„Orice drum începe cu primul pas, parcă aşa se spune. Hai, curaj, fetiţă, trebuie să-l cucerim şi pe ăsta!” Stă la baza stâncii abrupte şi priveşte cerul de la capătul ei. Nori albi se plimbă nepăsători pe albastrul senin şi se sparg în bucăţi de vată când ating vârful. Acolo trebuie să ajungă, pe stânca golaşă şi ascuţită ce taie norii.

Îşi mai verifică o dată legăturile, coarda, ciocanul prins la brâu, chingile hamului. Toate sunt în regulă, mănuşile sunt trase pe degete, poate începe. Caută un colţ de stâncă deasupra capului, de care să se agaţe, îl găseşte, găseşte şi primul sprijin pentru picior şi gata, a făcut primul pas. Până în vârf mai e mult şi urcuşul e greu, muşchii se încordează, se concentrează, se ridică până la următorul nivel, mai pune un pas în dreapta, încă unul în stânga, pe frunte transpiraţia izvorâşte în picuri mici, translucizi şi se prelinge încet pe pleoape, pe tâmple, pe la baza nasului, pe buze. Sunt sărate, nu-i plac, dar nici nu le şterge, e concentrată doar pe urcat. Casca apasă greu pe creştet, degetele dor de atâta strânsoare, îşi simte sângele pulsând în tălpile strânse în bocancii de căţărat. Se gândeşte că-i norocoasă că si-a luat pantalonii scurţi, aerul rece ce-i biciuieşte pulpele o înviorează şi-i păstrează simţurile vii. Deasupra ei, conducătorul grupului s-a depărtat, îl prinde în raza vizuală sub o geană, ca pe un păianjen ce urcă sprinten în timp ce-şi ţese pânza, după ea, băieţii se aud icnind scurt la fiecare pas. Nu mai vede cerul, vede doar stânca golaşă în care caută cu înfrigurare puncte de sprijin pentru mâini şi vârful piciorului şi crăpături în care să găsească pioletul înfipt de cel de deasupra. Rucsacul aproape că-i taie umerii apăraţi doar de pânza subţire a tricoului fără mâneci. Ar vrea să ştie cât a urcat, dar pentru asta ar trebui să privească în jos şi s-ar dezechilibra. Preferă să mai pună un pas care s-o aducă mai aproape de obiectivul propus.

Inima îi tresare scurt. Piciorul stâng nu vrea să se mişte, e prins ca într-o menghină. Se uită către vârful ghetelor şi-şi dă seama că un şiret s-a desfăcut şi-a nimerit sub talpa celuilalt picior. Fuck! cum naiba nu şi-a verificat tocmai şireturile? Ce-o să facă acum? Stă spânzurată într-un picior şi-o mână iar mintea îi caută cu înfrigurare o soluţie de ieşire. Dacă şi-ar da drumul ar întinde coarda şi l-ar dezechilibra şi pe cel ce vine după ea. Găseşte un piolet înfipt deasupra ei. Ar putea să-şi prindă acolo carabiniera şi să elibereze coarda principală, dar nu poate ajunge la el, e prea departe. Aproape că simte răsuflarea colegului în ceafă şi degetele cum cedează. „Caaaad!”, strigă din toate puterile înainte ca degetele să se desprindă de colţul de stâncă şi să-şi dea drumul în gol. Urlă când se loveşte puternic cu spatele de piatra zgrunţuroasă. În faţa ei un plici bătrân, de-un roz murdar, sătul de câte maţe de muşte a mâncat în viaţa lui, rânjejeşte sarcastic. „Biciul bate pliciul, nu? Hahaha! Şi stânca bate spatele.”

Trupul tot se scutură ca-ntr-o convulsie, ea ţipă scurt şi deschide ochii. Stă în fund, în mijlocul patului, cu părul lipit de fruntea transpirată şi priveşte speriată în întuneric. Lângă ea, bărbatul doarme adânc, întors cu spatele şi răsuflă ritmic, şuierat. Întinde mâna ce tremură încă, caută cu degetele şi apucă telefonul de pe noptieră. Apasă butonul şi priveşte ecranul luminat. E ora 3 dimineaţa. În urechi îi răsună supărător râsul pliciului de un roz murdar. Se trezeşte încet, îşi linişteşte răsuflarea şi bătaia inimii şi se strecoară sub pilotă, înapoi în pat. Întinde o mână şi-l îmbrăţişează pe bărbatul de alături, apoi închide ochii şi zâmbeşte. Mai e până la ziuă, poate schimba deznodământul visului şi poate atinge vârful.