Am privit ieri un film care m-a pus pe gînduri. Still Alice, cu Julianne Moore.

Alice e o femeie frumoasă, împlinită, care abia a trecut de 50 de ani. Are o familie frumoasă, un soț bun, trei copii mari, la casele lor. Este profesoară la Columbia, o vestită universitate americană, iubește comunicarea și e o fire foarte activă. Își ține mintea ocupată tot timpul, citește, scrie, predă, face jogging în fiecare dimineață. Femeia perfectă cu viață perfectă.

În mijlocul acestei perfecțiuni mintea ei dă cîteva rateuri, Alice merge la doctor și, în urma unor investigații amănunțite află ca are alzheimer cu debut timpuriu, care se dovedește a fi ereditar. Una dintre fetele ei moștenește boala, cealaltă nu îndrăznește să-și facă testul, preferă să nu știe. Începe lupta cu boala, cursurile ratate, exprimarea tot mai greoaie, amnezia. Trăirile ei sunt impecabil redate. Trăirile unei femei deștepte, care știe sigur ce-o așteaptă. Este un moment în viață în care, indiferent cît ai fi învățat și cît de dezvoltat ți-ar fi creierul, nu-i poți opri degradarea. Conștientizarea acestui fapt duce la decizii radicale, deoarece niciun om conștient de propria valoare nu se împacă cu starea vegetativă care-l așteaptă și-i omoară încet și dureros tot ce-a acumulat o viață în creier. Cred că orice poți pierde în viață și-ți poți reveni, dar amintirile dor chiar și atunci cînd dispar. Sunt momente de luciditate care-i permit să trăiască normal și pierderi bruște care-o împiedică să-și amintească unde este baia și-o face să-și dea drumul pe ea, nedumerită, descumpănită și dezorientată pe un hol în propria casă. Casa-i devine străină, lucrurile-i devin străine, oamenii agasanți cu atenția lor. Din femeia tînără și înfloritoare rămîne, în final, o umbră.

Înainte de-a afla cumplitul diagnostic se temea de o tumoră pe creier. La un moment dat, după ce mintea îi joacă cîteva feste serioase și e obligată să renunțe la catedră, spune că și-ar fi dorit să aibă cancer, oricît de cumplit poate părea diagnosticul, i-ar fi lăsat măcar demnitatea de a înfrunta viața cu fruntea sus.

După episodul în care nu-și amintește unde este baia, își face un video și-l plasează într-un folder pe ecran. Se sfătuiește să-și caute flaconul cu somnifere, să-l înghită pe tot și să adoarmă definitiv, ca povara bolii să nu mai apese nici asupra familiei, nici asupra ei. A făcut ce-ar face orice om căruia i-a mai rămas o urmă de luciditate și demnitate, orice om care știe că evoluția bolii duce la pierderea totală a identității și la un sfîrșit obositor pentru toată lumea. Numai că oamenii își fac degeaba planuri, viața are propria viziune asupra fiecăruia. Odată cu trecerea timpului, boala devine atît de avansată, încît Alice uită de faptul că și-ar fi dorit să moară înainte de a-și pierde total mințile, înainte de căderea totală în întuneric. Familia ei e nevoită să-i angajeze pe cineva care să aibă grijă permanent de ea. Totuși, într-o dimineață în care asistenta personală lipsește cîteva ore, dă peste videoclipul cu pricina. Urcă în dormitor și uită de ce-a urcat. Coboară, privește iar videoclipul, urc, găsește comoda în care trebuia să caute pastilele, lampa albastră de pe ea, dar uită ce trebuie să facă mai departe. Într-un final își dă seama că trebuie să urce cu laptopul, merge din nou în bucătărie, îl ia, privește în mod repetat instrucțiunile, găsește flaconul cu pastile, merge la baie și, înainte să le poată înghiți, se întoarce asistenta și o strigă din prag. De frică, scapă flaconul, pastilele se împrăștie pe gresie și ea nu-și mai aduce aminte ce trebuie să facă să le adune. Din acel moment totul se dărîmă piesă cu piesă, ca un joc de domino. Un om care nu mai gîndește devine o legumă, un soi de mort viu pe care-l desparte de groapă doar o bătaie de inimă. Cu cît corpul este mai sănătos, cu atît agonia e mai lungă.

Filmul se termină brusc, poate pentru a acoperi partea cu adevărat urîtă a finalului, poate pentru a ne obliga la reflecții.

Totdeauna mi-a fost teamă că bătrînețea va veni cu demență și niciodată nu mi-aș dori să ajung o legumă pe care copiii să fie nevoiți s-o îngrijească și s-o suporte. Acum cîțiva ani în urmă, după ce, în urma unui an de muncă epuizant, m-am pierdut în propriul oraș, am rugat un prieten să nu mă lase să-mi pierd demnitatea odată cu mințile. I-am promis că voi face la fel, dacă el va fi în pericol. Viața s-a pus cu sute de kilometri și alți oameni între noi. Nu mai am pe nimeni care să-mi aducă aminte că viața nu merită cînd uiți de ce trăiești.