de

Lumea noastră


Trăim în lumea noastră, sub clopote de sticlă. Folosim tehnologia, reţelele de socializare, ne informăm de la tv, ne luăm modele nişte vedete tunate ce „s-au ajuns” folosindu-şi unele părţi anatomice, (în absenţa şanţurilor de pe creier), ne izolăm în casele noastre în maşinile în care petrecem jumătate de zi în trafic, ne-am lipit fundurile de scaunul de la volan, nu mai suntem în stare să mergem pe jos până la colţ după pâine.
Avem prieteni, ce-şi cară după ei bula transparentă până la terasa de fiţe de la şosea, sau până la club, sau până la joburile noastre cu nume pretenţioase de unde luăm bani buni, fără să putem explica pe înţelesul tuturor ceea ce facem. Nici nu contează, deoarece cei care nu înţeleg mersul vieţilor noastre nici nu există.
Învăţăm să ignorăm ce-i în jurul nostru, suntem cultivaţi şi citim zilnic tot felul de cărţi de dezvoltare personală care ne predau cheia succesului şi aptitudinea de a judeca lumea prin ochii cine ştie cărui autor de citate celebre. Învăţăm din ele că noi deţinem adevărul absolut şi lumea trebuie să fie neapărat aşa cum a scris ăla în carte.
Realitatea nu are cum să aibă alte nuanţe, societatea nu se poate abate de la drumul trasat în scris de autori obtuzi de sub clopotele lor. Suntem convinşi că ştim ce-a vrut să spună cineva doar citind un titlu, pentru că, nu-i aşa, titlurile sunt eticheta din frunte, codul de bare al produsului de pe raft.
Dacă încearcă cineva să iasă din rând şi să vadă griul de dincolo de rozul deformat al pereţilor bulei noastre, trebuie să-i dăm în cap. Să-l reducem la tăcere. Să-i recomandăm să citească autorii de citate celebre, ei sunt cei care ne ghidează, cheia culorilor şi a vieţii e numai la ei.
Şi totuşi, natura încă se încăpăţânează să nu funcţioneze după regulile noastre. Cei ce ne vând la suprapreţ iluzii cu iz de fericire nu-s decât nişte şarlatani.

de

Pe fir


Treceau zilele una după cealaltă şi noi ne bucuram că trec, eram epuizaţi. Viitoarea mireasă avea mâinile plină de vopsea maro în ulei, ginerele nu dormise de vreo trei zile, eu mă scurgeam prin noroaiele ce păreau că vor să ne acopere cu totul. Plouase toată săptămâna, sâcâitor, mocăneşte. Butoaiele de la streaşină erau pline cu apa verzuie, la uşă aşteptau înşirate cizme de cauciuc pline de noroi până la glezne, folia ce acoperea covoarele nu mai avea culoare. Să fi fost ora 7,30 când a oprit la poartă camionul cu remorca plină. Ajunsese cortul. Acasă nu eram decât eu cu viitorii miri. Trei Doamne şi toţi trei. Ne cam înverzisem la faţă.

  • Mă neică, lasă camionul aici să găsesc şi eu oameni să-l descarc, a zis cu jumătate de gură mirele.

Şoferul s-a uitat un pic chiorâş la el, s-a uitat apoi pe rând la mine, la mâinile miresei şi-a aprobat.

  • Caută frate, că io te aştept. Vă ajut şi eu, că nu pot pleca fără camion.

Bun om, pâinea lui Dumnezeu. Da’ noi tot trei rămâsesem. Pe cine să chemi, că era în mijlocul săptămânii, adică joi. Toţi erau împrăştiaţi pe la servicii.

  • Eu îl sun pe Mărin, a rupt tăcerea mirele. Ia dă-l dracu’, trebuie să vină să mă ajute, că altfel toată ziua nu mai scap de el.
  • Sună-l şi pe Gheorghe, am plusat eu, convinsă că două întrebări nu strică. Gheorghe a venit bucuros, se plictisise de când stătea în casă şi aştepta să nu mai plouă. A venit şi Mărin. Ne-am făcut cinci. Eu cu mireasa am ieşit din cărţi când, din neant, a mai răsărit şi tata cu un vecin cu nasul roşu. Bucuria noastră. S-au uitat ei la camion, l-au măsurat, i-au dat ocol şi-au scuipat în palme şi-au purces la treabă. Cât să le ia unor bărbaţi să golească un camion de fiare? Puţin, normal. Au terminat repede şi dacă au terminat s-au pus la scuteală să se cinstească cu o cană de vin, de mulţumire. După ce-au terminat vinul, tata s-a evaporat şi odată cu el a făcut paşi şi vecinul cu nasul roşu. Au rămas tinerii să sape gropi, să monteze stâlpi de susţinere, să întindă prelata, să monteze cortul. S-a agăţat fiecare de coada unei cazmale şi dă-i bătaie, că până seara mai e mult, dar şi muncă e destulă. Eeei, da’ nici de săpat gropi nu era floare la ureche! Au lucrat ei ce-au lucrat şi-au obosit.
  • Luciii, e ceva de mâncare?, a strigat mirele dornic de pauză.
  • E, cum să nu fie, i-am răspuns. Doar găteam într-una de trei zile.
  • Hai la masă, am plusat.

Ei n-au aşteptat să-i chem de două ori. Au rezemat repede cazmalele de gard şi s-au înfiinţat în bucătărie. Mai un pahar de vin, mai o glumă, mai o urare, s-a încălzit atmosfera şi s-a mai luminat puţin la faţă şi mireasa, că tare se ma înnegrise în zilele alea. Da’ şi băieţii s-au abţiguit şi s-au încălzit bine. Pas să mai vrea unul să iasă la găurit pământul!

  • Hai mă, ce faceţi aici? Ieşiţi afară, că mă lipsiţi de aer, i-am alungat eu, delicat.
  • Mai stai fată şi tu puţin, că nu dau turcii, m-a îndemnat ginerele, generos.
  • Staţi aşa că suntem fraieri, a zis Mărin deodată şi s-a pleznit cu palma peste frunte. Băi, voi ştiţi că eu am burghiul din ăla de făcut gropi? Ce ne mai chinuim la cazma? Mă duc să-l iau. Aşteptaţi-mă că vin repede!

Bucuroşi, nevoie mare, băieţii au chiuit.

  • Bă, că proşti mai suntem! Hai, Mărine, du-te şi întoarce-te repede, că mai bem noi un pahar până una alta. Să nu stai cu grijă, bem unul şi pentru tine, ca să nu rămâi în urmă.

Mărin a râs, şi-a luat căciula-n mână şi-a fugit pe uliţă-n sus. Ca un făcut, până şi ploaia s-a plictisit să ţârâie şi-a plecat împinsă de-un vânticel subţire, către nord. În urma ei cerul s-a spălat  de nori şi-a ieşit un soare cald şi strălucitor, de-am căzut de acord cu toţii că vine luna mai, nu mijlocul lui noiembrie. Parcă ne străluceau ochii mai tare, de speranţă. Uite frăţică, mai ţine Dumnezeu şi cu amărâţi ca noi!

-Hai noroc, Gheorghe!

-Hai noroc mă Titi, casă de piatră! Bea cumnată şi tu ceva cu noi, să aibă urătura efect.

  • Du-te mă dracu’, că nu pun eu gura pe vin, l-a respins viitoarea jumătate de cuplu, ofensată pe amicul binevoitor.
  • Da nu-i nimic, îţi dăm o gură de ţuică, atunci, a râs Gheorghe, fără ranchiună.

Mireasa s-a întors la vopsitul geamurilor, eu la cratiţele mele şi ei doi au ieşit să tăinuiască afară o ţigară şi să privească pe uliţă-n sus după Mărin care nu se mai vedea, nu se mai auzea.  Timpul trecea în legea lui, că doar nu era să stea pe loc să aştepte după noi. Eu mă pregăteam să vâr în cuptor şarja a doua de cozonaci (urmau încă vreo zece şarje), spatele mă lăsase, călcâiele mă dureau. Am pus cozonacii la cuptor şi m-am aşezat să răsuflu cinci minute. Tocmai atunci a sunat telefonul. Am dat să răspund, dar ginerele a ajuns mai repede lângă telefon şi mi-a aruncat peste umăr.

  • Răspund eu. Ăsta, siigur e Mărin să-mi spună că n-a găsit burghiul. Să vezi ce-l dau dracu’ dacă-mi face asta.

Până la urmă era o mătuşă care avea ceva de împărţit cu mine. Pe Mărin îl înghiţise pământul.

  • Sună-l, mă Titi, tu. Vezi ce dracu face, o fi căzut în beci, că tot era încălzit.

S-a conformat Titi şi-a format numărul iar telefonul a sunat şi iar a sunat şi tot a sunat, în gol. Nimeni nu-l auzea. Efectul încălzitor al băuturii începuse să dispară şi băieţii se schimbau la faţă pe măsură ce enervarea creştea şi înjurăturile deveneau mai spumoase. Ginerele, din ce în ce mai nervos, nici nu mai punea receptorul în furcă decât pentru a întrerupe un apel ca să iniţieze altul. Mai avea puţin şi arunca cu aparatul de perete. În starea asta tensionată, pe când  ridica receptorul după al şaselea apel, ca să-l iniţieze pe-al şaptelea, surpriză… tonul dispăruse şi telefonul, rămas mut, reda doar o respiraţi sacadată, undeva pe fir.

  • Alooo!, a strigat Titi de-a răsunat holul. Alooo, e cineva acolo? Pune domne, dracu’, receptorul în furcă, vreau să vorbesc.

La capătul celălalt, acel cineva respira şi tăcea.

  • Băi, ăsta, n-auzi să închizi telefonul? Alo!
  • Alo, se aude gâfâitul de la celălalt capăt.
  • Mărine, tu eşti mă?
  • Da, mă, io sunt!
  • Au, fir-ai al dracu’, noi ne dăm de ceasul morţii aci că nu mai ajungi şi tu stai cocoţat pe firul de telefon, mă?, a mai apucat ginerele să strige.  Dă-te jos că viu peste tine şi te omor, auzi!

Când s-a întors, Mărin avea o frumuseţe de cucui în frunte. Căzuse de pe fir se lovise de pragul de sus al uşii de la beci.

 

de

Corect şi incorect


Pe vremea mea (deh, alte vremuri, altă lume), ca să faci o şcoală decentă trebuia să pleci departe de casă cât încă nu-ţi crescuseră bine tuleiele. Dădeam examen de admitere la liceu în treapta I, mai dădeam unul peste doi ani ca să trecem în treapta a II-a şi mai dădeam unul la sfârşitul liceului, să putem primi diploma de bacalaureat. Dar când terminai liceul şi luai bacul erai şi tobă de carte şi pregătit pentru viaţă.

Fiecare liceu avea cămin propriu, pentru că noi, elevii, eram în mare majoritate copii de ţărani. Nu se obişnuia ca acum să cauţi copilului apartament cu chirie, să te speteşti să-i asiguri tot confortul mai bine ca acasă. Ce confort? Ai noştri erau mulţumiţi să ne ştie acolo în semi-închisoarea aia îngheţată, sub supravegherea pedagogilor şi profesorilor, cu gratii la ferestre şi portari la intrare, cu bilete de voie când voiam să ieşim la un film şi cu matricolă pe mână, să ne cunoască toţi când ieşeam pe stradă şi să ne poată reclama la o adică.

În cămin ne gospodăream cum puteam înghesuite în camere în care nu aveam suficient aer şi trebuia să luăm cu japca şi câte o felie bună de la colega din dreapta, că pe al tău îl epuizase deja cea din stânga. Învăţam să păstrăm curăţenia, să ne întindem păturile pe pat până sărea moneda de pe salteaua plină de cocoloaşe de câlţi ce ne intrau în coaste şi ne înghionteau toată noaptea de ne trezeam la 5 jumate când se dădea deşteptarea cu vânătăi cât monedele de 5 lei.

Aveam două profesoare pedagog. Una mică-mică, pieptănată corect cu coc bine prins în agrafe să nu cumva să scape nici măcar o şuviţă rebel, îmbrăcată corect, cu sacou la 3 nasturi şi fustă ce acoperea regulamentar genunchii şi cobora până la mijlocul gambei, încălţată corect cu pantofi cu toc mediu, lustruiţi oglindă, cu şireturi totdeauna simetric legate. Cealaltă mică şi doapă, îmbrăcată totdeauna aşa cum nu trebuie, cu rochii lălâi, pantofi sport, sau şlapi, după caz, şalvari uneori (scandalos!), pensată la fir, cu părul alb tuns scurt nuanţat în cel mai nebun mov întâlnit vreodată.

Prima era tăcută, mândră, purta spatele drept, răspundea în cuvinte corect măsurate când o întrebai ceva, astfel ca balanţa vorbelor să rămână echilibrată şi să respecte la sânge decenţa şi sobrietatea epocii în care trăiam. Intra dimineaţa şi aprindea în tăcere lumina în fiecare cameră, venea după o jumătate de oră să vadă dacă ne-am dat jos din pat şi ne-am aliniat corect cu prosopul pe braţ şi periuţa de dinţi în mână la coada la chiuvetele aliniate şi ele corect, una după alta în baia îngheţată şi umedă şi mai venea o dată să verifice paturile, curăţenia şi să ne conducă spre uşa pe care s-o încuie după noi până la ora prânzului. Nu punea mâna pe nimic, doar privea cu ochi critic, pe jumătate adormit din pragul uşii, tăcea şi pleca.

Cealaltă pornea pe coridoare în cămaşă lungă de noapte, ca o vijelie cu ochi cârpiţi şi părul vâlvoi, în fiecare dimineaţă, striga „deşteptarea” de se auzea până peste stradă, în cimitir de se trezeau şi morţii din morminte şi se aliniau în poziţie de drepţi în faţa crucilor aliniate pe alei, trântea de perete uşile camerelor, aprindea luminile, făcea tărăboi, înjura birjăreşte şi ne făcea să sărim direct în papuci, speriate. Era spaima căminului. Mai venea peste o oră şi verifica pat cu pat. Dacă moneda nu sărea, trăgea cu o mişcare sigură pătura cu tot cu lenjerie, zvârlea perna pe jos şi te obliga s-o iei de la capăt până se declara mulţumită. Tremuram în faţa ei.

La prima mergeau fetele pe rând să se spovedească, cea de-a doua afla prin naiba ştie ce mijloace tot ce mişca în cămin. Prima îşi ocupa serile scriind rapoarte lungi, cu lux de amănunte. Cea de-a doua băga un reşou în priză, umplea camera până la refuz de fete, dădea drumul la televizor, prindea filmele de la sârbi şi juca rummy, şeptică şi table cu noi până după ora stingerii.

Ce vreau eu să spun acum e că nu totdeauna felul în care se comportă un om în relaţia cu ceilalţi îi arată adevărata faţă. Aparenţele înşeală mai totdeauna.

de

Cât mai e până la ziuă?


Mi-e frig şi nu pot adormi. Printre gratii intră o singură dâră de lumină de la reflectorul de pe gard. Băiatul de deasupra sforăie gros, cel de alături are un coşmar, se luptă cu ceva şi icneşte înfundat, undeva în capătul dormitorului Ilie vorbeşte în somn,  spune în fiecare noapte tot ce află ziua. De-asta-l şi ocolesc băieţii, degeaba se supără el. Eu i-am spus o dată că dacă aş fi nevoit să-i împărtăşesc vreodată un secret ar trebui să-i tai limba sau să-l oblig să nu mai doarmă în viaţa lui. Aşa, ca mine, măcar. De când sunt aici nu am dormit nici măcar o noapte întreagă. Azi ştiu de la el tot ce n-aş fi putut afla altfel.

Dormitorul ăsta nu se deosebeşte prea mult de cel de la orfelinat. Acolo mai puteam deschide fereastra, nu mă simţeam atât de închis. Aici nici musca nu intră în afara programului de vizită. Bine, că eu habar nu am la ce foloseşte programul ăsta, la mine a venit Nenea o singură dată şi atunci mi-a croit două palme de m-au usturat obrajii o săptămână. Mi-au dat lacrimile, dar o meritam, nu mă ascund ca alţii şi nici nu plâng să cerşesc milă ţinând-o langa cu „sunt nevinovat, n-am făcut nimic”, cum fac alţii. Păi, dacă sunt vinovat, cum să spun că nu-s? Bine, nu sunt nici ca ăia care se laudă cu ce-au făcut, de parcă ar merita un premiu. Nu primeşti niciun premiu dacă stâlceşti pe cineva în bătaie, sau dacă omori o babă. La ce-ţi foloseşte s-o omori? Pentru faimă? Ce faimă e asta? Eu nu mă dau îndărăt de la bătaie, nu m-am dat nici când eram mic şi slab şi-am aterizat fără voie în orfelinat, dar nu mă bat fără motiv şi nu mă iau de ăia mai slabi ca mine. Na, mă doare şi acum umărul ca dracu’ de alaltăieri, de când l-am tăvălit pe Butelie.

Butelie ăsta e aici de cinci ani, e veteranul dormitorului. Şi-a primit porecla pentru că a omorât un boşorog ca să-i fure butelia, apoi a vândut-o la un colţ de stradă  pe 10 lei. Băi, cât de prost să fii să omori un om pentru 10 lei, cât? Pe mine mă enervează ăştia care n-au nicio simţire, îi dau dracu’ imediat, nu stau la taclale. Dacă vine unul la mine întâi dau şi pe urmă mă gândesc ce fac mai departe. Uite, aici tuturor le e frică de Butelie că e malac şi are pumnul mare, dar eu l-am tăvălit de l-am lăsat lat. I-am spart nasul, să mă ţină minte. Acum se vaită în somn, îl doare, normal şi pe mine mă doare, am o vânătaie cât fundul ceaunului pe spate, dar sunt bărbat nu papă lapte. Ăştia de-au trăit afară habar nu au că trebuie să lupţi ca să supravieţuieşti, nu ca să te dai grozav. Nenicule, eu am primit, dar am şi dat la gioale. N-am mai plâns de când Nenea m-a dat pe mâna pedagogului şi-a plecat fără să se uite înapoi. Atunci l-am implorat să mă ia înapoi, acasă. Nu ştiam că pentru mine nu există acasă, am aflat pe urmă, când am crescut şi mi-am dat seama cum merg lucrurile. Până am ajuns să pricep cum stă treaba în lumea asta, am tot luat castane şi-am făcut prostii. Am crezut şi eu în vise şi-n bunătate.

La orfelinat îi ascultam pe băieţi cum povestesc de mamele lor frumoase care le fac cozonac şi bunătăţi când îi iau acasă şi de taţii lor care-s cei mai cei din toată lumea. Eu n-am avut ce povesti. Ce să le spun, că nu-mi aduc aminte nici cum arăta mama, nici cum zâmbea, nici cât de bună era mâncarea ei? Cum să-mi aduc aminte când eu eram un mucos când a murit? De tata ce să le spun? Am auzit şi eu că a murit când încerca s-o scape pe mama, nu ştia că rahatul ăla de fir curentează. Au murit, s-au dus, m-au lăsat singur. S-or fi gândit că mă lasă cu tot neamul, da’ neamul era al lor, nu al meu, când au murit ei pe mine nu m-a vrut nimeni. Da’ ce, pe proştii ăia îi vrea cineva? Dacă-i voiau îi luau acasă, nu-i lăsau la orfelinat cu de-ai ca mine, fără niciun căpătâi. Măcar io ştiu că dacă ar fi trăit tata nu m-ar fi lăsat acolo, ai lor trăiesc şi nu vor să-i vadă pe bătătură.

Doi ani bătuţi pe muchie de când sunt aici, pentru un portofel cu 300 de lei şi nici măcar nu am vrut să-i fur pe toţi. Voiam doar ceva de mâncare, dar când e să fii ghinionist eşti, de asta nici n-o să mă apuc niciodată de furăciuni. Dacă aş fi ştiut să ajung acasă, aş fi scăpat de viaţa asta, dar eram speriat şi prost şi n-am ştiut drumul. Plecasem cu diriginta într-o excursie la Bucureşti. Era momentul perfect să mă fac pierdut în mulţime şi după aia să iau trenul înapoi. O săptămână întreagă mi-am făcut planul cum să fac, când să mă rup de rând, unde să o iau la fugă. Mai aveam 30 de lei pe care-i păstram cu sfinţenie, ascunşi sub saltea. Mi-i dăduse nenea la ultima vizită, împreună cu pachetul de acasă. Mâncarea am împărţit-o cu băieţii, banii i-am ascuns, să-i am de zile negre. Socoteam eu c-o să-mi ajungă, dar n-am socotit bine, că mi i-a furat unul mai mare din buzunar. Al dracu’, de unde-o fi ştiut el că am bani? Am ajuns la muzeu, profesoara a început să explice pe-acolo nu-ş ce, băieţii ascultau cu gura căscată şi eu m-am tras uşor înapoi, către uşă şi dus am fost. Am alergat cât m-au ţinut picioarele să nu mă prindă nimeni. M-am oprit doar când am crezut că sunt destul de departe şi nu mă mai găsesc. Atunci am băgat mâna după bani, să-mi iau un suc, că-mi era sete. Da’ ia banii de unde nu-s. M-am speriat şi n-am mai ştiut ce să mai fac, mă gândeam doar la banii pierduţi şi rătăceam în neştire pe străzi.

Când m-am trezit soarele mă ardea în creştet, mi-era sete de leşin şi mi-era o foame, c-aş fi mâncat şi iarbă. În faţa mea era o staţie de troleu şi-o singură femeie în staţie. Avea mâinile ocupate cu sacoşe, venea de la piaţă. M-am apropiat de ea încet, speram că o să-i fie milă de un băiat singur şi o să-mi dea şi mie măcar o pară din alea din sacoşă. Când m-am apropiat ea s-a uitat la mine urât şi m-a gonit ca pe un câine. „Marş de-aici, golanule! Să nu te apropii de mine, păduchiosule!” Nu eram păduchios, sunt un băiat curat, dar ea aşa mi-a zis „marş, păduchiosule”. Mi s-au muiat genunchii şi m-a podidit plânsul. Am lăsat capul în jos şi-am vrut să plec. Atunci am văzut portofelul deasupra, în sacoşa din dreapta. Am gândit eu că pot să-l iau şi s-o rup la fugă, că n-are să mă prindă aşa grasă şi plină de sacoşe cum era. Am întins mâna, am luat portofelul şi-am dat să fug. Nu simţisem că din spatele meu se apropiase un bărbat care m-a văzut şi m-a prins de mână. Maamă, ce bătaie am mâncat atunci! Mi-a dat aia cu sacoşa în cap până am căzut din picioare, pe urmă s-a pus pe urlat „hoţul, hoţul, săriţi hoţul!”, de parcă eu o băteam pe ea, nu ea pe mine. Imediat a apărut un miliţian de după colţ şi m-a dus în arest, apoi am fost judecat de un judecător adevărat. S-a dus libertatea mea şi traiul liniştit la care visam. Am ajuns aici şi-aş fi dat orice să mă întorc la orfelinat. Au trecut doi ani. Peste trei zile mă duc la comisie şi dacă o să zică ăia că m-am făcut băiat cuminte, o să plec. Mâine mai tai o zi din calendar, o să rămână două. Hai că ce-a fost greu a trecut. Butelie se mişcă greu în pat. Înjură, iar s-a lovit la nas. Dă-l dracu, şi-a meritat-o şi mâine l-aş tăbăci iar, dacă nu mi-ar fi spus gardianul să mă potolesc până trece comisia, dacă vreau să mai plec vreodată de aici. Hm, se aude un tunet, începe furtuna. Cât o mai fi până la ziuă?

de

Al nimănui


–   Îl dăm la casa de copii, tată, înţelege. Nu-i puteţi creşte pe amândoi, sunteţi bătrâni. Iar el e băiat! Crezi că atunci când va creşte va mai asculta de un bătrân? O să ajungă un golan. Acolo de bine de rău are şcoala asigurată, masă, un pat cald şi poate să înveţe o meserie, să aibă o pâine în mână mâine-poimâine.

Bătrânul priveşte în pământ şi-i freacă cu mâinile barba ţepoasă, dezordonată. Într-un târziu răspunde greu, ca din fundul pământului.

–   Mă taicule, e copilul nostru, mă…. creşte şi el pe lângă noi.

Fiică-sa Mărioara, orăşanca familiei, se încruntă şi răspunde răstit.

–   Lasă, tată, că tot al nostru rămâne! În vacanţe o să vină acasă, nu o să-l lăsăm acolo. Ştii ceva? Eu nu pot să-mi las familia să vin să am grijă de el aici, cu voi.  Eu decid, eu şi băiatul ăsta fără niciun rost pe lume şi ştiu ce avem de făcut, m-am interesat.

Bătrânul ridică ochii către fratele nurorii şi-l întreabă,

–  Tu ce zici, Victore, tată? Să-l dăm?

Tânărul nu îndrăzneşte să-l privească în ochi. Frământă o şapcă soioasă în mâini şi-şi priveşte cu atenţie mişcările.

–   De, tată Mărine, nici eu nu ştiu cum e mai bine! Dacă Mărioara zice că a vorbit şi a fost acolo, e mai bine pentru el să înveţe o meserie, dacă-s condiţii bune. Ea e soră cu nenea, trăieşte la oraş de atâta timp, ştie mai bine. Noi, vezi bine…. suntem destul de strâmtoraţi acum, răspunde încet, cu grijă.

–    Dar e al nostru, măi tată, e şi el al nostru, nu se lasă bătrânul.

Într-un colţ bunica plânge tăcut cu basmaua la gură. Pe ea nu o întreabă nimeni nimic, ca şi cum nu ar exista. Speriaţi, copiii se lipesc de ea şi-o  ţin strâns cu mânuţele de poale.

–     Hai să-l întrebăm şi pe el, să vedem ce zice. Ia vino aici, Nonule, tată! Ia zi tu bunului, vrei să te duci la şcoală la oraş?

–    De, tataie, eu ştiu, nu prea aş vrea.

Mărioara, furioasă, sare cu gura.

–    De ce să nu vrei, mă! Acolo e bine, ai mulţi băieţi cu care să te joci, nu o să mai fie tot timpul tataie-tău după tine, nu te pune nimeni să munceşti pe bătătură, o să poţi face ce vrei toată ziua! Vii acasă în vacanţe!

Copilul tace. Mărioara profită de tăcerea lui şi hotărăşte scurt, în numele tuturor.

–    Gata tată, ce mai atâta vorbă, am hotărât! Eu mă duc să-l înscriu. Îi pregăteşti bagajul şi-l aduce Victor la mine luni. Mai departe am eu grijă, e răspunderea mea.

Ridică apoi bărbia, se întoarce pe călcâie şi pleacă cu fruntea sus, înţepată, aşa cum venise. Tăcerea se aşterne pentru mult timp în urma ei. Bătrânii oftează şi-şi feresc privirea. Băiatul blond cu ochi albaştri priveşte naiv la fiecare. Nu bănuieşte că existenţa lui e cea care iscase furtună în familie, se gândeşte cum să scape mai repede  şi să se caţere în corcoduşul de peste drum unde descoperise ieri un cuib cu ouă. El îşi ştie treburile copilăriei, umblă cu buzunarele pline de pietricele, trage cu praştia după vrăbii şi schimbă nasturi cu băieţii de pe uliţă. Are genunchii juliţi şi mâinile murdare, nasul îi curge şi-l şterge din când în când cu mâneca aspră, fără să-i pese că mai mult îi întinde pe obraz decât să-i cureţe. Lângă el, surioara mică şi dolofană, cu inele negre de păr ce cad rebele peste ochii mari, căprui, priveşte serioasă la unchiul rămas cu capul plecat pe scaunul din faţa eu şi tace.

În dimineaţa plecării Victor deschide drugul portiţei şi intră în curte primenit şi proaspăt bărbierit. Din când în când trage de mânecile strâmte ale hainei celei noi şi-şi freacă vârful pantofilor de manşeta pantalonilor prea scurţi ce lasă la vedere ciorapii de bumbac alb. Bătrânii sunt întunecaţi şi obosiţi după o noapte de nesomn, traista cu hainele copilului e gata, alături stă o sacoşă cu merinde în care bătrâna indeasă tot ce găseşte mai bun prin casă. Bunicul tuşeşte din când în când să-şi omoare nodul ce-l gâtuie şi copilul, pe jumătate adormit, aşteaptă cuminte pe marginea patului. Victor apucă sacoşele cu o mână, copilul cu cealaltă şi ies împreună pe poartă.

–   Sărut mâna, tata Mărine, sărut mâna, mamă Tudoriţă. Rămâneţi cu bine. Zi-i, mă, şi tu sărut mâna lui tataie-tău, nu-ţi e ruşine să pleci aşa, fără nici un cuvânt?, îl smuceşte el de mână pe cel mic, mai mult ca să-şi ascundă tremurul glasului.

–   Sărut mâna, tataie, rosteşte copilul cu glas stins. Îi vine să plângă şi nici măcar nu ştie de ce. Îi pare rău de cuiburile păsărelelor care rămân văduve după plecarea lui.

Până la oraş băiatul doarme aşezat pe traista cu haine. Autobuzul e ticsit de oameni, paporniţe,  gâşte cu aripile răsucite, curci cu picioarele legate, legături de verdeaţă, răsaduri. Când au coborât în furnicarul de pe trotuar s-a agăţat cu amândouă mâinile de unchiu-său, de teamă. Mărioara îi aştepta, aşa cum le promisese. Opri sacoşa cu merinde şi lăsă copilului doar pe cea cu haine. Cu el de mână pătrunse pe poarta grea a orfelinatului. Poarta se închise cu zgomot în urma lor. Copilul tremură cuprins brusc de friguri ce-i făceau dinţii să-i clănţăne. În curtea pustie nu se văd decât beton şi garduri de sârmă. Din când în când câte o voce furioasă de adult sparge liniştea dimineţii şi  acoperă plânsul unui copil. Un bărbat în uniformă îi conduce  către secretariat fără să-i privească. Secretara completează actele cu datele lor, apoi îi pune pe amândoi tutorii să semneze. Unul din pedagogi ia copilul de mână şi le spune la revedere celor doi adulţi. Micuţul strânge încă mâna unchiului său. Nu-i vine să se desprindă.

– Ia-mă înapoi, nene,  promit să fiu cuminte! Promit să nu mai supăr pe nimeni, te rog, du-mă acasă la tataie!

Victor îşi desface  degetele din strânsoarea mică şi umedă şi pleacă grăbit fără să privească înapoi. Îi e teamă să nu se lase înduioşat de plânsul şi disperarea orfanului. Ce era să-i facă el, dacă moartea îi luase amândoi părinţii şi-i lăsase pe copii în bătaia vântului? Pentru orfani nu mai e niciunde acasă, orfanii sunt ai nimănui.

 

 

de

Sexul de miercuri


Prima aterizează pe pagină cifra Opt. Priveşte în jur, să vadă dacă-i cineva care s-o spioneze, apoi îşi netezeşte cu mâna părul vâlvoi, îşi aşează rochia pe şoldurile voluptoase şi se pune pe aşteptat. Urmează cu rapiditate un Unu, un Cinci, un Trei, o Zero, o virgulă şi ultimul pe listă, un Şapte, după virgulă. Vine o pauză lungă, de care profită cu toţii, să-şi dea bineţe. Opt se întoarce către nasul proeminent al lui Unu, se înclină puţin şi rosteşte afectat:

  • Bună dimineaţa, domnule Unu.

Unu, băţos şi ursuz, dă din cap şi mormăie.

  • Mneaţa.

Ceilalţi se salută cuminţi între ei, se apleacă şi pupă mâna doamnei Zero, care-i întâmpină graţios cu toată splendoarea ei supraponderală. Doar dincolo de virgulă, Şapte, nervos, se agită şi sare într-un picior.

  • Hei, hei! Aici e o nedreptate grosolană, locul meu nu este după virgulă, e acolo, în primul rând lângă domnişoara. Săru’mâna, domnişoara Opt. Sunt eu, Şapte,  mă cunoaşteţi demult, de la petrecerea cifrelor de anul trecut. Hai, domnilor, ce naiba, să repare cineva nedreptatea asta! Domnule Unu, vă rog frumos, trebuie neapărat să facem schimb de locuri, eu trebuie să stau în faţă, am lucruri importante de discutat cu domnişoara. Ştiu sigur că-i o greşeală. Cineva a scris numărul ăsta cu totul şi cu totul aiurea.

În timp ce el ţopăie, cursorul se mută, îl şterge şi-l plasează strategic, între domnişoara Opt şi domnul Unu. Uf, Şapte e, în sfârşit, fericit. Se apleacă periodic să pupe mâna domnişoarei Opt, împingând de fiecare dată, cu piciorul, pe domnul Unu, tot mai departe. Unu protestează în stilu-i caracteristic şi mormăie, nervos.

  • Da’ mai termină odată, domnule, că mă loveşti!

Şapte îl priveşte peste umăr şi-l ignoră. Normal, doar îl împinge cu intenţie. În jurul celor doi s-a făcut suficient loc, cât să poată crede că-s singuri. Şapte trece la atac.

  • Ştiţi, domnişoară, de când v-am văzut prima dată am fost fascinat de formele dumneavoastră apetisante, de talia asta de viespe, de sânii voluptoşi, de şoldurile generoase, îi şopteşte el, languros, la ureche, în timp ce-şi plimbă mâinile peste rotunjimile enumerate. Şoaptele-i devin din ce în ce mai slabe, întrerupte de gâfâituri şi mici săruturi depuse delicat pe gât, pe pielea fină de sub ureche. Vă iubesc, domnişoară, plusează în timp ce excitaţia atinge apogeul.

În faţa monitorului, Mircea visează şi zâmbeşte, privind cifrele pe care, atât de perfect, le aliniase ceva mai devreme. Se vede acasă, în atmosfera caldă şi luminoasă a bucătăriei în care Claudia, aşteaptă concentrată să fiarbă cafeaua în ibric, în timp ce-şi muşcă uşor buza de sus. E îmbrăcată cu un tricou de-al lui care-i pică larg, până aproape de genunchi şi-i lasă un umăr descoperit, are tălpile goale şi, cu siguranţă, nu poartă nimic pe dedesubt. Se strecoară încet şi-o cuprinde în braţe pe la spate, îi prinde sânii în palme şi îi masează uşor până simte cum sfârcurile se întăresc. O sărută delicat pe puful adunat pe ceafă, în timp ce ea se zbate fără prea mare convingere să scape din mâinile lui.

  • Lasă-mă, Mircea, o să-mi dea cafeau în foc.

El se face că nu aude şi-şi mută mâna dreaptă sub tricou. Îmmm, aşa este, nu poartă nimic altceva. O simte cum se infioară în timp ce-şi plimbă degetele de-a lungul abdomenului, până pe pielea caldă şi umedă dintre coapse. Ea scoate un geamăt uşor, strânge picioarele şi-și lipește fesele tari de şliţul lui…

Un cocoloş de hârtie zboară cu boltă de-a lungul încăperii şi se opreşte cu un pocnet scurt în fruntea lui Mircea, făcându-l să scuture energic din cap și să revină în cruda realitate în care vocea șefei răsună, strident, în tot biroul.

  • Bună dimineaţa, Mircea. Muncim, totuşi,  şi noi ceva azi?

Din spatele celorlalte monitoare, colegii chicotesc uşor. Pe monitorul lui, numărul 871530,0 aşteaptă tăcut. Mircea îl priveşte cu stupoare. Cum o fi ajuns la el? Pune cursorul pe şapte şi-l mută înapoi, după virgulă, apasă energic pe enter şi trece grăbit mai departe.

de

Când o să cresc


-Tati, tati, vreau să-ţi spun ceva, spuse copilul în timp ce strânge în mână gulerul hainei bărbatului.

  • Spune, tati.
  • Îmi cumperi şi mie motocicletă? Da nu de-aia de jucărie, ca a lui Mihai. Vreau una maaare.
  • Cât de mare vrei?

  • Uite aşa, ca aia care vine spre noi, vezi?

Pe câmpul din apropiere, câţiva motociclişti îşi turau motoarele învârtindu-se unul în jurul celuilalt, ca într-un dans.

  • Ce să faci cu ea, tati?
  • Să mă plimb.

  • Care din ele îţi place?

  • Aia roşie, exclamă puştiul arătând cu degetul către un Yamaha roşu, cu coarne înalte. O vezi? Aia de se uită la mine ca Omul Păianjen.

  • Acelea sunt farurile, tati, nu sunt ochi. Motocicleta nu are ochi.

  • Ba are, ştiu eu. Îmi iei?

  • O să-ţi iau, după ce creşti mare, promise bărbatul, oftând.  Dar de ce vrei tu motocicletă roşie?

  • Pentru că roşu îi plăcea… ştii tu.

    • O umbră trece peste chipul bărbatului şi privirea i se întunecă.

    • Da, îi plăcea roşul.

    Tăcerea se aşterne pentru câteva minute între ei. Băiatul priveşte curios voltele motocicliştilor. Motoarele turate fac zgomot şi scot fum, roţile scuipă bucăţi de pământul moale amestecat cu iarbă şi rădăcini, din care muşcă lacome, la viraje. Stă nemişcat în braţele tatălui său iar acesta, ţeapăn, rămâne cu privirea agăţată de cerul plin de nori. O să vină furtună, se gândeşte. Va trebui să se grăbească să ajung acasă, dacă vreausă nu-i prindă ploaia pe drum.

    • Andrei, hai să mergem, tati, vine ploaia. Uite ce nori urâţi s-au adunat.

    Copilul tresare şi ridică ochii spre cer, exact în momentul în care un avion sparge cu botul plafonul de nori, în urcare.

    • Uite avionul! Îl vezi, tati? Uite-uite, a lăsat o dâră albă! L-ai văzut?

    –  L-am văzut, răspunse tatăl absent.

    • Tati, ce e dâra aia albă pe care o lasă în urmă, avioanele? Lasă semn, să ştie pe unde să zboare când se întorc acasă?
  • Da, tati. Lasă semn.

  • Dar semnul lor se spulberă! Uite, îl înghite norul.  Cum se mai întoarce dacă nu mai ştie drumul?

  • Ştie, dragule, are şi alte repere.

  • Repere? Ce e aia repere?

  • Adică au drumul marcat, ca şoseaua. Ai văzut că pe şosea sunt dungi albe? Aşa au şi avioanele.

    • Copilul tace câteva momente, nedumerit.

    • Tati, unde au dungi albe, în cer?
  • În cer, îi răspunde tatăl, uşor amuzat.

  • Cine le vopseşte acolo?

  • Oamenii din turnul de control.

  • Taati, mă minţi! Nu se poate vopsi cerul.

  • Ba da, tati, se poate. În alt fel, nu cu vopsea din asta, e altă vopsea, specială.

  • Da’ noi de ce n-o vedem?

  • Pentru că e departe şi trebuie s-o vadă doar aparatele de la bordul avionului. Ele îi spun pilotului pe unde s-o ia, ca să nu se ciocnească în zbor cu alt avion.

  • Şi pilotul le ascultă?

  • Normal că le ascultă, altfel ar face accident şi s-ar prăbuşi.

  • Şi-ar muri?

  • Da, puiule, ar muri.

    • Ca mami, gândeşte copilul şi tace preocupat. Bărbatul grăbeşte pasul. Mai au câţiva zeci de metri până acasă şi deja plouă. Îl îmbrăcase bine când plecaseră de acasă, n-ar vrea totuşi să se ude, ştia că o răceală i-ar complica situaţia. Cu mâna liberă trage bine cozorocul căciulii pe ochii copilului şi acesta scutură energic din cap.

    • Lasă-mă, protestă cu voce mică.

    Tatăl îşi trage mâna şi deschide poarta. Răsuflă adânc. E transpirat de la efort şi ploaia, înteţită, îi intră între guler şi piele şi se prelinge pe ceafă, în jos. O simte rece şi se înfioară. Învârte cheia în broască şi uşa se deschide scârţîind uşor. Sunt, în sfârşit, la adăpost. Se descalţă, dintr-o mişcare,  de pantofii plini de noroi, deschide uşa de la dormitor şi-şi aşează copilul pe fotoliu. Îi potriveşte cu grijă o pernă la spate şi îşi dă jos haina udă, apoi se apleacă să-l descalţe pe copil.

    • Tati, ştii ceva? Eu vreau să mă fac aviator când o să cresc mare.

    –  Dar nu voiai motocicletă?

    • Da, vreau şi motocicletă, dar vreau să mă fac aviator. Să merg pe şoseaua din cer.
  • Bine, tati, dacă tu vrei, o să te faci aviator. Poţi să te faci tot ce vrei, când o să fii mare.

  • Da’ mai e mult până o să fiu mare?

    • Bărbatul desface ghetele şi le aşeză cuminţi lângă pat, trage fermoarul de la geacă şi scoate pe rând mâinile copilului afară, eliberându-l, îi desface căciula şi-i zburleşte buclele castanii cu mâna,  apoi, cu grijă, îl ridică să-i tragă pantalonii. Copilul se prinde cu mânuţele, strâns de gâtul tatălui şi aşteaptă, răbdător, ca el să-l termine de dezbrăcat şi să-l aşeze înapoi, sprijinit de pernă. Tatăl adună cu grijă hainele de pe jos şi le scoate pe balcon, la uscat. Nu răspunde. Copilul aşteaptă ce aşteaptă şi-l strigă.

    • Taaatii! Mai am mult până o să fiu mare?, repetă el întrebarea, mai tare, insistent.

    • Mai ai, dragule, mai ai. Trebuie să ai răbdare, îi răspunde în timp ce-i schimbă şoşetele cu altele, uscate. Îl ia, apoi, în braţe şi pleacă cu el către bucătărie.

    • Trebuie să mănânci mult, dacă vrei să creşti mare, îi spune în timp ce-l aşează cu grijă pe scaunul cu pernă înaltă şi-i închide catarama curelei de siguranţă. Picioarele băiatului atârnă inerte, încălţate în şoşete albe, imaculate.

    de

    Adio, dar rămâi cu mine


    Iulian îşi trece uşor degetele peste scoarţa aspră a arţarului. Copacul freamătă cu frunzele scuturate de o pală de vânt. Bărbatul continuă să-l pipăie până când simte sub deget glonţul înfipt sub scoarţă. „Tare bun mi-ai fost tu, bătrâne, mai credincios ca un câine.”, îi spune în gând.

    Cu opt ani în urmă, copacul acesta a primit în trupul lui un glonţ ce-i era destinat. Nu va uita ziua aceea de cotitură în viaţa lui. Se întâlnise cu Angelica, acasă la ea să-i spună că s-a îndrăgostit de  altcineva şi că vrea să se despartă.  Da, erau împreună de câţiva ani, dar era vizibil pentru oricine că relaţia aia nu o să meargă. Între ei era diferenţă  ca între Marte şi Neptun, se certau non-stop, lui îi plăceau ieşirile în natură, ea prefera să lenevească pe un fotoliu lângă sobă, el iubea agitaţia, grupurile mari, distracţia, ea prefera singurătatea, lui îi plăceau discuţiile în contradictoriu, ea era de acord cu oricine. Pur şi simplu nu avea personalitate, putea fi modelată cu uşurinţă de orice mână . Orice fată normală şi-ar fi dat seama că dragoste cu forţa nu se poate, că nimeni nu poate iubi la comandă, ea aştepta ca el s-o ceară de nevastă. Era convinsă că va face asta până la urmă. El voia să se însoare cu Camelia, simţea că ea îi este destinată, îi plăcea independenţa ei, felul în care zâmbea, aerul de fată rea, ochii, până şi eleganţa cu care fuma îl atrăgeau. Îl atrag în aceeaşi măsură şi azi.

    A fost o zi ucigătoare, îşi aminteşte fiecare amănunt ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Ploua cu spume, fulgerele cădeau aproape de sat, tunetele zguduiau ferestrele, ba a dat şi grindină pe la prânz. Ajunsese la Angela înainte de începerea urgiei. Ea lucra o broderie lângă fereastră. L-a salutat cu o înclinare mică a capului şi cu un zâmbet. Nici să se bucure de prezenţa lui nu ştia. Iulian şi-a turnat un pahar de whisky şi i-a spus, calm, că s-a îndrăgostit de Camelia şi vrea să se însoare cu ea. Angela s-a îngălbenit, dar n-a zis nimic, nici n-a ridicat ochii să-l privească în faţă. L-a enervat tăcerea ei, ar fi preferat să-l certe, să-i ceară explicaţii, să-i dea o palmă. Să simtă că ei îi pasă, că a fost măcar puţină dragoste. Tăcerea încăpăţânată a Angelei i-a întărit lui convingerea că a făcut alegerea potrivită. Într-un târziu a pus paharul pe masă şi a ieşit în ploaie, fără să întoarcă privirea înapoi.

    Pe seară, când lumina era cenuşie, fratele ei i-a bătut în poartă. Avea în mână puşca de vânătoare şi era negru de supărare. Iulian l-a invitat în casă, să bea împreună un vin, dar a fost refuzat. Musafirul neinvitat venise să se răzbune.  Seara, când l-a văzut pe fratele ei la poartă, răvăşit, cu puşca în mână, a bănuit ceva, dar nu s-a aşteptat nicio clipă că nebunul a venit pornit să-l omoare. În familia aia toţi erau nebuni. A încercat să ignore sentimentul de alarmă şi l-a invitat în casă. Credea că se puteau înţelege omeneşte, doar nu-şi luase niciun angajament în faţa lui. Doar că Angelica murise şi fratele ei a dus puşca la ochi, a ţintit şi el n-a avut timp decât să încline puţin capul. A auzit clar şuierul glontelui pe la ureche, a simţit o arsură pe gât şi-a leşinat. Poate că leşinul ăla l-a salvat. Poliţia n-a găsit glonţul înfipt în scoarţa arinului, l-a găsit el, după un timp şi l-a lăsat acolo, drept mărturie a norocului chior care l-a apărat.

    Acum era cazul să depăşească trecutul şi să meargă mai departe. În locul arinului înalt ce umbreşte jumătate de grădină vrea Camelia un portic acoperit de glicină şi-un chioşc în care să-şi bea în linişte cafeaua. Îi place şi lui ideea şi e hotărât să-i facă pe plac. O să taie arinul. „Iartă-mă bătrâne, nu avem de ales. Trebuie să ne despărţim. Toţi murim la un moment dat, fie că suntem oameni sau copaci.” L-a chemat ieri pe Dumitru, pădurarul, cu drujba să-l pună jos. Dumitru a ajuns deja, şi-a desfăcut drujba şi aşteaptă un semn.

    • Gata, Dumitre. Ai grijă să nu cadă pe casă.

    • Nicio grijă, domn’ Iulian. Nu e prima dată când tai unul din ăsta. O să cadă ca la carte, vei vedea.

    Iulian se trage într-o parte şi-aşteaptă ca drujba să termine de muşcat din trunchiul copacului. Priveşte după câteva păsări care zboară speriate dintre crengi, se uită după doi pui golaşi ce cad cu tot cu cuib în grădină, apoi la coroana înaltă ce se înclină pârâind către poartă şi se prăbuşeşte fulgerător cu faţa în sus. Ochii larg deschişi îi reflectă un nor alb pe-un petec de cer senin şi între ei, în mijlocul frunţii, o dâră roşie de sânge se adună în jurul găurii negre lăsată de glonţul ce i se înfige adânc, în creier.