La cîţiva ani după ce-am plecat din Severin s-a pus soacră-mea în pat să moară. Bine, a ajutat-o puţin şi cumnată-mea, cu un brînci bine ţintit pe scări. Baba orbise de cîţiva ani, avea glaucom care, asociat cu demenţa care o făcea să uite să-şi pună picăturile în ochi, a aşternut noaptea peste ochii ei. S-a dus de-a berbeleacul pînă jos, în grădină. Nu s-a mai ridicat. A luat-o fie-sa, a pus-o în pat şi s-a pus pe jelit că moare mă-sa. Baba, moartă ca toţi morţii, abia respira. Nu deschidea ochii, nu mişca, nu auzea, nu răspundea. Dacă a văzut şi a văzut că dă Dumnezeu şi scapă de pacoste, cumnată-mea l-a sunat pe frate-său (răposatul meu soţ).
– Frate-meu, hai că e groasă, căzu mama la pat. E gata, moare, abia respiră, nu mai mişcă, îi ţinem lumînările.
– Păi eu ce să fac, soru-mea, că sunt la ţară? Nu pot să viu.
– Hai că venim noi, tu ocupăte de-ale creştineşti.
S-a bucurat şi răposatul că scapă, în sfîrşit de baborniţă şi s-a dus să-i comande coşciug la tîmplarul din sat. I-a ales un coşciug simplu, din scîndură de brad, că tot în pămînt se ducea. Au bătut palma, i-a dat acontul şi omul a rămas doar cu o nedumerire. Să lăcuiască coşciugul, sau doar să afume lemnul? Că lacul costa, încărca ceva preţul. Al meu, deştept, a pus mîna pe telefon şi-a sunat-o înapoi pe soru-sa.
– Auzi soru-mea ce zice nea Nelu. Să lăcuiască coşciugul sau să-l lase aşa, doar afumat?
– Io ştiu, frate-meu cum o fi mai bine? Dă-l şi cu lac, să nu zică lumea că ne zgîrcim şi la lada în care o îngropăm.
– Da o să coste mai mult, s-a plîns al meu.
Din patul ei de suferinţă, baba n-a mai putut răbda.
– Ba, mumă, nu-i mai da cu nimic. Lasă-l aşa, că tot acolo merg cu el.
N-a mai murit atunci, s-a răzgîndit puţin. Coşciugul a rămas făcut că de murit tot era să moară o dată şi o dată.