Moartea


Pe mine să mă întrebați de moarte, dragii mei, că eu m-am născut murind și nu știu pe nimeni care să fi venit pe lume asta trecînd prin moartea lui. Nu doar c-o cunosc, pot spune că mi-a devenit apropiată în timp, chiar dacă la început a fost doar călăul pus să-mi împlinească sentința.

Eu trăiam, de fapt, bine de tot în dimensiunea în care eram, eram fericit, eram împlinit, știam să-mi fac toate plăcerile și nimeni nu avea voie să-mi reproșeze ceva. Eram un golan al vremurilor planetei mele, de aceea m-au și condamnat la viață cînd s-au săturat de revoltele mele. M-au închis într-o celulă strîmtă și întunecată din care auzeam uneori niște certuri înfiorătoare, iar alteori doar o șoaptă cît un oftat. Pe măsură ce trecea timpul, călăul strîmta celula, pînă cînd a ajuns să mă îmbrace ca o piele. Atunci s-a împlinit termenul la care urma să fiu executat. Odată am adormit și m-am trezit cu genunchii la gură într-un sac atît de strîmt, încît simțeam cum îmi taie pielea și știam că voi sîngera acolo pînă la moarte, dacă nu mor sufocat înainte. Atunci mi s-a arătat prima dată moartea. Știu că vouă vi se poate părea plictisitor dacă vă spun că și pe planeta mea tot moartea este călăul, dar n-am ce să vă fac, veți simți singuri pe pielea voastră, cînd vă va veni timpul.

M-a luat de mînă și m-a dus într-o lume necunoscută, cu oameni necunoscuți, unde urlau cîinii în prin curți. Știam că-s cîini, deși în lumea mea nu văzusem niciodată specia asta. Mi-au plăcut, era fascinant să-i privesc cum ridică boturile și dau drumul zgomotului aceluia prelung ce se numește urlet și pe care oamenii îl găsesc înfiorător. Un gînd rapid a trecut de la ea la mine. ”Trebuie să te las aici, sentința ta trebuie împlinită azi.” M-am revoltat, toți condamnații se revoltă, doar nu credeți că acceptă cineva să moară fără niciun cuvînt. Aveam dreptul la o ultimă dorință și-am cerut o țigară. Moartea a plecat după țigări și a durat un timp pînă s-a întors, chiar mai aveam puțin și muream pe bune, ceea ce mă încînta enorm pentru că astfel sentința mea nu mai putea fi dusă la îndeplinire și tribunalul ar fi fost obligat să mă aducă înapoi, pentru rejudecare.

Numai că moartea s-a întors și gîndul ei m-a dus din nou afară unde mi-a arătat o femeie frumoasă, cu ochii albaștri în lacrimi și-un balon imens sub piele. Uite, o vezi, mi-a zis? Dacă mori va trebui s-o iei cu tine în moarte, pentru că în balonul ăla e celula ta. Poate că ție-ți va fi bine, dar ea se va destrăma, din ochii care acum îți plac vor mînca viermii pămîntului și din carnea albă vor rupe bucăți minuscule furnicile, ca să-și hrănească odraslele. Carnea se va învineți și va putrezi un timp, pînă nu va mai rămîne decît o mînă de oase goale sub pămînt. Toți cei care-o iubesc acum te vor blestema veșnic pentru că le-ai răpit-o. Vei rămîne condamnat pe veșnicie și nu te vei mai putea întoarce niciodată acasă. Alegerea e a ta.

Nu[LS1]  voiam să iau pe nimeni cu mine și, mai ales, nu voiam să fiu condamnat la veșnicie, așa că am revenit la locul supliciului și mi-am acceptat sentința cu bună știință, nu înainte de a-mi rosti ultima dorință. Voiam să vină după mine cînd o chem. Ea a rîs, mi-a zis că habar n-am ce-i cer, dar a fost de acord, apoi s-a stins și s-a făcut întuneric la loc. Lumina care m-a izbit cînd sentința m-a izbit, m-a făcut să urlu.  

Au urmat clipe interesante. Oamenii la care am ajuns s-au bucurat, apoi s-au întristat, apoi s-au îmbătat cu un lichid roșu despre care am bănuit că e sînge proaspăt și m-am speriat, normal. Eram îngrozit să văd în ce loc sălbatic am ajuns și mai ales în ce corp minuscul și neputincios eram nevoit să-mi trăiesc de-acum viața. Îngrozitor! M-am îmbolnăvit și moartea s-a prezentat, cuminte, la apel. Nu prea avea chef de mine, dar promisese, așa că m-a repezit de la început. ”Deja mă chemi? Nici măcar nu s-a uscat cerneala pe certificatul de deces. Spune repede ce vrei, că n-am timp de prostii.” Și n-a avut, a plecat cum a venit, val vîrtej, de n-am mai apucat nici să plîng.

Copilăria în corpul ăsta a fost un chin. Școala pe care voi o faceți e cea mai mare prostie ce poate fi inventată de cineva. Cînd aveam vreo 8 ani pînă și moartea a venit de bună voie să mă scape de chin. M-am trezit cu ea lîngă pat într-o noapte în care am adormit plîngînd după ce nu reușisem să scriu cum voia mama. Atîta bătaie am mîncat în anul ăla, încît mi-am dorit să am o putere să dispar. Moartea m-a luat de mînă și m-am trezit. ”Hai să mergem”, mi-a zis și eu m-am ridicat cu ea ca și cum n-aș fi fost. Eram ușor ca un fulg, nu mă mai durea nimic. Priveam de sus la corpul mic și chinuit, prin de cucuie și vînătăi și eram fericit. Mîna morții era caldă și blîndă, iar în mine creștea o liniște mare, doar că liniștea n-a durat mult. S-a aprins lumina și mama a început să urle și să-și smulgă părul din cap, tata mă zgîlțîia și-mi trăgea palme să mă trezesc, ochii albaștri ai mamei erau din nou plini de lacrimi și gura de urlet, iar eu m-am trezit că strig la ea să nu mai plîngă, că sunt bine și n-am plecat niciunde, sunt acolo.

Moartea m-a privit cu milă și mi-a dat drumul să mă întorc în corpul minuscul ce zăcea în pat. ”Lasă c-oi veni mîine”, mi-a zis și-a dispărut. Au urmat luni de zbatere în care ea venea să mă țină de mînă iar oamenii se chinuiau s-o gonească. Pînă și vrăjitoare au adus, credeau că-s posedat. Trebuia să plec atunci, dar mi-a fost milă de ochii mamei.

Să știți că moartea a fost blîndă cu mine, mi-a dus în lumea mea, pe rînd, cam tot ce-am iubit, să nu mai fiu singur cînd voi reuși să mă întorc. M-a lăsat cu plînsul goarnelor, cu lumina lumînărilor, tot mai singur și mai izolat. Să mă pot desprinde mai ușor. Cumva, din călău îmi devenise prezență constantă. Am mai chemat-o de cîteva ori să mă ia, iar ea a venit cuminte și-a încercat să mă treacă dincolo. A doua oară, pentru că eram atît de obosit că nu mă mai puteam ține pe picioare, m-a învăluit într-un întuneric de catifea și m-a legănat pînă am adormit. Era atît de bine în brațele ei, că trezirea la realitatea acestei lumi m-a durut fizic și m-a enervat. De-atunci nu mă mai apropii de oameni.

Am mai simțit-o într-o vară, venise să ia un bătrîn. S-a așezat ușoară pe umăr și toată liniștea ei s-a scurs în mine. Ah, ce atingere iubită, cum de-o uitasem? Am simțit cum mă înfior și-o lumină mare s-a așternut în jurul meu. ”Lasă-mă să-l iau, i-a venit timpul, e inutil să încerci să-l smulgi, că el nu mai poate trăi aici”. L-am lăsat și ea a plecat cu el fără să întoarcă capul.

Acum cîțiva ani ne-am certat și de atunci n-a mai dat pe la mine. Se coborîse să ia ce iubesc mai mult pe planeta asta și m-am luptat cu ea corp la corp. Am învins, pe moment, dar nu mă laud cu asta. Știu că e undeva aproape, pîndește, știu și că ar vrea să-și ia revanșa, dar o aștept pregătit. O să-i dau ce și-a dorit totdeauna. Sufletul meu.


 [LS1] ne

Un gând despre „Moartea

  1. Impresionantă lupta unui copil cu moartea. De fapt nici nu e luptă, moartea e dorită, acceptată în apropiere… Straniu. Dar povestit captivant, așa cum faci tu de fiecare dată.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.