Povestiri

de

Sexul de miercuri


Prima aterizează pe pagină cifra Opt. Priveşte în jur, să vadă dacă-i cineva care s-o spioneze, apoi îşi netezeşte cu mâna părul vâlvoi, îşi aşează rochia pe şoldurile voluptoase şi se pune pe aşteptat. Urmează cu rapiditate un Unu, un Cinci, un Trei, o Zero, o virgulă şi ultimul pe listă, un Şapte, după virgulă. Vine o pauză lungă, de care profită cu toţii, să-şi dea bineţe. Opt se întoarce către nasul proeminent al lui Unu, se înclină puţin şi rosteşte afectat:

  • Bună dimineaţa, domnule Unu.

Unu, băţos şi ursuz, dă din cap şi mormăie.

  • Mneaţa.

Ceilalţi se salută cuminţi între ei, se apleacă şi pupă mâna doamnei Zero, care-i întâmpină graţios cu toată splendoarea ei supraponderală. Doar dincolo de virgulă, Şapte, nervos, se agită şi sare într-un picior.

  • Hei, hei! Aici e o nedreptate grosolană, locul meu nu este după virgulă, e acolo, în primul rând lângă domnişoara. Săru’mâna, domnişoara Opt. Sunt eu, Şapte,  mă cunoaşteţi demult, de la petrecerea cifrelor de anul trecut. Hai, domnilor, ce naiba, să repare cineva nedreptatea asta! Domnule Unu, vă rog frumos, trebuie neapărat să facem schimb de locuri, eu trebuie să stau în faţă, am lucruri importante de discutat cu domnişoara. Ştiu sigur că-i o greşeală. Cineva a scris numărul ăsta cu totul şi cu totul aiurea.

În timp ce el ţopăie, cursorul se mută, îl şterge şi-l plasează strategic, între domnişoara Opt şi domnul Unu. Uf, Şapte e, în sfârşit, fericit. Se apleacă periodic să pupe mâna domnişoarei Opt, împingând de fiecare dată, cu piciorul, pe domnul Unu, tot mai departe. Unu protestează în stilu-i caracteristic şi mormăie, nervos.

  • Da’ mai termină odată, domnule, că mă loveşti!

Şapte îl priveşte peste umăr şi-l ignoră. Normal, doar îl împinge cu intenţie. În jurul celor doi s-a făcut suficient loc, cât să poată crede că-s singuri. Şapte trece la atac.

  • Ştiţi, domnişoară, de când v-am văzut prima dată am fost fascinat de formele dumneavoastră apetisante, de talia asta de viespe, de sânii voluptoşi, de şoldurile generoase, îi şopteşte el, languros, la ureche, în timp ce-şi plimbă mâinile peste rotunjimile enumerate. Şoaptele-i devin din ce în ce mai slabe, întrerupte de gâfâituri şi mici săruturi depuse delicat pe gât, pe pielea fină de sub ureche. Vă iubesc, domnişoară, plusează în timp ce excitaţia atinge apogeul.

În faţa monitorului, Mircea visează şi zâmbeşte, privind cifrele pe care, atât de perfect, le aliniase ceva mai devreme. Se vede acasă, în atmosfera caldă şi luminoasă a bucătăriei în care Claudia, aşteaptă concentrată să fiarbă cafeaua în ibric, în timp ce-şi muşcă uşor buza de sus. E îmbrăcată cu un tricou de-al lui care-i pică larg, până aproape de genunchi şi-i lasă un umăr descoperit, are tălpile goale şi, cu siguranţă, nu poartă nimic pe dedesubt. Se strecoară încet şi-o cuprinde în braţe pe la spate, îi prinde sânii în palme şi îi masează uşor până simte cum sfârcurile se întăresc. O sărută delicat pe puful adunat pe ceafă, în timp ce ea se zbate fără prea mare convingere să scape din mâinile lui.

  • Lasă-mă, Mircea, o să-mi dea cafeau în foc.

El se face că nu aude şi-şi mută mâna dreaptă sub tricou. Îmmm, aşa este, nu poartă nimic altceva. O simte cum se infioară în timp ce-şi plimbă degetele de-a lungul abdomenului, până pe pielea caldă şi umedă dintre coapse. Ea scoate un geamăt uşor, strânge picioarele şi-și lipește fesele tari de şliţul lui…

Un cocoloş de hârtie zboară cu boltă de-a lungul încăperii şi se opreşte cu un pocnet scurt în fruntea lui Mircea, făcându-l să scuture energic din cap și să revină în cruda realitate în care vocea șefei răsună, strident, în tot biroul.

  • Bună dimineaţa, Mircea. Muncim, totuşi,  şi noi ceva azi?

Din spatele celorlalte monitoare, colegii chicotesc uşor. Pe monitorul lui, numărul 871530,0 aşteaptă tăcut. Mircea îl priveşte cu stupoare. Cum o fi ajuns la el? Pune cursorul pe şapte şi-l mută înapoi, după virgulă, apasă energic pe enter şi trece grăbit mai departe.

de

Când o să cresc


-Tati, tati, vreau să-ţi spun ceva, spuse copilul în timp ce strânge în mână gulerul hainei bărbatului.

  • Spune, tati.
  • Îmi cumperi şi mie motocicletă? Da nu de-aia de jucărie, ca a lui Mihai. Vreau una maaare.
  • Cât de mare vrei?

  • Uite aşa, ca aia care vine spre noi, vezi?

Pe câmpul din apropiere, câţiva motociclişti îşi turau motoarele învârtindu-se unul în jurul celuilalt, ca într-un dans.

  • Ce să faci cu ea, tati?
  • Să mă plimb.

  • Care din ele îţi place?

  • Aia roşie, exclamă puştiul arătând cu degetul către un Yamaha roşu, cu coarne înalte. O vezi? Aia de se uită la mine ca Omul Păianjen.

  • Acelea sunt farurile, tati, nu sunt ochi. Motocicleta nu are ochi.

  • Ba are, ştiu eu. Îmi iei?

  • O să-ţi iau, după ce creşti mare, promise bărbatul, oftând.  Dar de ce vrei tu motocicletă roşie?

  • Pentru că roşu îi plăcea… ştii tu.

    • O umbră trece peste chipul bărbatului şi privirea i se întunecă.

    • Da, îi plăcea roşul.

    Tăcerea se aşterne pentru câteva minute între ei. Băiatul priveşte curios voltele motocicliştilor. Motoarele turate fac zgomot şi scot fum, roţile scuipă bucăţi de pământul moale amestecat cu iarbă şi rădăcini, din care muşcă lacome, la viraje. Stă nemişcat în braţele tatălui său iar acesta, ţeapăn, rămâne cu privirea agăţată de cerul plin de nori. O să vină furtună, se gândeşte. Va trebui să se grăbească să ajung acasă, dacă vreausă nu-i prindă ploaia pe drum.

    • Andrei, hai să mergem, tati, vine ploaia. Uite ce nori urâţi s-au adunat.

    Copilul tresare şi ridică ochii spre cer, exact în momentul în care un avion sparge cu botul plafonul de nori, în urcare.

    • Uite avionul! Îl vezi, tati? Uite-uite, a lăsat o dâră albă! L-ai văzut?

    –  L-am văzut, răspunse tatăl absent.

    • Tati, ce e dâra aia albă pe care o lasă în urmă, avioanele? Lasă semn, să ştie pe unde să zboare când se întorc acasă?
  • Da, tati. Lasă semn.

  • Dar semnul lor se spulberă! Uite, îl înghite norul.  Cum se mai întoarce dacă nu mai ştie drumul?

  • Ştie, dragule, are şi alte repere.

  • Repere? Ce e aia repere?

  • Adică au drumul marcat, ca şoseaua. Ai văzut că pe şosea sunt dungi albe? Aşa au şi avioanele.

    • Copilul tace câteva momente, nedumerit.

    • Tati, unde au dungi albe, în cer?
  • În cer, îi răspunde tatăl, uşor amuzat.

  • Cine le vopseşte acolo?

  • Oamenii din turnul de control.

  • Taati, mă minţi! Nu se poate vopsi cerul.

  • Ba da, tati, se poate. În alt fel, nu cu vopsea din asta, e altă vopsea, specială.

  • Da’ noi de ce n-o vedem?

  • Pentru că e departe şi trebuie s-o vadă doar aparatele de la bordul avionului. Ele îi spun pilotului pe unde s-o ia, ca să nu se ciocnească în zbor cu alt avion.

  • Şi pilotul le ascultă?

  • Normal că le ascultă, altfel ar face accident şi s-ar prăbuşi.

  • Şi-ar muri?

  • Da, puiule, ar muri.

    • Ca mami, gândeşte copilul şi tace preocupat. Bărbatul grăbeşte pasul. Mai au câţiva zeci de metri până acasă şi deja plouă. Îl îmbrăcase bine când plecaseră de acasă, n-ar vrea totuşi să se ude, ştia că o răceală i-ar complica situaţia. Cu mâna liberă trage bine cozorocul căciulii pe ochii copilului şi acesta scutură energic din cap.

    • Lasă-mă, protestă cu voce mică.

    Tatăl îşi trage mâna şi deschide poarta. Răsuflă adânc. E transpirat de la efort şi ploaia, înteţită, îi intră între guler şi piele şi se prelinge pe ceafă, în jos. O simte rece şi se înfioară. Învârte cheia în broască şi uşa se deschide scârţîind uşor. Sunt, în sfârşit, la adăpost. Se descalţă, dintr-o mişcare,  de pantofii plini de noroi, deschide uşa de la dormitor şi-şi aşează copilul pe fotoliu. Îi potriveşte cu grijă o pernă la spate şi îşi dă jos haina udă, apoi se apleacă să-l descalţe pe copil.

    • Tati, ştii ceva? Eu vreau să mă fac aviator când o să cresc mare.

    –  Dar nu voiai motocicletă?

    • Da, vreau şi motocicletă, dar vreau să mă fac aviator. Să merg pe şoseaua din cer.
  • Bine, tati, dacă tu vrei, o să te faci aviator. Poţi să te faci tot ce vrei, când o să fii mare.

  • Da’ mai e mult până o să fiu mare?

    • Bărbatul desface ghetele şi le aşeză cuminţi lângă pat, trage fermoarul de la geacă şi scoate pe rând mâinile copilului afară, eliberându-l, îi desface căciula şi-i zburleşte buclele castanii cu mâna,  apoi, cu grijă, îl ridică să-i tragă pantalonii. Copilul se prinde cu mânuţele, strâns de gâtul tatălui şi aşteaptă, răbdător, ca el să-l termine de dezbrăcat şi să-l aşeze înapoi, sprijinit de pernă. Tatăl adună cu grijă hainele de pe jos şi le scoate pe balcon, la uscat. Nu răspunde. Copilul aşteaptă ce aşteaptă şi-l strigă.

    • Taaatii! Mai am mult până o să fiu mare?, repetă el întrebarea, mai tare, insistent.

    • Mai ai, dragule, mai ai. Trebuie să ai răbdare, îi răspunde în timp ce-i schimbă şoşetele cu altele, uscate. Îl ia, apoi, în braţe şi pleacă cu el către bucătărie.

    • Trebuie să mănânci mult, dacă vrei să creşti mare, îi spune în timp ce-l aşează cu grijă pe scaunul cu pernă înaltă şi-i închide catarama curelei de siguranţă. Picioarele băiatului atârnă inerte, încălţate în şoşete albe, imaculate.

    de

    Adio, dar rămâi cu mine


    Iulian îşi trece uşor degetele peste scoarţa aspră a arţarului. Copacul freamătă cu frunzele scuturate de o pală de vânt. Bărbatul continuă să-l pipăie până când simte sub deget glonţul înfipt sub scoarţă. „Tare bun mi-ai fost tu, bătrâne, mai credincios ca un câine.”, îi spune în gând.

    Cu opt ani în urmă, copacul acesta a primit în trupul lui un glonţ ce-i era destinat. Nu va uita ziua aceea de cotitură în viaţa lui. Se întâlnise cu Angelica, acasă la ea să-i spună că s-a îndrăgostit de  altcineva şi că vrea să se despartă.  Da, erau împreună de câţiva ani, dar era vizibil pentru oricine că relaţia aia nu o să meargă. Între ei era diferenţă  ca între Marte şi Neptun, se certau non-stop, lui îi plăceau ieşirile în natură, ea prefera să lenevească pe un fotoliu lângă sobă, el iubea agitaţia, grupurile mari, distracţia, ea prefera singurătatea, lui îi plăceau discuţiile în contradictoriu, ea era de acord cu oricine. Pur şi simplu nu avea personalitate, putea fi modelată cu uşurinţă de orice mână . Orice fată normală şi-ar fi dat seama că dragoste cu forţa nu se poate, că nimeni nu poate iubi la comandă, ea aştepta ca el s-o ceară de nevastă. Era convinsă că va face asta până la urmă. El voia să se însoare cu Camelia, simţea că ea îi este destinată, îi plăcea independenţa ei, felul în care zâmbea, aerul de fată rea, ochii, până şi eleganţa cu care fuma îl atrăgeau. Îl atrag în aceeaşi măsură şi azi.

    A fost o zi ucigătoare, îşi aminteşte fiecare amănunt ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Ploua cu spume, fulgerele cădeau aproape de sat, tunetele zguduiau ferestrele, ba a dat şi grindină pe la prânz. Ajunsese la Angela înainte de începerea urgiei. Ea lucra o broderie lângă fereastră. L-a salutat cu o înclinare mică a capului şi cu un zâmbet. Nici să se bucure de prezenţa lui nu ştia. Iulian şi-a turnat un pahar de whisky şi i-a spus, calm, că s-a îndrăgostit de Camelia şi vrea să se însoare cu ea. Angela s-a îngălbenit, dar n-a zis nimic, nici n-a ridicat ochii să-l privească în faţă. L-a enervat tăcerea ei, ar fi preferat să-l certe, să-i ceară explicaţii, să-i dea o palmă. Să simtă că ei îi pasă, că a fost măcar puţină dragoste. Tăcerea încăpăţânată a Angelei i-a întărit lui convingerea că a făcut alegerea potrivită. Într-un târziu a pus paharul pe masă şi a ieşit în ploaie, fără să întoarcă privirea înapoi.

    Pe seară, când lumina era cenuşie, fratele ei i-a bătut în poartă. Avea în mână puşca de vânătoare şi era negru de supărare. Iulian l-a invitat în casă, să bea împreună un vin, dar a fost refuzat. Musafirul neinvitat venise să se răzbune.  Seara, când l-a văzut pe fratele ei la poartă, răvăşit, cu puşca în mână, a bănuit ceva, dar nu s-a aşteptat nicio clipă că nebunul a venit pornit să-l omoare. În familia aia toţi erau nebuni. A încercat să ignore sentimentul de alarmă şi l-a invitat în casă. Credea că se puteau înţelege omeneşte, doar nu-şi luase niciun angajament în faţa lui. Doar că Angelica murise şi fratele ei a dus puşca la ochi, a ţintit şi el n-a avut timp decât să încline puţin capul. A auzit clar şuierul glontelui pe la ureche, a simţit o arsură pe gât şi-a leşinat. Poate că leşinul ăla l-a salvat. Poliţia n-a găsit glonţul înfipt în scoarţa arinului, l-a găsit el, după un timp şi l-a lăsat acolo, drept mărturie a norocului chior care l-a apărat.

    Acum era cazul să depăşească trecutul şi să meargă mai departe. În locul arinului înalt ce umbreşte jumătate de grădină vrea Camelia un portic acoperit de glicină şi-un chioşc în care să-şi bea în linişte cafeaua. Îi place şi lui ideea şi e hotărât să-i facă pe plac. O să taie arinul. „Iartă-mă bătrâne, nu avem de ales. Trebuie să ne despărţim. Toţi murim la un moment dat, fie că suntem oameni sau copaci.” L-a chemat ieri pe Dumitru, pădurarul, cu drujba să-l pună jos. Dumitru a ajuns deja, şi-a desfăcut drujba şi aşteaptă un semn.

    • Gata, Dumitre. Ai grijă să nu cadă pe casă.

    • Nicio grijă, domn’ Iulian. Nu e prima dată când tai unul din ăsta. O să cadă ca la carte, vei vedea.

    Iulian se trage într-o parte şi-aşteaptă ca drujba să termine de muşcat din trunchiul copacului. Priveşte după câteva păsări care zboară speriate dintre crengi, se uită după doi pui golaşi ce cad cu tot cu cuib în grădină, apoi la coroana înaltă ce se înclină pârâind către poartă şi se prăbuşeşte fulgerător cu faţa în sus. Ochii larg deschişi îi reflectă un nor alb pe-un petec de cer senin şi între ei, în mijlocul frunţii, o dâră roşie de sânge se adună în jurul găurii negre lăsată de glonţul ce i se înfige adânc, în creier.

    de

    Alb


    Tocmai în ziua aceasta posomorâtă şi tăcută, în care ninge mărunt şi zăpada se aşterne tăcut ca o plapumă întinsă pe câmpie, îi vine Ghiţei cheful să plece de acasă. Nicio vietate nu-şi face simţită prezenţa, doar crengile negre şi goale ale copacilor ce mărginesc drumul se mai zăresc în ceaţa cenuşie ce-nsoţeşte ninsoarea. Îi e urât de singurătate, are nevoie să audă oameni, să se simtă înconjurată de viaţă. O ia înainte, către satul vecin, unde are o soră rămasă în casa părintească. Nu-i e frig. Are mănuşi de lână şi galoşi în picioare peste ghetele îmblănite pe care şi le cumpărase să le aibă de-ngropăciune. Îşi ia şi-un ciomag să se apere de câinii rudarilor. Din urmă vine dând din coadă Ursu, câinele ei bătrân şi credincios. Îi goneşte de câteva ori dar câinele nu vrea să se întoarcă acasă şi-l lasă până la urmă să vină după ea. Înaintează greu şi picioarele i se afundă în zăpada afânată. Nu se vede unde e groapă şi unde e pământ drept. Merge cu grijă, să nu piardă drumul.  Înaintează cu greu şi de la un timp satul abia se mai zăreşte în zare, cu lumini slabe la ferestre şi fumul alb înălţându-se din coşurile acoperişurilor.

    Oboseala o ajunge şi parcă s-ar întoarce, mai ales că în plin câmp ninsoarea îi bate din faţă, orbind-o. Din când în când îşi scoate din buzunarul cojoacei o batistă ponosită şi murdară cu care-şi şterge ochii.

    Începe să se întunece, norii devin apăsători, în spate nu se mai zăreşte nici fumul hornurilor, în faţă e doar câmp de zăpadă.  Ar fi trebuit să se apropie deja de satul vecin. Se opreşte pentru o clipă să-şi tragă sufletul. O spaimă îngheţată i se strecoară prin vine. Picioarele îi tremură de la atâta mers şi inima îi bubuie în piept. Dacă s-a rătăcit? Îşi aruncă încă o dată privirea roată peste câmpul îngheţat. Copacii nu se mai văd, se ascund în noapte. În spatele ei, Ursu stă aşezat pe coadă şi o priveşte îngrijorat. „Ce facem, Ursule? Pe unde o luăm?” Câinele tace. Ridică doar o ureche şi ascultă liniştea. Nu se aude decât căderea continuă a fulgilor mari de zăpadă. Oftează. „Oftezi şi tu sărace… Ce să fac? Încotro s-o iau? Picioarele astea netrebnice nu mă mai ascultă deloc, zăpada e prea mare… Ce fac, Ursule?!” Să strige, oare? Poate o aude cineva. Îşi adună toate puterile şi scoate un strigăt slab. „Heeei! Mă aude cineva?!” Câinele dă obosit din coadă. „Cine să mă audă, bătrâne? Muiere proastă ce sunt şi eu… Ajută-mă tu. Du-te şi adu pe cineva să mă scoată de aici.” Câinele o priveşte atent şi rămâne pe loc.  „Du-te mă, n-auzi? Mama ta de câine prost! Marş acasă!” Câinele n-ar pleca dar ea ridică ciomagul să-l lovească şi el o ia la fugă, cu coada între picioare. Cu răsuflarea tot mai grea, se aşează în zăpadă. „O să vină el Ursu cu cineva, că e băiat deştept.”

    De ceva timp simte cum frigul pătrunde prin hainele ude şi i se face somn iar câinele ăla nu se mai întoarce. Îi este teamă, cum s-o găsească acum, pe întunericul ăsta? Fulgii cad în continuare egal şi i se aştern pe umeri şi pe creştet. Îşi suflă în palmele îngheţate, poate se încălzesc. Îşi pune ciomagul alături şi se culcă uşor pe partea dreaptă. Îşi acoperă pulpele cu poala paltonului ros şi-şi bagă palmele între genunchi. Eheei, de-ar mai trăi moşul ei ar veni acum după ea. Tresare la un gând ce-i trece fulgerător prin cap. Cum de îl lăsase ea singur acasă, fără nimic de mâncare? Ce minte avusese să plece aşa şi să nu-i spună? „Ioane, Ioane, cât am îmbătrânit, omule! De ce nu întrebaşi şi tu unde plec şi când mă întorc, ai? Să mă fi pus să fac ceva de-ale gurii, să-ţi ajungă şi ţie pe două zile acolo, până mă întorc io! Tu ce faci acum cu picioarele alea ale tale, că vezi bine că nu te mai poţi mişca deloc. Trebuie să mă întorc, ce să fac. Mă omule, mă, să nu zici tu nimic aşa… doar mă văzuşi când mă îmbrăcai, când luai cojoaca pe mine, că-mi pusăi broboada bună pe cap. Ce crezuşi tu? Că mă duc să mă mărit?”

    Îi vine să chicotească ca odinioară, când râdeau împreună gura sobei până se făcea mâncarea. I se pare că stă în faţa plitei încinse şi pe plită fierbe încet mămăliga. Plita dogoreşte şi ea transpiră pe frunte cu făcăleţul în mână şi freacă mămăliga cu ochii aprinşi şi obrajii rumeni. „Du-te Ioane şi scoate şi tu o cană de vin. Hai că uite acu’ răstorn mămăliga şi ne punem la masă. Să-ţi iei cojoaca în spinare să nu ieşi aşa afară în frig încălzit cum eşti că-mi răceşti şi ai văzut că nu-ţi place să-ţi pun ventuze!” I se pare că moşul ei râde şi-o pune să-l pupe pe obraz. „Fugi de-aci, moşule! Numai la prostii îţi stă gândul! Tu nu mai îmbătrâneşti deloc? Nu vezi că nu mai poţi merge, îţi arde de pupat?”

    Se trezeşte şi se scutură o dată ca de friguri. În jurul ei e mare de zăpadă, iar ea visează cai verzi pe pereţi. Abia mai respiră. Mii de ace i se înfig în obraji şi-n ochi, nasul o doare, degetele nu le mai simte.

    Moşul se întinde lângă ea şi-o ia în braţe cu grijă.„Tu muiere, fii cuminte că sunt aci. Vină să te iau în braţe să te încălzesc. Închide ochii cu tata, lasă că păzesc io în locul tău, tu dormi liniştită. Vezi ce bine e în braţele mele? Ştiam eu, muiere, când te-am luat, că n-o să mai pleci din ele.” Ea se întinde în zăpadă ca sub plapumă şi zâmbeşte. „Frumoasă viaţă am dus şi noi, mă omule, mă. Păcat că e pe terminate. Ştii tu de ce-mi pare mie rău în viaţa asta? De copiii ăia, mă. Auzi tu cum mă cheamă acu’? Toţi mă strigă de mă trec fiori reci pe şira spinării, Ioane. Mai mişca câte o mânuţă… pe unul l-am scos cu totul, aşa cum era învelit în sacul lui. Era ca o păpuşă mică şi străvezie. Respira când a ieşit, i se vedea inima cum bate. De asta îmi pare rău, mă omule. Vezi tu cum nu reuşesc io să-mi curăţ sângele ăsta de pe mâini? Nu se ia deloc! Le-am frecat, Ioane, de s-a luat pielea de pe ele şi tot nu se duce. Măcar de nu i-aş mai auzi! De nu m-ar mai striga aşa!”

    Zorile albesc dimineaţa, ninsoarea cade ca şi ieri, mută, doar pe marginea drumului, un câine bătrân şi flocos cu blana plină de zăpadă îngheţată, urlă lupeşte. Din timp în timp se opreşte şi scânceşte de parcă ar plânge. În faţa lui se întinde neted un câmp alb, fără nicio pată.

    de

    Apa de leac


    Se-apleacă cu greutate şi-şi încalţă ghetele cu două numere mai mari. Demult nu mai ştie cum e să te încalţi cu pantofi pe mărimea potrivită. Picioarele i s-au umflat şi acum arată ca doi butuci scurţi, vineţi, numai buni de tăiat şi băgat pe foc. Azi s-a trezit devreme, s-a spălat pe ochi şi s-a îmbrăcat cu grijă cu hainele bune, păstrate în şifonieră, la naftalină. Nu o deranjează mirosul de naftalină pe care-l împrăştie în jur la fiecare mişcare, dimpotrivă. Se îndreaptă cu greutate de şale şi aruncă o privire fugară în oglinda prinsă în cui pe peretele din dreapta. Îşi vâră înapoi câteva fire de păr rebele ce-i ies ca dintr-un fuior pe sub basmaua înflorată, icneşte când se apleacă după sacoşă, încuie uşa şi coboară încet treaptă cu treaptă. Cu mâna dreaptă se sprijină de balustradă şi geme scurt de câte ori îşi târăşte vârful piciorului drept de pe o treaptă pe alta. Din două în două trepte stă să-şi tragă sufletul. Ajunge într-un sfârşit la parter. Uşa metalică a blocului se deschide larg, împinsă cu putere de vecinul de la patru care intră ca o vijelie şi urcă scara sărind câte două trepte deodată. O loveşte şi-o dezechilibrează în trecere, dar nici nu întoarce privirea, ca şi cum ar fi invizibilă. Nu o salută şi ea îl blesteamă în timp ce se clatină şi se sprijină de perete ca să nu cadă. Reuşeşte săşi recapete echilibrul, scuipă în sân şi-şi face o cruce largă. „Doamne iartă-mă, cu toţi nebunii tăi, că fac păcate şi azi, în zi de sărbătoare. Mânca-l-ar buba rea să-l mănânce, de mut.” Mutul urcă scările nepăsător. Ea îşi mai face o dată o cruce largă şi trage cu toată puterea de uşa grea, metalică. Se opinteşte o dată şi iese din strânsoarea ei la timp pentru a auzi cum uşa se închide cu zgomot fix în spate.

    Răsuflă adânc şi-o ia uşor la dreapta, către biserică. Din faţă vine de la piaţă Popeasca de la parter. Cară o sacoşă din care scot capul frunze verzi de ceapă şi usturoi. O salută scurt cu o înclinare a capului. „Uite şi la târâtura asta, ce tare e şi e cu doi ani mai bătrână. Umblă toată ziua de parcă a făcut contract să nu bolească niciodată. De câte ori o cauţi ea e plecată ba la cumpărături, ba la coadă la pâine, ba la fie-sa, ba la Ioneasca de vis-a-vis. Nici carnea nu se prinde de ea, de-a dracu ce e, de-aia, Doamne iartă-mă! Nu i se încălzeşte cămaşa în cur. Eheei, a avut urâta asta un noroc chior. Bărbatu-său a murit într-o noapte, a făcut infarct. Ea nici nu l-a simţit, a dormit aşa până dimineaţa, ca nesimţita, cu mortul în pat. N-a stat să îngrijească ani de zile un paralitic. N-a ştiut ce-nseamnă să speli de trei ori pe zi izmene murdare şi să schimbi la scutece până ţi se acreşte. Ea l-a dus la capelă, a doua zi l-a îngropat şi gata. Morţii cu morţii, viii cu viii. Ce-i mai pasă acum? De ceva timp Vasilescu de la D3 îi tot dă târcoale. De câte ori sună el la uşă Popeasca iese şi se uită suspicioasă pe hol, să nu cumva s-o vadă vecinii că-l primeşte în casă. De parcă lumea nu ştie ce fac ei singuri în casă. Tot se aude de deasupra, tot!”

    Oftează şi se opreşte să-şi îndrepte spatele. Când s-o fi lungit drumul ăsta aşa? I se pare ei, sau biserica se mută tot mai departe de fiecare dată? De fapt, de aceea a renunţat să se mai ducă duminica la slujbă. Azi face o excepţie. E zi mare, de sărbătoare, Izvorul Tămăduirii. Patru sticle de doi litri de apă o să ia- să-i ajungă până la bobotează.  E buună, apa asta, bună de leac. O să se spele zilnic cu ea pe picioare, mai ales pe cel drept, pe care nu-l mai poate ridica deloc şi-o să se facă bine. O să se poată duce la piaţă ca anul trecut, o să se poată ieşi pe băncuţă, o să se trezească dimineaţa fără să se mai chinuie să se dea jos din pat, poate o să se încumete şi până în parc în zilele cu soare. Da, da, o să scape de toate durerile.

    Îşi face curaj şi pleacă mai departe cu capul în pământ. E atentă să nu se lovească cu piciorul beteag de vreo piatră şi vorbeşte încet, de una singură. Nu se uită nici în dreapta, nici în stânga aşa că trecătorii cu care se intersectează sunt nevoiţi să fie atenţi să nu se ciocnească de ea. Un tânăr, grăbit se enervează şi-o împinge „Da mişcă-te, babo, mai repede, că nu trebuie să stea toată lumea după tine! Te caută moartea pe acasă şi tu încurci lumea pe stradă!” Speriată, ea  se fereşte şi calcă prea tare pe piciorul drept. Urlă de durere, pune repede celălalt picior jos, calcă pe o piatră, se dezechilibrează, întinde mâinile, fâlfâie puţin din ele şi se prăbuşeşte greu, cu zgomot. În cădere tâmpla i se izbeşte cu putere de bordură, mâna scapă sacoşa, peturile goale se împrăştie printre picioarele trecătorilor, iar ea se întinde cât e de lungă pe asfalt. Din tâmpla stângă îi curge un firicel de sânge. Oamenii se adună ciorchine în jurul ei, se împing, îşi dau cu părerea. Nimeni nu se apleacă s-o ridice. Cineva are la un moment dat o sclipire de geniu şi sună la 112. În capul ei un singur gând se-nvârte nebuneşte. „Trebuie să ajung mai repede, să iau apă, fără ea nu-mi mai trece durerea asta. Trebuie să ajung. Trebuie…” Încet-încet, gândul zboară, se amestecă în vacarmul de voci strânse deasupra ei şi duce cu el durerea chinuitoare. Chipul i se destinde şi-un zâmbet larg îi luminează faţa. Ochii deschişi adună în ei un petec de cer reflectat într-o baltă pe trotuar. Acum nu o mai doare nimic.