Steaua


Cu două ore în urmă, când intram în casă şi-i săream în braţe, Doda a lăcrimat. Aş fi plâns şi eu cu ea, dar promisesem că n-o s-o fac. Sunt aici, în căsuţa cu cerdac şi mă străduiesc să mă ţin de promisiune. Nu credeam că o să fie atât de greu. Râd, mă întind lângă ea în pat, îi povestesc ce învăţ la şcoală, spun prostii. Mă doare gura de cât am vorbit şi pleoapele de cât n-am plâns până acum. Ieşim afară, pe prispă. Ea cere să rămână doar cu mine, iar eu sunt de două ori fericită.

– Fluturaş, o să-ţi spun ceva, dar te rog să-mi promiţi că nu spui la nimeni.

– Promit, sigur! Suntem doar noi două, nu?

– Da, noi două. Ca totdeauna.

Cu o mână stă sprijinită-n baston, cu cealaltă strânge tare de umărul meu. Mă doare, dar înghit şi tac. Aş ţine-o în braţe ca pe o păpuşă dacă aş putea. Să n-o mai doară. Ea oftează lung.

– Eu o să mor, Fluturaş.

Tuşesc. Un ghem de lacrimi s-a aşezat în gât şi mă sufocă. Pleoapele îmi ard.

– Nu o să mori. Pe mine cui mă laşi?, şoptesc cu glasul stins. Doda oftează lung şi tace. Lacrimi mari i se preling pe obraz şi picură pe rând pe mâna mea. Mă ard, apoi se răcesc şi-mi simt mâna udă. Îi privesc faţa palidă în lumina rece a lunii. Întind mâna liberă şi-i şterg uşor obrajii. Ea scutură capul şi buclele negre plutesc o clipă în jurul ei, umbrind-o.

– Lasă-le. E timpul lor.

– Nu e, îi zic. O să plâng şi eu cu tine şi mama o să mă certe. Am promis că nu plâng, ca să pot veni la tine. Tu nu ştii…

– Ba ştiu, prostuţo. Nu sunt eu mai mare? Eu ştiu tot, ai uitat? Iar acum ştiu c-am să mor şi n-am să mai văd niciodată merii înfloriţi. N-am să mai ascult privighetoarea. O auzi? Îşi fac cuibul în crâng. Când eram mai mică am descoperit, o dată, unul. Avea doi pui golaşi şi urâţi. Nu aveau pene deloc, erau vineţi, cu ochii mari şi ciocurile deschise. Nu mi-au plăcut.

Privesc întunericul în direcţia cântecului şi tac. La marginea gardului, o salcie pletoasă îşi apleacă crengile pline de mâţişori galbeni. Alături, un zarzăr e atât de plin de floare, că luminează. La picioarele noastre zambilele şi micşunelele îmbată aerul cu parfum. De peste deal se aud brotăcei, iar de sus, o lună cât o roată mare, de car, aruncă o lumină albastră şi rece peste sat. Tremur şi nu de frig. Mi-e frică.

– Câtă pace! O să trăiască şi-o să se bucure de ea toţi neputincioşii ăştia şi toate babele ce mi-au mâncat zilele în ultimele luni! şopteşte, cu revoltă, Doda. Vin la mine, Fluturaş, se aşează pe scaun şi vorbeeesc toată ziua de morţi, de boală, de tăiat via, de semănat, de copii. „Ce necaz pe tine, muică, să stai în pat pe vremea asta. Nu te mai ridici şi tu, să te plimbi, măcar, că o să înţepeneşti acolo.” Aşa-mi zic, cât timp mama îmi mai face o injecţie cu morfină. Ei cred că nu-i cunosc şi nu ştiu că abia aşteaptă să mor. Prefăcutele!  Le urăsc. Îi urăsc pe toţi ăştia ce se învârt pe lângă mine ca nişte ulii. Şi pe mama o urăsc. Nu ştii tu, ţine o lumânare în sertarul de la capul patului meu. Am descoperit-o. E acolo, nouă, mare, cu o cutie de chibruturi lângă ea. Lumânare de mort. Abia aşteaptă să scape de mine.

– Nu-i adevărat. Te iubeşte. Ştiu eu. Şi nea Florea te iubeşte.

– Să te uiţi în sertar, să vezi că nu mint. I-am prins vorbind pe hol, alaltăieri. Mi-au cumpărat rochie de mireasă. Hahaha!

Plâng şi eu acum. Mă doare umărul pe care mi-l strânge cu degetele osoase şi pieptul parcă vrea să-mi crape. Îmi vine să strig şi-mi înghit cuvintele.

– Nici nu mai vreau să trăiesc. Mă doare atât de tare că-mi vine să-mi sap singură groapa. Nu aş mai vrea decât o primăvară ca asta. Aş da orice pentru ea.

Se aude uşa şi-mi şterg rapid ochii cu degetele şi nasul cu mâneca. Să nu mă vadă mama.

– Vouă nu vi s-a făcut frig, Dodă, mamă? Hai în casă, la căldură. Hai, că oi fi obosit şi o să răciţi afară.

Doda se scutură ca de friguri.

– O să venim. Trimite-l pe nea Viţu să mă ia, nu vreau cu tine, o expediază repede pe mama. Să nu spui, Fluturaş. E secretul nostru, da? Când o să plec o să-ţi dau un semn. Vom şti doar noi două, ca totdeauna. Te iubesc, Fluturaş. Te-am iubit de când m-au lăsat să te iau în braţe. Erai aşa mică! Mă strângeai tare de deget şi mă priveai cu ochii ăştia mari, iar eu mă simţeam importantă şi fericită, ca şi cum aş fi fost mama ta. Să fii puternică şi să nu mă uiţi. Promiţi? Şi să-mi aduci flori. Sau, mai bine să sădeşti o floare pentru mine, vrei?

Eu dau uşor din cap, fără să deschid gura. Mi-ar pleca lacrimile şi nu trebuie să plâng. Să mai pot sta puţin cu ea, măcar puţin. Nu vreau s-o pierd, moartea mă înspăimântă. Intru in casă râzând. Genunchii-mi sunt grei, mă trag spre pământ.

Epilog

Stau cocoţată pe pervazul ferestrei şi-mi ţin genunchii în braţe. Am stat la Doda până a adormit. Îmi luase mâna în mâna ei şi nu voia să-mi dea drumul să plec. Acum nu-mi mai e somn, privesc cerul şi încerc să-mi răcoresc ochii. O stea se desprinde de la locul ei, pluteşte puţin, ameţită şi se apropie rapid de pământ. Îmi cobor ochii pe ceas, e ora 10,23. Ştiu, a plecat. Închid ochii şi respir adânc. Drum bun, surioară. Şi eu te iubesc.

 

Dimineaţa pe răcoare


  • Mamaie, merg şi eu cu matale la târg mâine.
  • Ba, muică! Cum să mergi că e departe, mânca-o-ar mama, că mă omoară mă-ta.
  • Hai, mamaie, că nu zice nimic. Cum să se supere pe matale? Şi nici nu o să ştie, eu nu-i spun.
  • Păi cum să nu ştie când mergem la târg la voi? Nu ne vede şi pe noi lumea, nu te cunosc oamenii? Se duce mamaie singură şi-ţi aduce alviţă. Stai cuminte cu tataie-tău.
  • Nu, nu şi nu. Merg şi eu, altfel nu mă mai culc cu matale. Și nici nu mai vorbesc cu matale, să știi.
    Obosită, bătrâna-şi trece palmele peste faţa mică şi moale, îşi trage basmaua pe ochi şi se întoarce către bunicul  ce mustăceşte în colţul lui. Omul se opreşte din cioplit şi-şi priveşte nepoata cu ochii strălucitori. Zâmbeşte pe sub mustaţă. E mândru de ea.
  • Mai zi şi tu, Lisandre, n-o vezi că mi se urcă-n cap?
  • Ce să-i zic? Ia-o şi pe ea, dacă vrea fata. Lasă că e mânz tânăr, nu simte drumul. Iei şi tu apă cu tine, ia şi nişte poame că i-o veni foame. Să-i iasă drumul pe urechi.
    Bunica oftează.
  • Hai că mă ajutaşi pân’ la genunchiul broaştei! Hai, fa, că te iau, dar să dea alimănitu’ să nu mă asculţi, că nu te mai aduc înapoi! Te las acolo, aşa să ştii!
    Atât i-a trebuit nepoatei, că a şi început să sară într-un picior şi să cânte.
  • Bine, sunt cuminte, sunt cuminte, sunt cuminte! Mă duc cu mamaie la târg, mâine mă duc cu mamaie la târg, uraaa!
    Speriate, raţele măcăne şi fug care-ncotro dând din aripi.
    În dimineaţa următoare, cât nu se luminase încă de ziuă, bătrâna se apleacă uşor şi mângâie părul copilei. Îi şopteşte încet, cu sfială, de parcă n-ar vrea totuşi s-o trezească.
  • Hai puturosule, mai mergi cu mine?
  • Mmmm… sigur!
  • Atunci scoal-te, că ne apucă n’amiaza pe drum. Hai, fuguţa să te speli şi să te îmbraci.
    Fetiţa deschide ochii cu greutate. Patul o ademeneşte cu aşternuturile moi, dar mirajul drumului o atrage mai tare. Se ridică, merge lângă fântână, face palmele căuş şi dă pe faţă cu apa rece pe care bunica i-o toarnă în pumni.Târnele cu răsaduri aşteaptă aşezate frumos, lângă scară, pregătite de cu seară. Cobiliţa se odihneşte peste eie şi bătrâna e deja îmbrăcată de plecare. Se apropie de icoană, se închină larg şi şopteşte în grabă o rugăciune. Fetiţa se strecoară tiptil afară, cu sandalele în mână.
  • Unde pleci împieliţato, aşa? Nu-ţi faci cruce?
    Surprinsă, copila tresare şi-şi face repede trei cruci, şoptind în barbă Tatăl nostru.
  • Mamaie, da’ de ce trebuie să ne facem cruce?
  • Să ne ferască Dumnezău de rele, muică. Să nu ne iasă urâtul în cale şi să ajungem cu bine la târg. Ai să mă uit, te-ai încălţat bine? Uff, iar ai luat sandalele pe dos! Când o să înveţi să te’ncalţi sîngurică? Uite, asta e stânga, merge în piciorul stâng şi asta e dreapta, se duce în dreptul. Aşa, vai de păcatele mele, că m-ai ostenit deja!
  • Mamaie, da care-i dreptul, care-i stângul?
  • Păi nu-ţi arătai,ce mai întrebi?
  • La matale de ce sunt pe dos?
  • Off, mă mănânci. Hai să mergem că ţ-oi spune altădată. Lisandre, ieşi să-mi ridici cobiliţa că-s gata de drum. Să dai apă la viţel.
    Îmbrăcat doar în cămaşă şi izmene, moşul iese din casă, pune mâna pe cocobiliţă şi i-o ridică bătrânei pe umăr.
  • Lasă-mă tu pe mine, că ştiu şi singur ce am de făcut. Tu să ai grijă de mânzul ăsta să n-o calce vreo maşină şi să nu te-mpiedici în gumarii ăia, că uite cum liorpăie.
  • Cum liorpăie, tataie?
  • Păi nu-i auzi cum fac când pune pasul? Zîci că’s nemâncaţi de-o lună.
  • Şi gumarii mănâncă?
  • … ‘tu-ţi paştele tău de copil. Hai, plecaţi odată că ajunse soare sus de când mă bateţi la cap. Ioană, să ai grijă de fată, auzi?
    Portiţa scârţâie şi se trânteşte în urma lor. Fetiţa mai priveşte o dată înapoi, cât să mai prindă cu coada ochiului cămaşa albă a bunicului rămas în poartă. Coşurile atârnă greu pe umărul firav al bunicii care oftează, se opinteşte şi schimbă cobiliţa de pe un umăr pe celălalt, învârtind-o uşor, prin spate, fără să o dea jos.
  • Te doare, mamaie?
  • Mă doare, muică.
  • Dă să mai duc şi eu.
  • Du-te pe tine tu, că târnele-s grele, le duc eu. Ai grijă pe unde calci, să nu-mi faci vreo boacănă să fiu nevoită să te car şi pe tine.
  • Biineee…
    Drumu-i lung şi pustiu. Dintr-o margine de zare soarele se ridică încet şi albeşte ziua. Prin casele de pe marginea drumului se simte vânzoleală, în curţi raţele măcăne, vrăbiuţele se ceartă, rândunelele săgeată cerul şi trec razant peste creştetele călătoarelor. Într-o salcie cântă o privighetoare. Alături, pe un stâlp de telegraf bate toaca o barză.
  • Mamaie,  uite barza.
  • O văd, muică, o văd.
  • N-o vezi, că nu te uiţi la ea. Uite-o!
  • Lasă că eu văd şi fără să mă uit la ea.
  • Ai mai mulţi ochi?
  • Da, am unu’n creştet.
  • Şi vezi cu el?
  • Văd, vezi bine că văd.
  • Da cum vezi, că ai cârpă pe cap.
  • Iote-aşa! Multe mai vrei tu să ştii. Văd şi copii boţani ca tine care iau bătaie de la Dumnezău.
  • Da eu nu-s boţană, mamaie.
  • Ei, muică… tu eşti mama lor. Hai, vino-aproape că se aude cursa şi dă peste tine. Mergi colea, pe lângă mine, cuminţică, cum te-am învăţat.
    Picioarele li s-au îngreunat de drum, soarele arde în ceafă şi setea le usucă gura. Lângă o portiţă un cârd de gâşte şi-au scos bobocii la plimbare.
  • Mamaie, uite boboci.
  • Văd, mamaiţă. Ai grijă să nu te ciupească gâscanul. Nu te da aproape de el, vino lângă mine. Ia spune-mi ţi-e foame?
  • Nu mi-e foame.
  • De parc-ai spune vreodată. Da sete-ţi este?
  • Da, mi-e sete.
  • Hai că vine o fântână acu’ şi oprim să bei apă.
    Fântâna are margine înaltă de ciment şi ciutură în capăt de cumpănă. Bătrâna apucă ciutura şi o coboară adânc, în fântână, apoi trage prăjina afară şi cumpăna se înclină invers. Apa e rece ca gheaţa. Fetiţa bea cu înghiţituri mari.
  • Ho, omul lui Dumnezău, că nu dau turcii. Bea puţinică, să nu ţi se facă rău. Stai să beau şi eu şi mai bei dupe aia. Ai cu muica, că e soarele sus şi mergem degeaba la târg, pleacă toată lumea până ajungem noi.
  • Mai e mult, mamaie?
  • Mai e, muică. Suntem abia-n Ostroveni. Te dor picioarele?
  • Nu mă dor. Hai să mergem, că eu sunt voinică.
  • Aşa te vreau.
    După câteva zeci de metri, copila se opreşte din nou.
  • Mi-e cald, mamaie.
  • Dă flanelul jos şi rămâi în rochiţă. E mai bine acu’?
    -Da, e bine. Hai mai repede, să mai prindem lume-n târg.
  • Păi hai. Mergi cuminte pe lângă mine şi nu mai vorbi, să avem spor.
  • Dacă taci ai mai mult spor?
  • Da, normal.
    Merg un timp în tăcere. Bunica îşi trage basmaua  pe ochi. Calcă cu grijă pământul, de parcă i-ar cere iertare. Copila aleargă pe marginea drumului când înainte, când înapoi, vânează fluturi şi adună mănunchi flori de ochiul boului. Se vede strălucind acoperişul de la baza de cereale. Creşte cu fiecare secundă şi paşii încep să li se intersecteze cu ai altor oameni grăbiţi, plecaţi cu treburi la târg.
  • Bună dimineaţa, daică Ioană!
  • Bună dimineaţa, muică!
  • Ce faci, plecaşi cu mânzul după matale?
  • Păi, mai avui scăpare cu ea, muică? Trebui s-o iau cu mine! Să vezi când o afla mă-sa, parcă mi-e şi frică să dau ochii cu ea.
  • Lasă daică, ce-o să-ţi facă? Aşa-s copiii, au putere. stai liniştită. Ăştia-s mai în putere ca noi, că-s nemunciţi. Ai, că de când te-aşteaptă ale Mască, de trei ori dădu ocol târgului, cică i-ai promis nu-ş ce răsad de ardei.
  • Acu’ ajung şi-aşez şi eu marfa. Ce să fac, dacă avusăi coadă după mine, nu putui ajunge denoapte.
  • Lasă că nu-i târziu nici acu dacă e cu voie bună.
    Târgu-i plin de lume pestriţă. Unii caută, alţii strigă, râd, fac glume, târguiesc, se tocmesc. Peste toţi soarele de iunie prinde putere  şi fumul micilor se aşterne înecăcios peste toată omenirea strânsă laolaltă. Bătrâna găseşte un loc şi-şi întinde răsadurile spre vânzare. Oamenii se adună în jurul ei şi o perioadă, nu se aud decât cererile lor. Copila stă deoparte, aşezată pe ciuci, cu genunchii îmbrăţişaţi. Ochii, sticloşi de oboseală, se închid.
  • Ce faci, mamă, aci? Ia iute, e şi mândra asta cu mata?
    Vocea mamei răsună supărară şi-n jurul lor se face linişte. Bătrâna-şi şopteşte în barbă: „Hait’ că ne-a prins. Să vezi acum scandal.” Îşi drege glasul şi răspunde.
  • E şi ea cu mine, aha. Nu mai avui scăpare de ea. De ieri mă tot bate la cap s-o iau, s-o iau şi alta nu. Şi-o luai, ce să fac? Şi ta-tu zîse că e mare, poate să ducă. Uite-ne, ajunsărăm cu bine.
    Nervoasă, tânăra gesticulează şi o săgeată cu privirea pe bunică.
  • Fa mamă, eşti bătrână şi nu te duce capul deloc. Nu puteai s-o laşi acasă, nu te gândişi ce faci dacă i se face rău?
  • Da uite că nu i se făcu niciun rău. Venirăm şi noi ca toată lumea.
  • Pe jos. Da’ ce, lumea merge pe jos 7 km sau ia cursa? De ce nu mi-ai spus, că-ţi dădeam eu bani de cursă. Cum să aduci copilul pe jos atâta drum? Şi tu nu puteai să nu alergi ca o capră pe drumuri la ora asta? Hai, acasă cu tine.
    Femeia se apleacă şi-o smuceşte de mână pe cea mică, fetiţa se dezechilibrează, cade în genunchi şi-ncepe să ţipe. Enervată, mama o ridică în picioare şi-i trage repede două palme la fund. Din genunchiul drept curge un firicel de sânge. Oamenii se trag un pas înapoi, dar stau pe margine, ca la urs. Nimeni nu intervine. Copila se uită la genunchiul zgâriat şi-ncepe să urle mai tare. Mama n-o ascultă şi-şi face drum prin mulţime în timp ce-o ţine strând  de mâna subţite cât o surcică. Printre lacrimi şi muci fata scânceşte.
  • Nu vreau să merg cu tine, nu vreau.