Tu nu ești al meu,
al meu e fulgul alb de nea
ce șoptește povești
demult uitate
cu prinți și prințese fermecate,
al meu e cîmpul înghețat
în care poveștile
dorm sub plapuma
ciobului din ochi,
al meu e visul
ce-o să se destrame
în zori,
ca fulgul
în palma caldă de copil.
Eu nu-s a ta,
a ta e iarba verde-albăstruie
din zorii
dimineților înrourate.
Tu nu ești al meu,
eu n-am decît un vis
destrămat
din fluturi albi ce ning șoptit
peste inima mea.
Tu nu ești al meu,
tu nu ești,
tu nu,
tu,
eu.
Frânturi de gând
Frig
Ce albă-i lumea, mamă
şi cât de mult îngheţ,
atâta alb mă doare.
Ce întuneric s-a făcut
în noi,
gheața coboară pe pleoape
şi-s grele, mamă,
şi-am obosit.
M-a nins pe creştet
ca pe vârf de brad
şi nici un vânt nu bate
s-o scuture
şi ard
sub albu-i îngheţat.
Ce albă-i lumea, mamă,
în jurul meu se-nvârt
oameni de zăpadă
iar paşii lor mă-mping grăbiţi.
mi-e frică, mamă,
privesc la mine cu ghete
cu vârful încruntat.
Ce alba-i lumea,
câţi paşi grăbiţi de oameni reci și goi
trec calzi prin ea,
doar paşii mei au îngheţat
şi-au plecat să colinde
pe la porți închise,
vezi mamă, câte mâini
înmănuşate nu vor
să se deschidă?
Mi-e frig, măicuţă,
mi-e somn şi-am obosit,
în mine creste o lumină,
și Dumnezeu cu mâna
m-a cuprins.
Ce albă-i lumea, mamă
şi-n mine cât de cald!
Tăceri
Pînă la tine
tăcerile mele erau liane
în mijlocul pădurii,
trăiau ascunse adînc,
ferite de razele crude
de soare.
Inima-mi bătea egal,
tic-tac, tic-tac,
închisă între gratiile
unei colivii albastre,
pînă la tine.
Oamenii roiau
în hohote în jurul meu,
vorbele lor erau
săgeți otrăvite
ce se înfigeau adînc,
pînă în sînge.
Eu nu m-am împlinit
în nimeni
atît de perfect rotund
ca în tine, de cînd,
mînă în mînă,
tăcerea mea și tăcerea ta
plimbă luna plină
prin vacarmul
marelui oras.
Aici
Sunt aici, lîngă tine,
mereu,
chiar de te prefaci
că nu mă cunoști,
ba nici măcar nu mă vezi și,
dacă ți-o iau înainte,
mă privești mirat,
de parcă nu ne-am
cunoaște de atîta amar
de vreme.
Sunt aici, în urma ta,
îmi potrivesc pașii
după pașii tăi,
respir în același ritm cu tine,
îmbrățișez cu brațele tale,
sărut cu buzele tale
aceeași femeie pe care
o iubești,
plîng uneori, cînd ploaia
îmi acoperă lacrima și
mă ascunde sub vălul ei,
trăiesc fiecare clipă
cu speranța că,
într-o zi oarecare,
mă vei vedea și-mi vei spune
în șoaptă
„îți mulțumesc,
umbra mea.”
Dilemă
Ce se întîmplă
pînă la urmă cu
oamenii neiubiți?
Înțeleg, trăiesc și ei
printre ceilalți,
ca și ceilalți,
uneori mai bine,
alteori mai rău,
își ascund tristețea în
spatele măștilor
sau o transformă în ură,
fiecare după posibilități,
numără zilele, anii ce trec,
își păstrează speranța
pentru un timp,
apoi îngroapă în
fiecare an cîte o bucată
din ea în cîte un colț
mucegăit de cimitir unde
și-au îngropat cîndva
și tinerețea.
Înțeleg că trăiesc sau
se chinuie să mimeze viața,
dar, cînd ochii se închid și
ultima fărîmă de speranță își
ia zborul spre nicăieri,
ce se întîmplă cu
oamenii neiubiți?
Există, oare, un rai al lor?
Desculț
Poate tu greşeşti,
poate eu greşesc,
poate greşim amândoi,
lumea spune multe,
spune tot ce vrea,
mie nu-mi pasă de ea,
îmi pasă de tine,
de mine, de noi.
O să mă aşez
pe scaun, aici,
după uşă și-o să tac,
până aflu,
până discern,
până sunt sigură
că pot intra
sau trebuie să plec.
Sunt desculță,
am lăsat pantofii afară,
pe preş, lângă urma
tălpilor tale goale.
Concluzii după cutremur
Doar ce adormisem că m-am tot foit să-mi urmăresc emisiunea preferată pe Discovery – „Deadliest Catch”. Din cauza orei inaintate mi-a fost greu să adorm, așa că am aplicat metoda obișnuită, mi-am luat perna în brațe și m-am mutat în capătul celălalt de pat. Lângă mine Kara visa și Puță sforăia de două voci la picioare.
Am închis ochii, m-am lăsat pradă unor gânduri minunate și-am alunecat pe toboganul somnului.
Când am primit prima zgâlțâitură, am crezut că se mișcă Kara, apoi uruitul m-a făcut să mă gândesc că s-a întors fiu-meu acasă și trece cu mașina pe lângă geam, pe alee, apoi paharele, mobilele, farfuriile…
Hm, mi-am zis, dar ce puii mei turează și ăsta motorul ăla și nu mai intră în casă o dată, e tâmpit?
După gândul ăsta nervos am și sărit din pat odată cu Puță care s-a ghemuit speriat pe covor, în mijlocul camerei. Lustra se legăna să-și dea duhul, cormoranii din parc țipau cât îi ținea ciocul, patul mă plimba prin cameră și Kara dădea din lăbuțe în vis.
La tv se dezbătea subiectul nenumirii de ieri, Iohannis, Dragnea, Tăriceanu, madam abramburica, marea specialistă, toți boșorogii cu păreri. Nimic despre cutremur.
Am crezut că-s eu nebună, până am văzut discursul lui Dragnea secondat de Tăriceanu. Revolta lor era ca-n 2012, pe lângă subiect da’ cu scop precis și atunci m-am luminat! A fost un semn, unul pe care toți îl așteptam. Dumnezeu ne-a zis clar: „Nu mai votați idioți!”
Te voi iubi
Te voi iubi cândva cu mâinile,
cu ochii, cu gura,
cu buze moi şoptindu-ţi
cuvinte obscene
în miez negru de noapte
după ce vom culege luna,
şi-o vom împărţi la câinii
ce vor lătra dragostea noastră
când trece plutind pe alei.
Am să te iubesc
cu toată lumina din ochi
şi-am să te cuprind
cu coapsele pân-am să-ţi sorb
şi ultima fărâmă de gând
ce se încăpăţânează să respire azi
fără mine.
Te voi elibera când ziua
va da drumul zorilor
iar câinii, sătui,
se vor retrage-n cuşti
cu colţii plini de sânge
din bucăţi mari de lună plină
ce-i va lumina din interior
şi-i va transforma în licurici
ce vor arde pe rând
pe altarul dragostei în care tu
te vei fi abandonat în mine
ca să rătăceşti apoi gol pe aleile
pe care dragostea noastră a ars
până la cenuşă
în noaptea în care am prins luna
şi-am împărţit-o,
bucată cu bucată, la câini.
Crăciun cu pace, tuturor!
Am iubit Crăciunul de când mă știu, de fapt, cred că prima iarnă, cu primul brad împodobit afară, în zăpadă, cu mama frumoasă și îmbujorată care mă ținea în picioare lângă el, zâmbetul ei fericit mi-e prima amintire.
Na, că am mințit, e a doua, prima e botezul meu, poarta mare, vopsită în verde, larg deschisă, pe care oamenii o ignorau în agitația lor veselă, lăutarii tuciurii care m-au condus cu vioara, cobza și acordeonul biserică, nunta părinților mei, frumoasa mea mamă îmbrăcată în rochie albă de mireasă, cu firele lungi de tel prinse după urechi.
Văd și acum, aievea, fotografia alb-negru cu locul acela magic cu oamenii lui dragi de atunci. Azi nici locul, nici oamenii nu mai sunt, s-a împrăștiat care încotro, unii prin astă lume, alții prin cealaltă. Crăciunul mi-a rămas, de el îmi sunt legate momente care m-au marcat, nu toate fericite, dimpotrivă aș putea spune și-am încercat să-l onorez întreaga mea viață.
Din primul Crăciun mi-a rămas doar bradul, apoi amintirile s-au adunat, am început să-mi prind singură globulețele de crengile parfumate, în casă mirosea dumnezeiește a prăjituri, Doda era când caldă și îmbujorată de la foc, când rece și îmbujorată de afară, din ger. Îmi plăcea căciula ei roșie de sub care i se iveau cârlionții negri, ochii mari în care lucea o stea, eram îndrăgostită de ea. De ea și de mama.
Ne-am mutat la casa noastră și primul Crăciun acasă a venit cu frig și întuneric. Pe tata îl arestaseră pe toamnă, nu mai știam nimic de el de aproape două luni, porc nu aveam că-l tăiase mama și-l dusese plocon securistului care-i promisese că o să-i dea drumul tatei. Casa era neterminată, nu aveam gata decât o cameră, o sobă de cărămidă cu plită și-o lampă cu gaz. Până a venit tata mama a reușit cumva de-a băgat curent electric și eram atât de mândră de lumina care se aprindea în tavan când apăsai pe butonul magic, mi se părea că soarele întreg coborâse în casa noastră și ne lăsase cadou câte o rază în fiecare cameră. După sticla veșnic afumată a lămpii cu flacăra ei tremurătoare, când aprindeam becul spânzurat de două fire, parcă pășeam în rai, chiar dacă podeaua lipită cu lut și paie era rece și goală și pe pereții dați cu var tremurau doar umbre reci. Când s-a întors tata l-am luat de mână și l-am plimbat prin toate camerele, să-i arăt minunea pe care am înfăptuit-o cât a fost plecat, mă simțeam de parcă poleisem casa cu aur și el trebuia să se bucure enorm de asemenea realizare. Plângea, a fost prima și ultima dată în viața mea când l-am văzut pe tata plângând, iar eu credeam că plânge de bucurie suntem atât de bogați că avem lumină la comandă.
Iernile erau ierni pe vremea aia, veneau din noiembrie cu prima zăpadă și se terminau în martie, cu primii ghiocei. Mă duceam la aprozar și răvășeam grămada de brazi înainte ca restul satului să apuce să umble prin ei. Mama era prietenă cu vânzătoarea și-mi trimitea vorbă de cum descărcau camionul. Tata îl aducea acasă când se întorcea de la serviciu. Îl lega pe cadrul bicicletei și venea mândru, pe jos, pe lângă el, dădea jos din pod suportul de fier pe care tot el îl meșterise, îl așeza în mijlocul camerei noastre și mă lăsa să-l împodobesc cum vreau. Era singura dată în an când primeam portocale. Treceam o ață prin mijlocul lor și le atârnam la baza crengilor, alături de merele roșii alese pe sprânceană, ciocolățelele făgăraș și pungile de pufuleți nelipsite de sub brad. Îl încărcam cu vată din pachetul mamei și-i prindeam la urmă clipsurile lumânărilor colorate cu care-l luminam. Flacăra lumânărilor tremura și făcea beteala îngustă să strălucească. Credeam pe atunci că e făcută din aur și argint și că micii clopoței prinși de ea trebuie să fie cei mai valoroși din lume.
Veneau colindătorii și ne cântau în prag iar mama deschidea larg ușa casei și mă obliga să ies să-i ascult și mie îmi ardeau urechile de rușine, mi se părea că toți băieții aceia necunoscuți se holbează la mine, îmi pătrund cu ochii prin carne, în minte și află lucruri pe care nici măcar eu nu le știam, lucruri de care vor râde mult timp de atunci înainte. Nu-i priveam în față, mă uitam la mâinile lor aspre, crăpate de ger și de muncă, ascultam colindul, cum spuneau ei de Maria și de pruncul Cristos ce s-a născut în iesle, de magii ce i-au adus daruri și de boii ce suflau abur cald peste el în iesle și mă gândeam că mare minune e povestea asta cu o fecioară, un prunc și trei magi, dar nu înțelegeam de ce trebuie să se adune cete de copii s-o cânte o singură dată în an, pentru asta să-i mai și plătești. Mama gătea și mai ieșea din când în când veselă și îmbujorată din bucătărie, în casă mirosea a sarmale și caltabosi, a cârnați usturoiați numai buni de pus pe culme, a căldură, afară era frig și întuneric și, după un timp care-mi părea infinit, colindătorii își croiau pârtie către poartă după ce strigau în cor de răsuna casa „la anul și la mulți ani, să ne dați și nouă bani!”. Uram urarea asta și abia acum îmi dau seama că o uram pentru că nu se potrivea cu magia colindului.
Nu primeam cadouri în afară de zece pungi de pufuleți și de cele câteva portocale ce atârnau în brad până treceau sărbătorile. Uneori aveam bomboane de pom colorate învelite în staniol în care riscam să ne pierdem dinții. Îmi doream să avem și noi sub brad păpușele și tobă și mașinuțe, ca în poza din cartea de citire, în care copiii păreau atât de fericiți de cadourile primite.
Într-o toamnă, pe la începutul lui septembrie, a stat mamaie –mama mamei- la noi o săptămână. Într-una din zile ai mei au uitat pe masă două sute de lei, două hârtii albastre noi nouțe, erau banii pentru medicamentele mele. Mamaie a curățat masa și banii au căzut undeva între piciorul mesei și perete. Nu i-a văzut și când au venit ai mei să întrebe de bani a început să plângă săraca, de rușine și de necaz, credea că o vor acuza pe ea că i-a furat. I-au căutat toți, dar n-au reușit să-i găsească, i-am găsit eu a doua zi, când m-am aplecat după stiloul pe care-l scăpasem din mână în timp ce-mi făceam temele. I-am păstrat, chiar dacă mamaie încă mai plângea și se jura că nu i-a luat ea, iar tata era negru de supărare. De Crăciun am cumpărat din ei o instalație electrică cu 8 beculețe ascunse într-un soi de diamante colorate de plastic, o păpușă de 9 lei, avea 12 cm și era toată de cauciuc, o tobă de tablă și-o goarnă colorată pentru frate-meu, un parfum de lăcrămioare pentru mama și habar n-am ce nimic pentru tata. I-am adunat pe lângă brad, le-am înmânat solemn cadourile de la moș Gerilă, ei s-au uitat ca la a opta minune a lumii și eu m-am simțit trădată de cartea de citire, mă așteptasem să aibă reacțiile familiei din poză, să mă bucur de bucuria lor.
Mai târziu, la 17 ani, când am venit în vacanța de Crăciun, tata mi-a făcut primul cadou din viața mea, îmi cumpărase cizme negre, o geacă roșie de fâș ori și pantaloni albaștri de stofă care semănau cu blugii și-a așteptat reacția mea cu aceeași emoție cu care așteptasem eu cu șase ani în urmă să-i văd pe ei fericiți. Eu am fost de-a dreptul în ceruri, chiar dacă cizmele erau cu două numere mai mari, ca toată încălțămintea pe care mi-a cumpărat-o tata de-a lungul timpului –să aibă piciorul loc să crească, deși încetase să mai crească de la 14 ani și-n geaca de fâș intra și el pe lângă mine.
Azi am făcut sarmale și cârnați cât să avem ce pune pe masă de sărbători și-am picat lată la ora 8,00 seara, odinioară pregăteam un porc întreg într-o zi, umpleam culmea de cârnați și adormeam la ziuă și tot nu eram așa obosită. Nu știu când mi-a trecut timpul. Am ațipit și m-am trezit cu gândul la Crăciunul de acasă. Știu, nu mai e nimic din tot ce-a fost, oamenii sunt alții, obiceiurile altele, așteptările altele. Lumea s-a schimbat și uneori cu greu îmi mai găsesc locul în ea. Crăciunul îmi rămâne, totuși, sărbătoarea de suflet.
Crăciun fericit să aveți și sărbători cu bine. Să vă fie casa casă, să vă fie masa masă, să aveți bucate alese, să vă bucurați de copii, de nepoți, de părinți cât îi aveți că, timpul trece repede și nici nu-ti dai seama când vine secunda în care-i pierzi. Sper ca de data asta pruncul Iisus să ne aducă și un pic de înțelepciune în plus și mai ales să stingă ura, să ne învețe cum să ne reconstruim punțile pe care le-am dărâmat între noi.
Să fim roboți
Să ne scoatem inimile din piept
şi să le întindem pe sfoară la soare,
soarele să le usuce iască,
până nu mai rămâne în ele
nici un strop de viață.
Să le punem cheie,
să o învârtim bine,
să bată tic-tac, tic-tac, tic-tac,
să măsoare trecerea timpului egal,
fără emoţie, fără durere,
o secundă, două, trei, şaizeci.
Uite, o luăm de la capăt,
e gata minutul,
apoi ora, ziua, luna, viaţa.
Nu am avea nevoie decât
de câteva secunde în care
să întoarcem ceasul inimii
cu cheia și-am trăi egal,
secundă cu secundă, oră după oră
fără emoții, fără dureri, fără inimă.
Să fim roboţi,
roboții nu iubesc niciodată.
Amăgiri 