Un fluviu de maşini curge pe sub fereastră şi loveşte ritmic în capacul unei guri de canal: poc-poc, poc-poc, poc-poc. Plopul agonizează cu toate crengile goale întinse spre cer, sub el frunzele mor strivite sub tălpi nepăsătoare. E umed, a plouat. De sus mă priveşte un soare orb printre nori ce se plimbă perechi, parcă s-ar apropia dar le e ruşine să se contopească. Lîngă mine Puţă a tras strugurele din farfurie, a încîlcit un ghem, acum îşi spală labele, e murdar de la atîtea treburi epuizante. Maşina de spălat îşi spune singură poveşti, cred că am scăpat o monedă în ea şi e nemulţumită.
Cafeaua s-a răcit, încă nu-s în stare s-o beau fără să-mi vină să vomit. Croşetez o bluză, croşetez gînduri şi tac. Pe măsură ce trece timpul îmi dau seama că, după o viaţă de om, cel mai bine am învăţat să tac.
Bună dimineaţa!
în inima mea
Dă-mi mie lacrima
Dă-mi mie lacrimile,
am să le plîng pe toate pentru tine,
seninul limpede păstrează-l în priviri.
Dă-mi mie durerea,
am s-o îndur pe toată pentru tine,
păstrează voioşia şi rîsul de copil.
Dă-mi mie greutatea,
am umerii căliţi în ani de penitenţă,
păstrează-ţi inocenţa şi mersul delicat.
Dă-mi mie moartea,
eu pot să mor pentru toţi oamenii
ce-au fost vreodată vii,
păstrează-ţi tinereţea şi promite-mi
că ai să o trăieşti din plin
şi ai să-mbătrîneşti frumos
şi pentru mine.
Aş fi putut
Aş fi putut să-ţi fiu duminică,
să-ţi îmbrac sufletul în haine de sărbătoare
şi să-l duc de mînă la biserică,
dimineaţa,
cînd bate toaca.
I-aş fi dat drumul în altar
şi l-aş fi împărtăşit cu vin roşu
şi pîine frămîntată în zori
cu apă neîncepută.
Aş fi putut să-ți fiu primăvară,
să-ți încarc ochii cu toporaşi
şi inima cu pui golaşi de ciocîrlii,
tu ai ales toamna cu frunze veştede pe-alei.
Aş fi putut să-ți fiu dimineață,
să-ți spăl obrazul cu rouă proaspătă
din lacrimi de fată mare,
dar ție ți-a plăcut întotdeauna apusul.
Aş fi putut fi tot ce n-ai avut
şi ți-ai dorit,
tu m-ai păstrat ochi limpede de apă.
Aş fi putut fi ca oricare,
dar ai ales să-ți fiu poveste,
să mă şopteşti la ceas de seară femeilor
ce-ți sunt vremelnic aşternut.
Ţi-am rămas izvor, îți gust
buzele arse în fiecare dimineață,
în apa mea îţi sting setea de primăveri
cu rouă şi veri cu răsărit pe mare.
Îţi voi fi toamnă
cu zbor de frunze vestede pe-alei
şi iarnă îţi voi fi
cu fulgi în palme calde de copii.
ia-mă cu tine
ia-mă cu tine cînd pleci,
împachetează-mă
şi pune-mă în buzunarul de la piept.
vreau să simt cum miroase cîmpul
după ploaie
cum freamătă pădurea
cum se tulbură apa învolburată
de pîraie repezi,
să simt aroma de pămînt roşu, însetat
şi de iarbă crudă.
o să stau cuminte,
nici n-o să mă simţi
doar din cînd în cînd
o să respir adînc
şi-o să-mi umplu plămînii
cu tine,
cu cîmpul plin de rouă,
atunci vei simţi o bătaie de inimă
în buzunar
şi-o să ai grijă să nu mă striveşti.
mă iei?
Într-o zi
O să-mi adun cuvintele
şi-o să le îmbrac
în hârtie de mătase,
o să le aşez
unul lângă altul
pe fundul valizei prăfuite,
o să împachetez poveştile
şi-o să le pun cuminţi
deasupra,
o să-mi adun durerile
într-un sac
şi o să-l leg bine cu
panglică albastră.
O să-mi spăl rănile
să nu ademenesc lupii
cu miros dulce-acrişor
de sânge cald,
o să încalţ pantofii cu toc
păstraţi special pentru
ziua aceasta,
o să-mi ascund
lumina ochilor sub pleoape
şi o să plec.
Stai liniştit,
absenţa mea n-o să te doară,
voi parfuma tăcerile
cu ambră, patchouli, flori de iasomie
şi liliac şi le voi împrăştia
pretutindeni
pe unde paşii mei
au lăsat semn,
pe unde ochii mei
te-au iubit,
pe unde mîinile mele
te-au mîngîiat.
Doar cheia o voi uita
pe dinăuntru.
Eram primăvară
Prindeam rădăcini.
Simţeam seva urcând vie,
învolburată, până în inimă.
Şi inima-mi creştea ca pâinea
dospită în cuptorul verii.
Înălţam crengi, priveam cu mirare
cum înmuguresc,
simţeam cu pulsează prin ele
viaţa în verde crud.
Mi-am agăţat dreapta de cer
şi cerul a cîntat cu ciocîrlii,
avea albastru clar în ochi.
Am ridicat stînga şi-am prins
de-o rază luna şi ea a luminat
în palma mea, ademenea
firele de iarbă ce tremurau
şi se-nălţau sub boabe rotunde
de rouă.
Înfloream.
Eram primăvară.
Sunt vinovat
pentru ce-aş fi putut să ştiu şi n-am ştiut,
pentru ce-aş fi putut să fac şi n-am făcut,
pentru ce-aş fi putut iubi şi n-am iubit,
pentru ce-aş fi putut gîndi şi n-am gîndit,
pentru ce-aş fi putut simţi şi n-am simţit,
pentru ce-aş fi putut trăi şi n-am trăit,
sunt vinovat.
pentru toată viaţa ce se întîmplă în voi,
pentru aripa frîntă şi pentru zboruri noi,
pentru lumina zilei şi-ntunecatul nor,
pentru stelele nopţii şi strălucirea lor,
pentru lacrima şi zîmbetul ochilor,
pentru şoapta iubirii şi chinul durerilor,
sunt vinovat.
nici n-aş putea să vă mai mint
cînd tot ce era viu în mine, a murit.
eu, condamnatul tuturor
cad în genunchi şi vă implor,
aprindeţi rugul, ardeţi-mă-n iad.
mai mult nu merit, sunt vinovat.
Ţi-aduci aminte?
Ţi-aduci aminte?
Era pe vremea-n care ploaia
avea parfum de stele
şi visele înmugureau în doi.
Tu ai plecat şi eu am rîs,
ştiam c-ai să te-ntorci,
că niciun dor nu mai trăia
în lume, fără noi.
Şi-ai revenit cînd s-a-nserat
dar ochii tăi purtau ascunse-n ei
minciuni iar visele
zdrobite s-au revărsat
în lacrimi pe alei.
Azi zici c-a fost iubire,
nu scurtă nebunie.
Şi dac-a fost, unde-a plecat
iubirea care ne-a legat?
Ce demon crud s-a mîniat
şi ne-a lovit de moarte
pe-amîndoi?
Ţi-aduci aminte?
Era o vreme-n care ploaia
purta parfum de stele
şi noi visam în doi.
Ce-ai face tu?
Ce-ai face tu
de nu te-aş iubi?
Ar trebui să mă inventezi,
să mă modelezi din lut, pe roată
să mă încălzeşti sub inima ta
să împrumut din bătaia
ei, să furi iarbă din curtea
bisericii în noaptea
de înviere să mi-o pui în lumina
ochilor, să te recunosc.
Te-ar durea coasta
pe care ai purta-o în piept
în locul din care ar fi trebuit
să mă nasc.
Ce bine că sunt şi că te iubesc,
altfel ce-ai face tu
fără dragostea mea?
Mă întorc acasă
Mă-ntorc acasă, tată.
Nu, n-am lăsat
să mă doboare niciun vînt,
m-am aplecat, am fremătat,
am lăcrimat
și-am ridicat fruntea spre cer,
dar de un timp
un vierme rău s-a strecurat
la rădăcini și mi le-a ros
și-n pieptul gol niciun lăstar
n-a mai înmugurit
iar crengile se-ntind uscate
către cer.
Mă-ntorc acasă, mamă,
să scoți o ciutură de apă
și să mi-o verși la rădăcini
ca pentru morți,
să am de drum că drumu-i lung
și nu mai știu de s-o mai îndura
să-mi stingă setea, cineva.
Să nu fiți triști, am învățat,
stejarii în picioare mor
și n-am să vă dezamăgesc,
doar rădăcinile mă dor
și-am obosit.
Amăgiri 