentele tuturor celor care le-au citit, poată gîndurile și visele fiecăruia deasupra rîndurilor ieșite de sub tipar. Pe cele de care mă îndrăgosteam le luam cu mine.
Acum nu mai e la fel. Sunt anticariate în care rulajul depășește cu mult rulajul dintr-o librărie și nici anticarii nu mai sunt ce erau o dată. Dacă-l simți că-ți respiră în ceafă, atent ca un cerber să nu cumva să dispari cu cine știe ce prețios volum, nu mai ai chef de nicio îndrăgostire.
În librării e și mai rău. Sunt scoase la vedere vedetele care țin topul vînzărilor și manualele școlare. De obicei Lucian Boia și Irina Binder fac vitrina, cum ar veni. Frumos tipărite, cu coperți atrăgătoare,moderne, reci. Dar tu vrei altceva și ca să găsești o carte să-ți placă trebuie să te strecori pe rîndurile din spate, pe rafturile de jos, sau de sus, să le tulburi pe toate celelalte pînă dai de ea. Asta-l face pe librar să arunce flăcări din ochi și să-ți umplă frigiderul cu carne proaspătă. Dacă, în sfîrșit o găsești și mergi cu ea la casă, te privește cu atîta condescență și ură, încît ieși de acolo mirosind puternic a oțetul în care și-a conservat prea mult timp caracterul.
În librăriile de cartier e și mai greu, că acolo cartea se pierde printre tone de jucării, ghiozdane, cosmetice, produse de papetărie și mai știu eu ce mizilicuri puțin folositoare dar frumos colorate. Întrebi pînă la urmă librarul ”Aveți cartea cutare de autorul cutare?”. El te privește tîmp o clipă și te întreabă la rîndul lui ”Din ce categorie face parte?”. Dacă știi îi spui, dacă nu, îl privești la fel de tîmp. Îi dai informație suplimentară, editura. El caută febril într-un computer și caută și se scuză, ”îmi pare rău, n-avem” apoi, dacă ai mare noroc, cînd dezamăgirea ți se citește deja pe față și vrei să pleci cu umerii căzuți, te oprește și-ți spune că a găsit-o cu aerul unuia care a cîștigat o mare bătălie. Se duce la un raft ascuns, bagă mîna adînc și o trage afară ca pe o măsea stricată. Merge la casa de marcat, citește codul de bare, îți ia banii și te întreabă conspirativ ”Și, e bună de ceva cartea asta?”. Îți vine să-i spui că nu-i genul lui, n-are rost să-și piardă timpul cu ea, dar te abții și răspunzi politicos „Nu știu, mi-a recomandat-o și mie cineva”. Și-ți promiți în gînd că vei ține minte pățania și nu te mai întorci niciodată acolo.
La un moment dat am descoperit librăriile online. Elefant.ro a scris pe fruntea mea cîțiva ani, mă cunoșteau ăia ca pe iapa brează, mă cunoșteau și curierii care învățaseră pe de rost drumul pînă la mine cu celebra cutie verde-brotăcel. Țin minte că prima și prima dată cînd am făcut comandă, am primit-o pînă la sfîrșitul zilei. Nu-mi venea să cred! A venit curierul cu ea și-n sacoșa cu cărți am primit o mică atenție din partea site-ului. A fost wow! Un timp a fost minunat. Campaniile de reducere erau pe bune, pachetul venea constant la data promisă, cărțile erau în stare bună, respirau profesionalism. Cu timpul au început să scîrțîie. M-am luat cu ei de la niște ebook-uri pe care mi le trimiteau criptate și ca să mi le decripteze a fost nevoie să corespondez cu angajații lor o săptămînă. Am comandat tot mai rar. Aseară mi-am călcat pe suflet, simțeam nevoia să țin o carte nouă-n brațe și cum am primit de la ei incredibila ofertă BOOKS50 (adică o reducere de 50% la cărțile comandate) care odinioară mă arunca direct pe site, am intrat hotărîtă să nu ies cu mîna goală. Doar că reducerea se aplica numai la comenzi peste 89,99 lei. Am adunat mai multe cărți în coș, de-am făcut o comandă de vreo 130 de lei. Am aplicat voucerul primit și am obținut incredibilul preț de 112 lei. Le-am înjurat în gînd escrocheria, am lăsat coșul plin și am plecat. Uitasem de ce nu mai am încredere în ei. Cred că o să mă întorc în anticariat. Știu unul minunat la Universitate.