O veche legendă germană spune că Dumnezeu a făcut lumea şi s-a odihnit, apoi a făcut zăpada şi-a trimis-o la flori, să împrumute culoare. Nicio floare n-a vrut să-i dea zăpezii din culoarea ei, doar micul ghiocel s-a îndurat şi i-a dăruit din albul petalelor. Înduioşat, Dumnezeu a răsplătit micuţa floare şi i-a dat darul vestirii primăverii. Ghiocelul scoate capul prin zăpadă, înfloreşte, îngheaţă şi-şi revine la viaţă la primele raze de soare, fără să simtă muşcătura gerului.

Să aveți o primăvară frumoasă ca floarea gingașă de ghiocel!

Plouă.
După migrena de aseară, mă simt cam ca ploaia asta de februarie. Cam ameţită, căldicică, un pic tristă. De undeva se aude un cîine lătrând. De când cu hingherii care au adunat cîinii comunitari, doar pe Kara mea o mai aud lătrînd sănătos. Pe afară se aud zilnic tot felul de voci efeminate de căţeluşi de poşetă ce-o întărîtă pe muschiuloasa mea. Uitasem pacea pe care mi-o dă lătratul cîinelui ce-şi apără teritoriul. Ţărancă, ce vreţi. Poate că eu chiar sunt o ţărancă rătăcită pe undeva prin capitală cu dorul căsuţei din mijlocul grădinii, de focul din soba cu plită şi de mirosul de fum din păr. Reminiscenţe din viaţa trecută, vise pentru o viaţă viitoare. Nu mă dezic de origini, îmi trag seva din ele.
Mă întreb uneori ce resort împinge în Bucureşti atîţia oameni fără căpătîi.
Acum două seri, în metrou, pe trei scaune era întins un boschetar bătrîn. Dormea cu palma sub obraz şi picioarele puse cuminţi pe primul scaun. Avea haine curate, semn că ori abia aterizase în stradă, ori abia ieşise dintr-un centru de primire. Somnul îi era lin şi nici o umbră de nor nu trecea peste faţa-i ridată. Ce-o fi visînd?
Pe un grup de scaune alăturat, cumva în faţa noastră, un bătrîn fără dinţi şi doi tineri în putere, plini de muşchi, veneau de la gară. Erau încărcaţi cu sacoşe, într-un sac de plastic închis la culoare aveau câteva sticle de vin pe care unul din ei le ţinea ca pe sfintele moaşte, pe genunchi. Găsiseră de lucru şi erau încîntaţi, se cunoştea pe faţa lor starea aceea febrilă pe care ţi-o dă speranţa înviată. Sau poate doar mi s-a părut mie… Tinerii erau atît de fericiţi că le străluceau ochii şi nu-şi găseau locul pe scaun. Îmbrăcaţi curat, chiar dacă hainele aveau nişte ani grei în spate, se înghionteau veseli şi ascultau ce le spunea bătrînul fără dinţi ce frămînta între degete un şirag de mărgele albe. De la gîtul cui le-o fi luat cînd o fi plecat de acasă? Băieţii erau prezenţi, musteau de viaţă, doar gîndul bătrînului era plecat aiurea şi privirea-i stătea pierdută undeva în vis, imobilă pe faţa brăzdată de o reţea încîlcită de riduri adînci. Părea că-l însemnase însuşi timpul.
Ştiţi.. am început să vă povestesc dimineaţă. Între timp am mai făcut cîte ceva prin casă, am citit, mi-a picat curentul de vreo patru ori, m-am enervat, am scris alte prostii, am încercat să-mi creionez în minte un personaj pe care l-aş vrea reuşit, am citit, m-am enervat. Mai aveam ceva de zis de nişte tineri deştepţi pe care i-am cunoscut aseară, dar las pe altădată. Acum se aud lăutari în stradă. Au venit după mireasă, au încins hora în ploaie, au filmat, au chiuit. Bătrînul Nelu (ştiţi… stăpînul bătrînului Bill despre care v-am povestit cîndva) şi-a scos călăii la plimbare. Are acum doi pekinezi care-i mănîncă zilele şi-i scurtează viaţa. De atîta surpriză cu lăutari au şi uitat să se mai sfîşie unul pe celălalt!
E rece, e nor, e trist. Încă mai plouă mocăneşte. Vă las şi eu să vă vedeţi de seara voastră perfectă. Dacă nu este aşa faceţi să fie. Nu uitaţi, în noapte e suficientă lumina palidă a unei lumînări să spargă întunericul.

Mi-e foame și parcă nu, doar o sîcîială îmi roade pereții stomacului și-mi dă dureri de cap. Deschid frigiderul,privesc pe îndelete la mîncarea ce se odihnește la rece, pun mîna pe un iaurt, îi citesc data expirării și-l pun la loc, ridic pachetul cu șuncă de curcan, îl las la loc, îmi dau seama că trebuie să arunc jumătatea de crenvursti pe care am oprit-o pentru pisici. Nici lor nu le-a plăcut, mi l-au lăsat tot mie. Nu mă atrage nimic, lasă că nu mai mănînc, chiar dacă stomacul nu-și găsește liniștea.
Nu știu dacă starea asta îmi e dată de frigiderul plin, sau de primăvara capricioasă ce mă amenință cu un pui de depresie, că tot mă doare capul rău de ceva timp. De cîteva zile am schimbat tratamentul pentru sinuzită și am toată ziua gura amară de parcă m-aș hrăni doar cu pelin.
N-am fost tot timpul așa, au fost vremuri în care nici frigider nu aveam, gătea mama dimineața ce găsea la îndemînă și la prînz, cînd ne adunam pe lîngă masă aveam impresia că stau la masă împărătească și nici măcar n-aveam vreodată două feluri, cu atît mai puțin desert. Cînd tăia o pasăre era sărbătoare, sau cel puțin duminică, singura zi din săptămînă cînd se gătea carne proaspătă în casă. Pe timpul ăsta mai aveam carne de la garniță, ceva cîrnați, niște jumări și cîteva oase sărate, atîrnate la uscat la prindă. Le dădea tata jos seara, mama le spăla bine și le lăsa în apă pînă a doua zi. Mai pierdeau din sare și carnea se rehidrata. Ieșea o ciorbă cu foi de varză de-mi lingeam degetele, sau cîte o ciulama lîngă care răsturna mama o mămăligă fierbinte, numai bună să frămînți un boț de brînză în ea. Uneori nici n-o mai frămîntam, tăiam o bucată bună, săpam o groapă cu lingura în felia de mămăligă, băgam brînza acolo, și-o acopeream cu altă felie de mămăligă fierbinte. Brînza, înconjurată de soare din toate părțile asuda și se înmuia toată în patul fierbinte. Nimic nu mi se părea mai bun, poate doar păsatul moale pe care-l culegeam înainte de-a începe mama să bage mestecăul în ceaun. Îi puneam două linguri de ulei, îl îndulceam cu două linguri de zahăr și eram așa fericită cînd îl mîncam, de parcă nu păsat dulce, ci mană cerească aveam în farfurie. Sau laptele fiert direct în ceaun, după ce răsturnam mămăliga. Naiba știe, pînă și ciorba de fasole mi se părea o delicatesă, acum o fac și zace zile întregi în frigider, pînă mă îndur să o arunc. Fac sarmale și nu-mi vine să mănînc, să nu-mi stric dieta sănătoasă și fără gust. Am ajuns să mă simt vinovată dacă mănînc ceva ce-mi place.
Mi-e dor de vremuri vechi și fără dureri. Mi-e dor de cartofi prăjiți cu usturoi. Nu-mi fac, lasă. Poate mîine, că și mîine e o nouă zi, nu-i așa? Poate mă trezește cu zîmbet. Și fără durere de cap.

Mi-am pierdut bucuria într-o zi.
Nici nu mai ştiu în care şi
nici nu ştiu ce relevanță ar avea,
toate zilele sunt la fel,
macină aceleaşi secunde,
privesc acelaşi cer,
calcă acelaşi pămînt, doar oamenii
le deosebesc după semne.
Bate vîntul, scutură frunza, ăsta e un semn.
Pică ploaia, scutură norii, ăsta e alt semn.
Rîde soarele, încălzeşte pămîntul.
Aici e cheia, în rîsul ăsta în care se răsfață căldura
şi liniştea şi bucuria măruntă
ce colorează lumea.
Culorile nu le mai am de-un timp.
Mă-nvîrt într-o lume ternă ca o linie frîntă cu unghiuri ascuțite
ce se înfig adînc în carne.
Pînă şi sîngele are gust de leşie,
nu mai clocoteşte cald, ca odinioară.
În jurul meu se-nvîrt zile cenuşii, egale,
oameni fără contur
şi nopți oarbe, negre ca păcatul cel mai greu.
Aş adormi, poate pe-acolo, prin vise
aș găsi culorile rătăcite.
Le-aş aduna mănunchi, cumva mi-aş aduce aminte
să le folosesc, încă mai ştiu vag ce culoare au
frunzele-n vînt şi cerul sub furtună,
chiar şi sîngele fierbinte ce curge rapid
în cascada vieții mi-l amintesc,
încă.
Mi-am pierdut culorile, voi le vedeți?

A trecut un an, Majestate. Un an de cînd românii și-au pierdut ultimul rege.
A fost un an greu, ne-am tot luptat cu cancerul ăsta de se numește dragnea și n-am reușit să-l învingem. Să ne ierți dacă azi puțini își vor aduce aminte să-ți aprindă un muc de lumînare. Să-i ierți, bunule rege, și pe ai tăi, că-s precum ulii și se ceartă, ca niște mujici proști, pe nume și-avere. Să ne ierți pe toți că n-am putut mai mult.
Măcar am sărbătorit centenarul. A fost frumos, pînă și dragnea a ignorat sfatul doctorului și-a ieșit la defilare. Numai iliescu nu a îndrăznit să iasă din casă. El e slab, Majestate, nu are rezistența veteranilor de război care n-ar rata defilarea nici pe patul de moarte. Veteranii aceia cu pieptul plin de decorații și cu 200 de lei în plus la pensie, Rege. Nu ăia cu pensii speciale, veterani în parlamentul rușinii.
Era s-o pierdem și pe veo pe la Focșani, noroc că mai există militari care s-o tragă de mînecă. Deși, noi recunoaștem că nu ne-am fi supărat, am fi ciocnit un pahar de șampanie la dispariția sa. Nu am fi plîns ca atunci cînd te-am petrecut pe ultimul drum pe tine, Majestate. Am fi avut și noi o mică și vinovată bucurie.
Am fost așa pătrunși de importanța evenimentului, că s-a umflat inima-n noi și-am arborat tricolorul peste tot, l-am făcut să fluture pe mașini în traficul infernal al Bucureștiului, l-am pus la balcoane, în geam. Nu contează că a doua zi erau trotuarele pline de tricolor trist, călcat în picioare. E dreptul nostru, tricolorul nostru sfînt, noi putem să-l punem și în pubela de gunoi, să-l călcăm în picioare, să-l cumpărăm de la chinezi. Îl fac din cel ai bun plastic. Mai avem puțin pînă să-l punem pe chiloți ca americanii, dar avem timp. Vezi, Măria ta, noi avem doar o sută de ani.
Au mers oamenii la Alba, acolo unde s-au încoronat înaintașii tăi. Din toată țara au mers, fiecare cu ce-a putut. Cu mașina, cu trenul, cu căruța. Nu c-ar fi făcut mai puțin cu trenul decît cu căruța, totuși nu i-a bătut vîntul la fel.
A fost și-un profesor de religie din Olt, cu mulți copii adunați de prin sat. I-a culcat în catedrală, să se pătrundă bine de istoria zbuciumată a acestei tări nedreptățite. Le-a dat să mănînce mîndrie pe pîine pînă li s-a făcut rău și-au chemat salvarea. Mîndria de a fi român, cea mai hrănitoare din toate. Am rezistat 100 de ani cu ea.
A defilat și jandarmeria. Da, da, aia de ne-a gazat în vară, aia despre care ce-a rămas din casa regală nu a găsit necesar să spună nimic rău. Vezi Tu, Regele meu, ei au învățat mult prea repede că nu-i bine să te pui cu puterea, indiferent care-ar fi ea. Le-ai lăsat moștenire obediența interesată. Nu știu cum au găsit-o tocmai pe ea prin lucrurile Majestății tale. Sau poate au deprins-o de la prințul de cinema, Duda.
Ce bine că te-ai dus, Majestate! N-ai mai apucat să vezi mocirla în care se scaldă toți, cum calcă ei pe noi și ne afundă în noroi, cum tot încearcă să iasă la suprafață și să scape de pușcărie pe spinarea noastră. N-ai mai apucat să vezi cum s-a aplecat și-a îmbătrînit Margareta noastră. Cum și-a pierdut lumina din ochi și zîmbetul acela minunat cu care ne-a cucerit la început.
Să nu fii supărat, s-a străduit, chiar s-a străduit să le ajungă din urmă pe înaintașele sale, dar cum să facă asta cînd înaintea sa a stat Maria, cînd mama sa a fost Ana? Cînd ea s-a măritat cu un Duda ambițios? Lasă-i, măcat acum să te odihnești fără să te mai gîndești la ce-ai pierdut, la cum te-am pierdut. Ai fost oricum un copil și-un om chinuit, măcar acum să te destinzi.
Noi ne-om descurca cum om putea. Cum ne-am descurcat de cînd ai abdicat. Am învățat așa bine toate conotațiile cuvîntului ăstuia! Știm să ne aplecăm după cum bate vîntul, să ne învîrtim după o rază de soare, să ținem capul la cutie să nu ni-l taie sabia, să supraviețuim în orice condiții. Suntem ca infecțiile nosocomiale din spitalele noastre, Majestate. Nu cedăm noi doar pentru că ne bombardează ei cu tot felul de antibiotice. Om reuși cumva să-l răpunem și pe dragnea cu ai lui lachei păduchioși.
Să știi, totuși, că orice s-ar întîmpla, pe Duda nu-l punem pe tronul țării. Nu suntem nici măcar noi atît de ingrați încît să mînjim tronul lui Carol cu fundul lui Duda. Rămîi pentru noi ultimul rege. Ultimul om trist, demn să poarte coroana de oțel pe care nici măcar pe ultimul drum nu te-au mai lăsat semianalfabeții ăștia s-o porți. Stă la loc de cinste, lîngă tezaurul lăsat de toți strămoșii noștri.
Odihnă veșnică, Majestate. Să fii liniștit, cu siguranță va rămîne cineva care să stingă lumina și-n țărișoara ta iubită, cînd o veni timpul. Mai suntem cîțiva idealiști idioți pe aici.

Azi mi-a revenit în faţa ochilor o imagine din copilărie. Obsedantă şi crudă. Bătrânii noştri aveau convingerea că peştii nu sunt animale. Că-s ceva aşa, între o plantă şi-o fiinţă vie, cu sînge rece, fără creier, sentimente, cuvînt. Păi dacă rămîn muţi până şi în faţa morţii, cum altfel? De asta nimănui nu-i era milă de ei. Oamenii îi prind şi-i eviscerează pe viu, cît încă mai mişcă.
Oamenilor nu le e milă de peşti. Agonia lor e mută, ochii sunt inexpresivi.
Mergeam cu verişorii mei la peşte în dimineţile înrourate de vară. Cu minciogul îi prindeam, aşa era apa Jieţului de plină de puiet de toate felurile. Dacă aveam răbdare să aşteptăm, pe cei mari îi prindeam cu mîna cînd ne treceau pe lîngă picioare.
Ne întorceam cu ei acasă, maica îi curăţa şi-i spăla. Pe cei mici îi dădea prin mălai şi-i arunca în tigaie, fărîma şi vreo două ouă peste ei cînd erau aproape gata. Pe cei mari îi stropea din belşug cu sare grunjoasă şi-i aşeza pe plita încinsă. Erau vii şi unii încă mai aveau putere să sară, să încerce să se scape din iadul acela sărat şi încins. „Aşa-s mai buni, Maică! Peştele e bun proaspăt!” Aşa-mi spunea când plîngeam pe lângă ea să-i lase măcar să moară. „Aşa-s mai buni”. Vedeţi voi, ei nu puteau striga, doar se zbăteau şi ce e zbaterea fără urlet?
Azi nici urletul nu mai e ce era odată. Oamenii şi-au astupat urechile de tot. Nu se mai gîndesc decît la cît de plină le e burta. Nu mai au timp să privească bine pînă în sufletul celor de lîngă ei. Privesc mînios, ridică pumnul, strigă: „să moară!”.
Să moară oamenii care le deranjează siesta şi le împuţinează venitul, să moară cîinii şi pisicile să moară, să moară şi urşii care-au coborît din pădure în oraş atunci când le-au tăiat copacii. Că şi copacii au ştiut muri cu demnitate, mut. Urletul lor nu se aude nici cu urechile destupate.
Mai sunt lupi în ţara asta? Să moară şi ei că sar la oameni şi împuţinează turmele. Mîine-poimîine o să intre prin sate să le sugrume porcii în coteţe. Şi turmele pot fi împuţinate doar de oameni. Şi porcii pot fi înjunghiaţi doar de stăpîni. Numai ei pot măcelări în numele Domnului şi-a unor sărbători ale burţii.
Să moară cerşetorii, să moară flămînzii, că prea se uită cu jind şi le numără bucăturile pe care le bagă în gură. Huuuoo, nemîncaţilor! Muriţi! Tăceţi! Oamenii nu vă aud. Nu mai vorbiţi, că vorbele-s doar în vînt, lor oricum nu le pasă ce spuneţi. Nu aud, nu înţeleg, nu-i interesează. Doar ei contează şi nevoile lor.