Mă-ntorc acasă, tată.
Nu, n-am lăsat
să mă doboare niciun vînt,
m-am aplecat, am fremătat,
am lăcrimat
și-am ridicat fruntea spre cer,
dar de un timp
un vierme rău s-a strecurat
la rădăcini și mi le-a ros
și-n pieptul gol niciun lăstar
n-a mai înmugurit
iar crengile se-ntind uscate
către cer.
Mă-ntorc acasă, mamă,
să scoți o ciutură de apă
și să mi-o verși la rădăcini
ca pentru morți,
să am de drum că drumu-i lung
și nu mai știu de s-o mai îndura
să-mi stingă setea, cineva.
Să nu fiți triști, am învățat,
stejarii în picioare mor
și n-am să vă dezamăgesc,
doar rădăcinile mă dor
și-am obosit.
Ce e cu tine, Lucia? Prea multă amărăciune în scrierile tale, de la o vreme.
ApreciazăApreciază
Doar viață, Ana. Eu sunt bine… adică cît pot de bine în condițiile în care bine nu-s toți ai mei. Încerc să mă descarc cumva, să pot fii puternică.
ApreciazăApreciază
Îți doresc putere multă, Lucia. Pentru toți ai tăi.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc, Ana. ♥
ApreciazăApreciază
Se lasă tăcerea în urma acestui poem. Și se aude viața. Cea care a mai rămas.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
🙂 Cea care a mai rămas… Mulțumesc.
ApreciazăApreciat de 1 persoană