Cea mai frumoasă poveste


Cea mai frumoasă poveste de dragoste
nu e povestea lui Făt Frumos
şi a Ilenei Cosînzene ce au trăit
fericiţi pînă la adînci bătrîneţi,
nu e nici povestea îndrăgostiţilor
din Verona ce au murit
înainte de vreme,
dintr-o neînţelegere,
nu e povestea bunicilor
ce-au îmbătrînit împreună,
nu e nici măcar povestea lui Tristan
otrăvit de Isolda cu licoarea dragostei.
Cea mai frumoasă poveste de dragoste
încă nu s-a trăit, poate fi povestea lor,
a lui şi-a ei din viitor şi, cu siguranţă,
va fi povestea noastră.

Cu lac sau fără?


La cîţiva ani după ce-am plecat din Severin s-a pus soacră-mea în pat să moară. Bine, a ajutat-o puţin şi cumnată-mea, cu un brînci bine ţintit pe scări. Baba orbise de cîţiva ani, avea glaucom care, asociat cu demenţa care o făcea să uite să-şi pună picăturile în ochi, a aşternut noaptea peste ochii ei. S-a dus de-a berbeleacul pînă jos, în grădină. Nu s-a mai ridicat. A luat-o fie-sa, a pus-o în pat şi s-a pus pe jelit că moare mă-sa. Baba, moartă ca toţi morţii, abia respira. Nu deschidea ochii, nu mişca, nu auzea, nu răspundea. Dacă a văzut şi a văzut că dă Dumnezeu şi scapă de pacoste, cumnată-mea l-a sunat pe frate-său (răposatul meu soţ).
– Frate-meu, hai că e groasă, căzu mama la pat. E gata, moare, abia respiră, nu mai mişcă, îi ţinem lumînările.
– Păi eu ce să fac, soru-mea, că sunt la ţară? Nu pot să viu.
– Hai că venim noi, tu ocupăte de-ale creştineşti.
S-a bucurat şi răposatul că scapă, în sfîrşit de baborniţă şi s-a dus să-i comande coşciug la tîmplarul din sat. I-a ales un coşciug simplu, din scîndură de brad, că tot în pămînt se ducea. Au bătut palma, i-a dat acontul şi omul a rămas doar cu o nedumerire. Să lăcuiască coşciugul, sau doar să afume lemnul? Că lacul costa, încărca ceva preţul. Al meu, deştept, a pus mîna pe telefon şi-a sunat-o înapoi pe soru-sa.
– Auzi soru-mea ce zice nea Nelu. Să lăcuiască coşciugul sau să-l lase aşa, doar afumat?
– Io ştiu, frate-meu cum o fi mai bine? Dă-l şi cu lac, să nu zică lumea că ne zgîrcim şi la lada în care o îngropăm.
– Da o să coste mai mult, s-a plîns al meu.
Din patul ei de suferinţă, baba n-a mai putut răbda.
– Ba, mumă, nu-i mai da cu nimic. Lasă-l aşa, că tot acolo merg cu el.
N-a mai murit atunci, s-a răzgîndit puţin. Coşciugul a rămas făcut că de murit tot era să moară o dată şi o dată.

Din viaţă


Mi-a răsărit în faţă cu adidaşii lui scîlciaţi încălţaţi pe piciorul gol, tocmai ce luasem o salată şi voiam să ies din piaţă. În dreptul uşii a trebuit să mă opresc să nu mă ciocnesc de el. Era rufos, murdar, înfrigurat, avea o căciulă veche, din aceea cu urechi, îndesată pe cap, haina -groasă odată- era legată cu o sfoară în talie, barba murdară în neorînduială, în mîna dreaptă cu degete pe care mizeria se aşezase în straturi succesive, negre, căra o sacoşă de rafie la fel de soioasă ca restul îmbrăcăminţii. În sacoşă avea un carton şi-un colţ de pîine uscată. Îşi tîra paşii pe aleea dintre tarabe şi nu-l puteam depăşi, deşi m-aş fi grăbit. Goliciunea sacoşei pe care-o purta m-a izbit mai mult decît starea deplorabilă a hainelor. Mi s-a făcut gol în stomac. Am intrat în primul magazin de mezeluri şi am cumpărat o bucată de salam. 550 de grame. Am ieşit, l-am căutat din priviri şi nu l-am mai zărit. M-am temut că l-am pierdut şi o să rămîn cu salamul. L-am văzut, într-un final, mergea abătut, cu privirea în pămînt, drept înainte. Am mărit pasul, l-am ajuns şi i-am întins, timid, bucata de salam. M-a privit cu neîncredere, s-a uitat la salam, apoi iar la mine.
– Luaţi-l, vă rog, e pentru dumneavoastră… pîine poate reuşiţi să vă luaţi singur, vă dau bani.
– Nuuu, pîine am, a zis şi-a luat sfios pachetul din mîna mea tremurătoare. L-am lăsat în timp ce-mi mulţumea, mi-am luat pîinea cu maia de la chioşc şi-am dat să plec. În momentul acela mi-a răsărit în cale alt bătrîn. Avea un soi de disperare în gesturi, în priviri şi-n glas. Nu mi-a cerut, a implorat aşa cum implori cerul într-un moment de cumpănă.
– Mi-e foamee! Ajutaţi-mă, vă rog! Nu vreau bani, îmi luaţi ceva de mîncare, nu-mi daţi bani, vă rog…luaţi-mi de mîncare.
Am zîmbit, în jur nu mai erau tarabe cu mîncare.
– Ce vrei să-ţi iau de mîncare?
Cu un licăr în ochi a întins mîna către taraba măcelăriei.
– Vrei carne?
– Dacă aţi vrea… am copiii flămînzi, doamnă, mi-e foame.
M-am uitat la mîinile lui îngheţate, m-am uitat la carnea expusă, la vînzătorul care mustăcea dincolo de tejghea. Am cerut 1 kg de spată, omul a cîntărit, mi-a ambalat-o, am plătit şi am întins pachetul bătrînului, fără să-l privesc direct în faţă. Îi simţeam lacrimile în ochi, surpriza uriaşă pe care încă o trăia. Îi priveam doar tremurul mîinilor cu care îmbrăţişa pachetul de carne şi-i auzeam cuvintele de mulţumire.
– Dumnezeu v-a scos în calea mea azi. Dumnezeu să vă dea sănătate, bogdeaproste, doamnă, bogdeaproste. Dumnezeu să vă dea sănătate.
Striga, glasul lui răsuna înlăcrimat pînă departe, tarabagii din jur se priveau unul pe celălalt şi-şi dădeau coate, unul din ei a venit şi-a strîns mîna măcelarului şi amîndoi au izbucnit în rîs. Doar eu am plecat cu privirea dreaptă, ochii în lacrimi şi un zîmbet amar în colţul gurii. M-a durut rîsul celor sătui mai mult decît lacrima flămîndului.

În contratimp


Trebuie să fie cumplit să trăieşti în contratimp,
viaţa să ajungă la tine prea tîrziu, ca un pachet pierdut
în depozitul firmei de curierat şi găsit
atunci cînd nu-ţi mai foloseşte,
cînd tu te-ai schimbat,
ai îmbătrînit, ai albit
şi păpuşa pe care trebuia s-o primeşti
de ziua ta nu se mai potriveşte.
Trebuie să fie dureros să iubeşti prea tîrziu,
atunci cînd locul e deja ocupat şi tu
nu mai poţi face nimic să schimbi lucrurile,
poţi doar să iubeşti şi să plîngi în nopţile tîrzii,
cînd nimeni nu-ţi vede lacrima pe obrazul ofilit.
O, da, e incredibil de trist ca-n viaţa ta
toate să se întîmple în contratimp,
atît de tîrziu că nici măcar tu nu mai speri
ca-n uşa cu balamale ruginite să bată viaţa,
nu moartea, după ce-ai servit cîte o porţie dublă
din ea în fiecare duminică, la prînz.

Uneori


Te grăbeai în dimineaţa
aceea senină, cînd soarele scălda
în raze aleile, poarta, şi tuia din colţ.
Prunul îşi legăna floarea şi cînta
un cîntec de demult, o pisică ne privea
cu ochi aurii de pe pervazul de peste
stradă, o mierlă culesese
doi lăstari şi-i căra în grădina vecină,
printre lăcrămioare.
Strada era pustie, doar portarul casei
de vis-a-vis ne privea cu ochi mici
şi mîinile la spate. M-ai sărutat şi ai plecat,
cărai o geantă grea, cu cărţi,
eu mă gîndeam că o să-ţi fie greu
s-o duci atîta drum în spate, tu păşeai
uşor aplecat în faţă, călcai
apăsat, sigur pe tine şi pe drumul tău.
Apoi, ai lăsat sacoşa să alunece
pe trotuar, ai fugit înapoi, mi-ai luat
obrajii în palme şi m-ai sărutat
cu patimă pe gură. Tot oraşul a zîmbit
în soare, pînă şi prunul înflorit
de-aşa surpriz-a sughiţat, doar portarul
casei de vis-a-vis a întors
repede privirea şi a tuşit scurt,
în pumn, cu un zîmbet mic în colţul ochilor.
De-atunci, se-ntîmplă uneori să doară
dorul tău, nu totdeauna, doar în zilele cu soare,
cînd primăvara curăţă
cerul pînă la lacrimă
şi-adună norii în cutia cu nimicuri
pentru zile triste.