Conjugare


Eu sunt, tu ești, noi suntem.
Eu sunt val înspumat pe mare
tu ești ochi limpede de cer
noi suntem lacrimă
pe-obrazul cald al verii.
Eu sunt frunză
tu, adiere de vînt,
amîndoi purtăm pe umeri
aceeași noapte înstelată.
Eu sunt aripă
tu ești cer,
împreună zbor ne numim.

11295573_689884367804869_3886987304549864435_n

La ordinea zilei


Un șofer de taxi, de la o firmă cunoscută din București, a dat jos din mașină o persoană cu dizabilități și pe însoțitorii ei, pe motiv că el nu duce handicapați. Se întîmplă azi, în București.
Acum ceva timp în urmă, mi-a povestit un prieten că a trebuit să-și ducă mama paralizată la medic și taximetristul venit la comandă l-a și înjurat, pe motiv că el nu bagă în mașină toți handicapații.
Mi s-a întîmplat să am nevoie să-mi duc pisica la cabinetul medical pentru o operație. Am pus-o în transportor, ea a înțeles că plecăm împreună și, cum are încredere în mine, s-a culcat și-a așteptat să vină taxi. Un taxi care-mi răspunsese la apel și căruia îi scrisesem că sunt cu un animal în transportor. După zece minute de așteptat în stradă am primit mesaj că a anulat cursa, să-mi chem altă mașină, că el nu transportă animale. Se întîmpla luna trecută în București.
Am fost în vară în centrul vechi și am întîrziat la o cafea cu un prieten. Cînd am plecat aveam nevoie ca de aer de un taxi. La colț erau vreo patru. Niciunul nu era dispus să ducă una ca mine, așteptau doar străini pe care să-i facă de bani. Am mers pe jos pînă în față la Unirea. Acolo erau pe puțin 15 taxiuri, toate cu 3,5 lei pe km. Pe o cursă de maxim 15 lei, aș fi dat 50. Nu mi-am permis și sinceră să fiu, nu i-aș fi luat nici dacă mi-aș fi permis pentru că sunt extrem de sensibilă la șantaj și am alergie la escroci, indiferent cît de boși sau găinari ar fi și nici nu plătesc mizerie la preț de lux. Am încercat să sun, să fac comandă la o firmă normală de taxi. Nici măcar unul nu a venit acolo, pentru că locul e controlat de mafia celor cu prețuri uriașe. Nici măcar UBER-ul nu vine, de teamă. Lîngă taximetriști era și-un echipaj de poliție care se făcea că nu vede nimic anormal, mi-au lăsat impresia că se asigurau că nimeni nu-i agresează pe profitori.
Într-o zi am avut nevoie să iau un taxi pe o distanță de vreo 4 km dus întors. Uitasem ceva acasă și îmi trebuia urgent. La colț am găsit, cum era normal, o serie de taxiuri. Singurul care a fost de acord să mă ducă a spus din start că nu se mișcă pe distanța asta fără 30 de lei, fără să pornească aparatul de taxat, normal. Cursa ar fi costat cel mult, cel mult 15 lei(cu indulgență).
Folosesc aplicația și cer taxi destul de des, din nevoie, nu din lene. Au fost luni bune în care nici măcar un taximetrist nu a schițat gestul de a căuta să-mi dea restul, dacă diferența dintre costul cursei și bancnota pe care i-am dat-o nu a fost de cel puțin 20 de lei. Din care 10 nu prea s-au găsit. Face cursa 11,50 lei? Dai 15 lei și ți se urează o zi bună. Dai 12lei? Se uită cu scîrbă la tine, sărakule care ești de l-ai deranjat degeaba din hibernare. Abia alaltăieri seară, un tînăr politicos și zîmbitor a vrut să-mi dea restul deși eu îi dădusem înadins o bancnotă de 5 lei în plus. I-am mulțumit pentru omenie.
Mă uit în ultimul timp la taximetriști nervoși care blochează circulația în București, revoltați pe aplicațiile care ”le fură” clienții. Am aflat, știu că se fac presiuni asupra unor parlamentari, să legifereze scoaterea de pe piață a tuturor aplicațiilor care nu țin de o anumită firmă de taxi. Asta le-ar da putere tuturor escrocilor care preferă să-și umfle prețul sub ochii indulgenți ai forțelor de ordine. Nu contează cu multe din acele aplicații sunt folosite de taximetriști onești care ies pe stradă la muncă, nu la băgat mîna în buzunarul clientului. Taximetria au devenit o afacere mafiotă. Niciunui oficial nu i se pare în neregulă.

Plouă


Plouă.
După migrena de aseară, mă simt cam ca ploaia asta de februarie. Cam ameţită, căldicică, un pic tristă. De undeva se aude un cîine lătrând. De când cu hingherii care au adunat cîinii comunitari, doar pe Kara mea o mai aud lătrînd sănătos. Pe afară se aud zilnic tot felul de voci efeminate de căţeluşi de poşetă ce-o întărîtă pe muschiuloasa mea. Uitasem pacea pe care mi-o dă lătratul cîinelui ce-şi apără teritoriul. Ţărancă, ce vreţi. Poate că eu chiar sunt o ţărancă rătăcită pe undeva prin capitală cu dorul căsuţei din mijlocul grădinii, de focul din soba cu plită şi de mirosul de fum din păr. Reminiscenţe din viaţa trecută, vise pentru o viaţă viitoare. Nu mă dezic de origini, îmi trag seva din ele.
Mă întreb uneori ce resort împinge în Bucureşti atîţia oameni fără căpătîi.
Acum două seri, în metrou, pe trei scaune era întins un boschetar bătrîn. Dormea cu palma sub obraz şi picioarele puse cuminţi pe primul scaun. Avea haine curate, semn că ori abia aterizase în stradă, ori abia ieşise dintr-un centru de primire. Somnul îi era lin şi nici o umbră de nor nu trecea peste faţa-i ridată. Ce-o fi visînd?
Pe un grup de scaune alăturat, cumva în faţa noastră, un bătrîn fără dinţi şi doi tineri în putere, plini de muşchi, veneau de la gară. Erau încărcaţi cu sacoşe, într-un sac de plastic închis la culoare aveau câteva sticle de vin pe care unul din ei le ţinea ca pe sfintele moaşte, pe genunchi. Găsiseră de lucru şi erau încîntaţi, se cunoştea pe faţa lor starea aceea febrilă pe care ţi-o dă speranţa înviată. Sau poate doar mi s-a părut mie… Tinerii erau atît de fericiţi că le străluceau ochii şi nu-şi găseau locul pe scaun. Îmbrăcaţi curat, chiar dacă hainele aveau nişte ani grei în spate, se înghionteau veseli şi ascultau ce le spunea bătrînul fără dinţi ce frămînta între degete un şirag de mărgele albe. De la gîtul cui le-o fi luat cînd o fi plecat de acasă? Băieţii erau prezenţi, musteau de viaţă, doar gîndul bătrînului era plecat aiurea şi privirea-i stătea pierdută undeva în vis, imobilă pe faţa brăzdată de o reţea încîlcită de riduri adînci. Părea că-l însemnase însuşi timpul.
Ştiţi.. am început să vă povestesc dimineaţă. Între timp am mai făcut cîte ceva prin casă, am citit, mi-a picat curentul de vreo patru ori, m-am enervat, am scris alte prostii, am încercat să-mi creionez în minte un personaj pe care l-aş vrea reuşit, am citit, m-am enervat. Mai aveam ceva de zis de nişte tineri deştepţi pe care i-am cunoscut aseară, dar las pe altădată. Acum se aud lăutari în stradă. Au venit după mireasă, au încins hora în ploaie, au filmat, au chiuit. Bătrînul Nelu (ştiţi… stăpînul bătrînului Bill despre care v-am povestit cîndva) şi-a scos călăii la plimbare. Are acum doi pekinezi care-i mănîncă zilele şi-i scurtează viaţa. De atîta surpriză cu lăutari au şi uitat să se mai sfîşie unul pe celălalt!
E rece, e nor, e trist. Încă mai plouă mocăneşte. Vă las şi eu să vă vedeţi de seara voastră perfectă. Dacă nu este aşa faceţi să fie. Nu uitaţi, în noapte e suficientă lumina palidă a unei lumînări să spargă întunericul.

Și mîine e o zi


Mi-e foame și parcă nu, doar o sîcîială îmi roade pereții stomacului și-mi dă dureri de cap. Deschid frigiderul,privesc pe îndelete la mîncarea ce se odihnește la rece, pun mîna pe un iaurt, îi citesc data expirării și-l pun la loc, ridic pachetul cu șuncă de curcan, îl las la loc, îmi dau seama că trebuie să arunc jumătatea de crenvursti pe care am oprit-o pentru pisici. Nici lor nu le-a plăcut, mi l-au lăsat tot mie. Nu mă atrage nimic, lasă că nu mai mănînc, chiar dacă stomacul nu-și găsește liniștea.
Nu știu dacă starea asta îmi e dată de frigiderul plin, sau de primăvara capricioasă ce mă amenință cu un pui de depresie, că tot mă doare capul rău de ceva timp. De cîteva zile am schimbat tratamentul pentru sinuzită și am toată ziua gura amară de parcă m-aș hrăni doar cu pelin.
N-am fost tot timpul așa, au fost vremuri în care nici frigider nu aveam, gătea mama dimineața ce găsea la îndemînă și la prînz, cînd ne adunam pe lîngă masă aveam impresia că stau la masă împărătească și nici măcar n-aveam vreodată două feluri, cu atît mai puțin desert. Cînd tăia o pasăre era sărbătoare, sau cel puțin duminică, singura zi din săptămînă cînd se gătea carne proaspătă în casă. Pe timpul ăsta mai aveam carne de la garniță, ceva cîrnați, niște jumări și cîteva oase sărate, atîrnate la uscat la prindă. Le dădea tata jos seara, mama le spăla bine și le lăsa în apă pînă a doua zi. Mai pierdeau din sare și carnea se rehidrata. Ieșea o ciorbă cu foi de varză de-mi lingeam degetele, sau cîte o ciulama lîngă care răsturna mama o mămăligă fierbinte, numai bună să frămînți un boț de brînză în ea. Uneori nici n-o mai frămîntam, tăiam o bucată bună, săpam o groapă cu lingura în felia de mămăligă, băgam brînza acolo, și-o acopeream cu altă felie de mămăligă fierbinte. Brînza, înconjurată de soare din toate părțile asuda și se înmuia toată în patul fierbinte. Nimic nu mi se părea mai bun, poate doar păsatul moale pe care-l culegeam înainte de-a începe mama să bage mestecăul în ceaun. Îi puneam două linguri de ulei, îl îndulceam cu două linguri de zahăr și eram așa fericită cînd îl mîncam, de parcă nu păsat dulce, ci mană cerească aveam în farfurie. Sau laptele fiert direct în ceaun, după ce răsturnam mămăliga. Naiba știe, pînă și ciorba de fasole mi se părea o delicatesă, acum o fac și zace zile întregi în frigider, pînă mă îndur să o arunc. Fac sarmale și nu-mi vine să mănînc, să nu-mi stric dieta sănătoasă și fără gust. Am ajuns să mă simt vinovată dacă mănînc ceva ce-mi place.
Mi-e dor de vremuri vechi și fără dureri. Mi-e dor de cartofi prăjiți cu usturoi. Nu-mi fac, lasă. Poate mîine, că și mîine e o nouă zi, nu-i așa? Poate mă trezește cu zîmbet. Și fără durere de cap.
20161030_124904.jpg

Șarlatani pe bani buni


Era o dimineață senină de mai, salcîmul de peste stradă încă mai avea parfum și aerul nu devenise irespirabil. Am deschis larg fereastra balconului, mi-am făcut o cafea și-am început s-o beau cu ochii la spectacolul străzii. Pe străduța din dreapta, mașini de tot felul blocau pe rînd circulația, își vărsau copiii în poarta școlii. Alte mașini cu șoferi nervoși claxonau din spate, dar se opreau la rîndul lor în același loc să-și dea jos prețioasa povară. În grădiniță cînta o mierlă.
Din josul străzii, de după blocul meu a apărut un bătrîn, ținea de mînă o fetiță de vreo 10 anișori, cu ten alb, păr buclat și ochi negri. Întîi mi-a atras atenția frumusețea fetei și-am zîmbit. Apoi mi s-a părut că bătrînul o cam abuzează, pentru că îi ținea mînuța strîns în mîna lui, aproape că veneam eu, de sus, cum i se învinețesc degetele. Fata dădea să scape, se tot smucea spre stradă.
Am devenit atență, mă pregăteam să intervin în caz de nevoie, că am și eu un mare defect, nu suport oamenii care maltratează copii și animale.
În dreptul balconului meu s-au oprit și bătrînul a privit înapoi. Figura lui m-a amuțit, purta pe chip urme de piatră amestecate cu durere, tristețe, hotărîre, ceva ce-am întîlnit numai la oamenii nevoiți să lupte cu dinții pentru viața cuiva iubit. Mi-a părut rău că eram pregătită să-l apostrofez.
Fetița tot trăgea să pășească în stradă printre mașini, el o trăgea cu blîndețe înapoi și nu slăbea menghina mîinii în care ținea prizonieră palma delicată a copilei. Îi spunea ceva pe un ton egal, o avertizare, un cuvînt de liniștire, ceva ce părea că trece ca un vînt de primăvară pe lîngă urechile fetei, fără să lase nicio urmă.
La un moment dat i-a atras atenția ceva frunză/gînganie/obiect, în grădină. A vrut-o și-a întins mîna liberă prin gardul verde. Bătrînul privea în josul străzii, a fost luat prin surprindere și-a smucit un pic mai tare de mîna încătușată. Copila s-a enervat și-a început să țipe și-abia atunci mi-am dat seama că e ceva în neregulă cu ea. A băgat din nou mîna prin gard, bătrînul i-a luat-o prizonieră și pe aceea și-a încercat să-i explice blînd că nu e bine să atingă toate lucrurile murdare, ca unui pui de om de 1 an. Ea nici nu-l privea, probabil nici nu-l auzea, trăgea să scape cu ochii la lucrul care i-a atras atenția. În acel moment i-a ajuns din urmă soția lui. Mi-am dat seama că sunt împreună, după cum se apropia cu pas apăsat, cu aceeași hotărîre-durere-tristețe împietrită pe față. I-a șoptit ceva copilei, a apucat-o strîns de mîna liberă și așa, doi bătrîni ce țineau captivă o fată, au trecut strada și s-au pierdut în vacarmul orașului.
Ați încercat vreodată să vă închipuiți cum e să îngrijești copilul sau nepotul cu autism? Ce muncă titanică poți să duci și cum trebuie să lupți cu ceva ce nu înțelegi, cu cineva care pare că nu te înțelege și în același timp cu senzația că ești un paria și lumea din jur te judecă, chiar dacă nu-ți arată asta în față? Să iubești o ființă din tine pentru care ai răsturna pămîntul, să îți dorești să-i fie bine și să se descurce în lumea asta nebună, rece și dură și să urăști timpul care trece fără să vezi niciun rezultat mulțumitor?
Tocmai ce-am citit că un șarlatan preda cursuri de formare pentru educatorii care lucrează cu astfel de copii. Preda părinților care disperați că nimic altceva nu dă rezultate, aplicau metodele lui. Pe bani mulți.
Cum e să-ți bați joc de oameni și de viitorul copiilor lor nevinovați, pe banii lor? Cam așa cum a făcut Tudor Mitasov.

Nimicuri despre cărți


Odinioară intram în anticariate ca-ntr-o catedrală. Poate aveam și timp mai mult, sau poate hazardul le scotea în calea mea mai des, nu știu. Pe vremea aceea nici nu erau așa aglomerate ca acum, cînd te lovești de toți ceilalți dacă vrei să-ți cauți o carte. De cele mai multe ori eram singură și luam rafturile la rînd. Alegeam cîte o carte și o răsfoiam, îi mîngîiam paginile învchite, citeam notele de pe margine (dacă existau),- habar nu aveți ce-și notează oamenii pe marginea unei pagini de carte!- încercam să-mi recompun în minte povestea vieții ei pînă în momentul în care a ajuns un număr de inventar între alte mii de volume din anticariat. Toate așteptau un om să le ia acasă, să mai prindă o dată viață. Așa-mi închipuiam eu, cărțile din anticariate au personalitate, poartă în ele amprentele tuturor celor care le-au citit, poată gîndurile și visele fiecăruia deasupra rîndurilor ieșite de sub tipar. Pe cele de care mă îndrăgosteam le luam cu mine.
Acum nu mai e la fel. Sunt anticariate în care rulajul depășește cu mult rulajul dintr-o librărie și nici anticarii nu mai sunt ce erau o dată. Dacă-l simți că-ți respiră în ceafă, atent ca un cerber să nu cumva să dispari cu cine știe ce prețios volum, nu mai ai chef de nicio îndrăgostire.
În librării e și mai rău. Sunt scoase la vedere vedetele care țin topul vînzărilor și manualele școlare. De obicei Lucian Boia și Irina Binder fac vitrina, cum ar veni. Frumos tipărite, cu coperți atrăgătoare,moderne, reci. Dar tu vrei altceva și ca să găsești o carte să-ți placă trebuie să te strecori pe rîndurile din spate, pe rafturile de jos, sau de sus, să le tulburi pe toate celelalte pînă dai de ea. Asta-l face pe librar să arunce flăcări din ochi și să-ți umplă frigiderul cu carne proaspătă. Dacă, în sfîrșit o găsești și mergi cu ea la casă, te privește cu atîta condescență și ură, încît ieși de acolo mirosind puternic a oțetul în care și-a conservat prea mult timp caracterul.
În librăriile de cartier e și mai greu, că acolo cartea se pierde printre tone de jucării, ghiozdane, cosmetice, produse de papetărie și mai știu eu ce mizilicuri puțin folositoare dar frumos colorate. Întrebi pînă la urmă librarul ”Aveți cartea cutare de autorul cutare?”. El te privește tîmp o clipă și te întreabă la rîndul lui ”Din ce categorie face parte?”. Dacă știi îi spui, dacă nu, îl privești la fel de tîmp. Îi dai informație suplimentară, editura. El caută febril într-un computer și caută și se scuză, ”îmi pare rău, n-avem” apoi, dacă ai mare noroc, cînd dezamăgirea ți se citește deja pe față și vrei să pleci cu umerii căzuți, te oprește și-ți spune că a găsit-o cu aerul unuia care a cîștigat o mare bătălie. Se duce la un raft ascuns, bagă mîna adînc și o trage afară ca pe o măsea stricată. Merge la casa de marcat, citește codul de bare, îți ia banii și te întreabă conspirativ ”Și, e bună de ceva cartea asta?”. Îți vine să-i spui că nu-i genul lui, n-are rost să-și piardă timpul cu ea, dar te abții și răspunzi politicos „Nu știu, mi-a recomandat-o și mie cineva”. Și-ți promiți în gînd că vei ține minte pățania și nu te mai întorci niciodată acolo.
La un moment dat am descoperit librăriile online. Elefant.ro a scris pe fruntea mea cîțiva ani, mă cunoșteau ăia ca pe iapa brează, mă cunoșteau și curierii care învățaseră pe de rost drumul pînă la mine cu celebra cutie verde-brotăcel. Țin minte că prima și prima dată cînd am făcut comandă, am primit-o pînă la sfîrșitul zilei. Nu-mi venea să cred! A venit curierul cu ea și-n sacoșa cu cărți am primit o mică atenție din partea site-ului. A fost wow! Un timp a fost minunat. Campaniile de reducere erau pe bune, pachetul venea constant la data promisă, cărțile erau în stare bună, respirau profesionalism. Cu timpul au început să scîrțîie. M-am luat cu ei de la niște ebook-uri pe care mi le trimiteau criptate și ca să mi le decripteze a fost nevoie să corespondez cu angajații lor o săptămînă. Am comandat tot mai rar. Aseară mi-am călcat pe suflet, simțeam nevoia să țin o carte nouă-n brațe și cum am primit de la ei incredibila ofertă BOOKS50 (adică o reducere de 50% la cărțile comandate) care odinioară mă arunca direct pe site, am intrat hotărîtă să nu ies cu mîna goală. Doar că reducerea se aplica numai la comenzi peste 89,99 lei. Am adunat mai multe cărți în coș, de-am făcut o comandă de vreo 130 de lei. Am aplicat voucerul primit și am obținut incredibilul preț de 112 lei. Le-am înjurat în gînd escrocheria, am lăsat coșul plin și am plecat. Uitasem de ce nu mai am încredere în ei. Cred că o să mă întorc în anticariat. Știu unul minunat la Universitate.

Eu știu


Moartea e frumoasă
ca o femeie care nu va fi niciodată a ta,
e virilă
ca iubitul celei mai bune prietene,
cel pe care-l dorești și niciodată
nu te-a privit așa cum o privește pe ea.
nimeni nu-și poate urî propria moarte,
oricum îi va da întîlnire de taină
la un moment dat.
Uite, eu știu că moartea mea
are ochi albaștri ca cerul de mai
oglindit într-o picătură de apă.

Era în dimineața în care plecai


Era în dimineața în care plecai,
mai ții minte?
Ploua iar tu te bucurai c-ai învățat
să mergi elegant printre stropi,
eu mă bucuram de sărutul lor pe ochi,
nicăieri nu se ascunde mai bine o lacrimă
ca în palmele ploii.
Ploua și eu încălzeam lacrima zilei
printre pletele ude,
oamenii mă priveau atenți
ca pe o nebună ce dansează rîzînd în ploaie
eu le zîmbeam cu toți dinții
și dădeam drumul furtunii
să muște cu dinți ascuțiți din carnea fragedă,
de sub coaste.
M-am întors cuminte acasă,
îmi țineam mîinile împreunate în poală,
oricum nu le găseam niciun rost
cît timp mai păstrau în amprente
mătasea pielii tale.
Frigul m-a cuprins abia între cearșafuri reci.
Era în dimineața în care ploua iar tu plecai,
mai ții minte?
Cînd vei veni să nu te temi,
am luat împrumut degetele reci ale ploii.

La ceas de cumpănă


Pe mine m-a învățat 2017 să nu mai fac bilanțuri și să nu mai am infatuarea să cred că ceva din ce-mi doresc eu ar putea influența ce are să vină în noul an. Așa că n-am să mai fac bilanțul lui 2018. A fost un an cum a fost și eu sunt fericită că mi-au rămas alături cei mai dragi oameni, că sufletul mi-e întreg, că-mi sunt copiii sănătoși, că-mi sunt animăluțele bine, că am crescut și îngrijit doi puișori cărora le-am găsit familii frumoase și iubitoare, că familia mea frumoasă s-a mai înmulțit cu-n suflețel cules de pe stradă. Nimicuri, știu, dar nimicurile astea au compus puzzle-ul unui an din viața mea. Nu mă bucur că a trecut, cu el a mai trecut un an prin mine și cei buni rămași sunt puțini. Nici nu-l blamez pe cel ce vine, e dreptul lui și obligația mea să-l umplu cu piese frumos colorate.
Dacă-mi doresc ceva? Normal că-mi doresc, sunt vie încă, mai vie ca mulți din tinerii ce umblă zilele astea cu gleznele la vedere (dacă nu mă lăudam și nu criticam un pic, nu mă simțeam bine, hehehe).
Dacă vă doresc ceva? Normal că vă doresc. Ce-mi doresc și mie.
Să fiți sănătoși cu toții, că nimic nu-i mai prețios și mai necesar ca sănătatea.
Să aveți un an lin, fără supărări majore, să vă fie copiii bine, să aveți tot timpul un ”acasă” la care să vă întoarceți cu drag, un acasă unde să n-aibă loc mizeria vieții de zi cu zi.
Să fiți iubiți și să iubiți orice, oricît, că iubirea e singurul motor al vieții.
Să aveți prieteni buni și oameni care vă iubesc alături, să puteți să vă bazați pe sprijinul lor necondiționat.
Să citiți orice, oricît, oricînd. Cititul dezvoltă creierul și un creier bun face viața frumoasă.
Să învățați orice, oricît, oricînd. Nu există un timp de neînvățat, nu există un timp trecut cînd vrei să știi. Omul e viu cît timp învață și moare abia atunci cînd renunță să-și mai hrănească setea de cunoaștere.
Să fiți buni, să deschideți ochii și să vedeți și sufletele mai necăjite ca voi, indiferent că-s oameni, păsări, animale, copaci.
Să ajutați de puteți, să nu faceți rău deliberat nimănui, să-i sancționați promt pe cei care o fac. Pentru că răul trebuie omorît din fașă indiferent ce formă îmbracă, e singurul care nu merită să trăiască.
Să mai avem o țară și să o scăpăm de paraziții ce i s-au urcat în cap. Să nu mai lăsăm pe nimeni să ne-o infesteze.
Să fie pace. Pacea e viață.
Să vă fie 2019 pe sufletul vostru. La mulți ani, oameni dragi!

Gînduri


Azi, în prima mea zi de concediu, am ieșit să-mi plătesc datoria la bancă și să cumpăr niscai carne de-o sarma, de-un cîrnat… să încerc să regăsesc cumva bucuria crăciunului de odinioară. Nu știu cum am pierdut-o tocmai anul ăsta.
Mergeam eu așa, țeapănă și preocupată să nu sparg gheața neatinsă pe care călcam pe pista de bicicliști pustie la ceas de iarnă. M-am gîndit că ar fi trebuit s-o curețe cineva, că incorect să nu se poată pedala pentru că e un praf de zăpadă prin oraș și cum gîndul meu are răscruci de nebănuit, mi-am adus aminte că acum cîteva săptămîni tata a fost la înmormîntarea unei mătuși. Căzuse la ei prima zăpadă, era frig și înghețat iar el mi-a spus la telefon că s-a dus pe jos, n-a mai luat bicicleta, de parcă eu aș fi fost oarecum uimită că el, la cei 76 de ani pe care-i are, îndrăznește să plece iarna pe jos de acasă, fără să se țină de coarnele bicicletei. Mi-am dat seama că bicicleta a fost atît de prezentă în viața noastră, că nici nu-mi pot imagina zidul casei părintești fără odihna ei rezemată de el. Practic, am crescut pe bicicletă și ei, părinții mei au îmbătrînit călare pe ea.
Țin minte iarna anului 1984, ultima iarnă petrecută de mine acasă. Eram în clasa a XI-a, la Turnu Severin și a căzut o zăpadă de o jumătate de metru într-o singură noapte. A nins de seara continuu și pînă dimineața zăpada ne ajungea la brîu. Aveam căminul pe Prahova, în spatele cimitirului, lîngă casa de copii și eram în perioada de practică înainte de vacanța de iarnă. Făceam practică la CPL, la marginea orașului și pînă acolo am înotat practic printre nămeți, că nimeni nu apucase să facă pîrtie. Nu mergea niciun autobuz, nu trecea pe lîngă noi nicio mașină, doar noi, o mînă de fete și vreo doi băieți, luam nămeții în piept să ajungem la poarta combinatului de mobilă la 6,30 dimineața, altfel nu ne mai primeau în incintă. Era ultima zi de școală, urma să plecăm acasă. Pe la prînz m-a trezit cu tata la poartă, venise să mă ia. Se temuse să mă lase singură cu trenul și rata, să nu rămîn înzăpezită cine știe pe unde. M-a mișcat grija lui, a fost singurul părinte care a plecat pe punerea aia de cap de acasă, la 200 de km distanță, de grija mea.
Am ajuns acasă seara tîrziu, în teracotă ardea focul, în casă era cald și bine, în camera bună mă aștepta primul cadou adevărat de ziua mea. Îmi cumpărase tata ciocate de piele, pantaloni de stofă ce imitau excelent blugii și o geacă roșie, uriașă, în care puteam băga cu lejeritate pe încă cineva de mărimea mea. Și ciocatele erau cu un număr mai mare, să aibă loc șosetele de lînă, să nu cumva să îngheț. Erau așa minunate și eu atît de fericită, cum n-am fost niciodată. Aveam 17 ani și-a fost vacanța de iarnă pe care și-ar fi dorit-o orice adolescent la vîrsta aceea.
Într-o seară veneam cu gașca de la discotecă. Era după miezul nopții, zăpada strălucea, cerul de sticlă întunecară era spuzit de stele, o seceră de lună atîrna legănată într-un colț, noi rîdeam ca niște nebuni, ne hîrjoneam, ne împingeam în zăpadă, făceam îngeri, eram ca niște tineri nebuni de vîrsta noastră, sculam oamenii din căldura patului să ne petreacă cu țîțîit de după perdele. Tocmai aflasem că ni se prelungise vacanța cu o săptămînă.
N-aveam nicio grijă cînd, de undeva din spatele nostru, din întuneric, am auzit tusea tatei. Am amuțit, nu-mi venea să cred urechilor. Unul din prieteni mă ridicase în brațe și tocmai avea de gînd să dea cu mine într-un morman de zăpadă de pe marginea șoselei. M-a lăsat ușurel jos, a pus repede mînile la spate și și-a luat cea mai nevinovată moacă din lume, ceea ce ne-a făcut pe toți să izbucnim iar într-un rîs nebun în timp ce tata trecea elegant pe lîngă noi, călare pe bicicletă.
”Săru-mîna, să trăiești nea Vițule!”, s-a grăbit gașca să îl salute respectuos. El a ridicat mîna de pe ghidon, ne-a salutat scurt și dus a fost. N-a dat nici măcar un semn că m-ar fi văzut și pe mine în gașca nebună. Tîrziu, peste mulți ani, mi-a recunoscut că ne urmărise de cînd închisesem ușa căminului și plecasem spre casă, dar nu a găsit niciun prilej să intervină în distracția noastră. Erau -10 grade, strada era înghețată bocnă și tata era pe bicicletă.
Incredibil cît de întortocheată e mintea unei femei, nu-i așa? Plecasem de la pista de biciclete a primarului Negoiță.