Îmi crescuseră crengi,
mă agățam cu ele de cer
și ceru-și oglindea stelele
în florile mele.
Îmi curgea seva prin vene,
pulsa de viață ca inima unui copil
în pîntecul mamei,
o auzeam cum urcă din adîncul
pămîntului, cum împunge mugurii
sub scoarță și ei răsar
cum înmuguresc coarnele iezilor
scăpați de cuțitele lungi ale călăilor
deghizați în păstori.
Pămîntu-mi respira prin rădăcini
iar eu țineam în brațe ceru-ntreg.
Era-ntr-o primăvară, deveme,
înainte de răsărit.
n-am putut
N-am fost cerșetor pe drumul
prăfuit al vieții și poate-ar fi trebuit
să pot cere măcar un strop de apă
cînd și cînd,
să-mi umezesc buzele
și ochii arși de sete.
N-am întins mîna
în răscrucea timpului
și poate c-ar fi trebuit
s-apuc și eu o inimă de om,
măcar una,
să am pe ce-mi sprijini pasul
cînd inima mea șchioapă
cade-n genunchi.
N-am învățat să cer
la colțul însorit al lumii și Doamne,
cît de mult ar fi-nsemnat
să-ți pot cerși un rest de viață
cît o monedă de 50 de bani,
să aibă-n ea un vis,
măcar un vis împlinit.
Nu plînge, Luci
Era o zi însorită într-o primăvară ca asta, prea caldă pentru aprilie. Venea Paștele, înflorise liliacul, oamenii trecuseră deja la mînecă scurtă. Mama avea ochii umflați de plîns, pusese pe cap batic negru, de mătase. Tata îmbrăcase cămașa bună, îi suflecase mînecile și-și pregătise pe îndelete sacoșele. O sticlă de ulei, o pungă de făină albă, niște fasole uscată, niște mălai, 15 ouă, o damigeană de vin, o sticlă de țuică. Doar mergeam unde se va pune masă mare, la lume multă. Ca să mă ia cu ei, a trebuit să promit că nu voi plînge. Și-am promis cu zîmbetul pe buze.
Pe drum am alergat, am cîntat, am rîs, am avut zece vieți afară și-o singură gheață în suflet. Un întreg ghețar. Rîdeam în soare de pe marginea lui.
Aveam pe mine rochița de Paști, sandalele noi ciorapi albi, de bumbac și un puloveraș roșu. Eram o mică prințesă însorită, rupeam flori de liliac prin garduri, goneam fluturi, urmăream săgeți de rîndunele pe cerul fără niciunul nor. Așa o zi s-a nimerit, că-n marea de flori adunată în găleți, pe mesele lungi, în mîinile tinerilor, albinele nu mai pridideau să adune polen. Nicio adiere de vînt nu mișca aerul încremenit deasupra satului. Era ca o bucurie mare după o mare suferință, ca pacea după furtună.
Cale de cîteva ulițe mai aveam cînd jalea goarnelor m-a lovit prima dată în piept. Nu, nu le-am auzit, le-am simțit direct lovitura care m-a lăsat fără aer și mi-a adus toate lacrimile în spatele pleoapelor. M-am oprit pe mijlocul trotuarului și-am închis ochii. Pentru o clipă am avut senzația că nu o să-mi pot ține promisiunea și inima mea bolnavă a tresărit ca o pasăre mică speriată din cuibul său. Am strîns tare pleoapele, m-am roșit la față și-am înghițit nodul uriaș de lacrimi. Erau sărate și le-am simțit drumul spre stomac ca atunci cînd înghiți o coajă nemestecată de pîine proaspătă. Simțeam durerea cum se plimbă încet către măruntaie și cînd a ajuns în stomac am respirat o dată adînc. Mama se oprise și mă luase de mînă, tata aștepta sprijinit de coarnele bicicletei.
– Mai mergi, sau te întorci acasă?, m-a întrebat serios, hotărît să mă gonească dacă o să mă opun.
Am ridicat spre el privirea limpede ca cerul de deasupra noastră și am răspuns la fel de serios.
– Merg, am promis. I-am promis ei, tată. Nu voi plînge decît dacă trebuie să mă întorc acasă.
– Atunci hai, dar nu te mai zbengui, ne apropiem și nu trebuie să privească lumea la noi ca la urs.
Nu m-am mai zbenguit, nici starea nu o mai aveam. De fapt, starea nu o avusesem deloc, voisem doar să le adorm lor temerile. Să-mi adorm și mie plînsul ca pe un copil legănat pe picioare. Acum îmi trăgeam ușurel picioarele și speram să nu-l trezească nimic. Nici durerea celorlalți, nici bocetul goarnelor. Eram hotărîtă să nu las nici măcar o lacrimă să pice de față cu altcineva.
Am ajuns la poarta care ne aștepta deschisă. În curte, lume luminată. Se adunase satul întreg, toți tinerii, copiii, nici nu mai știu dacă pe la casele lor mai rămîsese vreun bătrîn pe care picioarele nu-l mai ținuseră să bată drumul pînă la casa cu cerdac, sau vreo bunică ce trebuia să aibă grijă de vreun nou născut. Era ca-n zi de sărbătoare, toată lumea se simțea datoare să participe. Și, dacă stau și mă gîndesc bine, chiar era sărbătoare. Nu știu dacă familia mea atrăgea sărbătorile astea sau doar se nimerise așa ca doar la noi să se întîmple nenorociri atît de mari încît oamenii să uite de frecușuri și dușmănii mărunte și să se adune la un loc să petreacă. Să petreacă pe ultimul drum alți oameni.
Toate grădinile satului își dăduseră în dimineața aceea obolul de floare. Lalele, narcise, crini, ghiocei galbeni, liliac, lăcrămioare, micșunele, crenguțe suple de salcie, crengi de brad, de alun.
Mi-era stranie și străină curtea pe care altfel o cunoșteam pînă în cele mai intime colțuri. Stranie mi-a fost și camera noastră, cu ușile larg deschise, în care își odihnea ultima zi, Doda mea. Am urcat la ea, deși ai mei nu mi-au dat voie. Trebuia s-o văd, trebuia să știe că m-am ținut de cuvînt și am venit, așa cum îi promisesem cu doar cîteva zile înainte. În jurul sicriului erau adunate, frunte lîngă frunte, multe fete cu părul acoperit de batice albe. Nu-mi plăcea prezența lor, mă deranja, ne deranjau. Nu puteam s-o văd pe Doda, Nu mă lăsau să-i așez un fald al rochiei care ședea aiurea, să-i pun voalul cum trebuie. Cînd am rămas un moment singură, am răsuflat ușurată și-am sărutat cuminte fruntea înghețată. N-am vărsat nici măcar o lacrimă, Doda mea nu era acolo, nu ea ședea întinsă în sicriul de lemn, îmbrăcată în rochia de mireasă, nu ea era fata aceea cu fața umflată de suferință și medicamente, cu buzele date cu ruj și ochii închiși.
Nu, nu, Doda mea era frumoasă ca o icoană, avea părul negru inele și ochii ca stelele. Doda mea era cea care-mi încredințase cu o săptămînă înainte tot sufletul ei. Nu aveam de ce să plîng. Apoi am ieșit din aerul care înțepa și ochi și nas și-am respirat adînc. De sus, de pe scară, am mai privit o dată peste sat, așa cum făcusem de sute de ori înainte. Era ciudat, niciodată ulița nu fusese atît de plină de lume, nici nu-mi închipuisem că satul nostru ascunde în casele lui atîția oameni. Apoi a plîns prima goarnă, a plîns și a doua iar eu am dat cu ochii de nea Florea. Plîngea și el, stingher, cu capul rezemat de colțul casei. Oamenii treceau pe lîngă el fără să-l vadă, curtea era plină de zumzetul lor, cîte o bătrînă mai striga cu jale numele Dodei, doar el ședea acolo, uitat de toți, cu umerii căzuți sub greutatea durerii. Abia atunci am dat drumul lacrimilor și-am fugit de l-am luat în brațe.
– Nu plînge, nea Florea, te rog nu plînge că plîng și eu și dacă mă vede tata mă trimite acasă. Te rog eu, nu mai plînge, i-am spus și i-am udat mîinile cu lacrimi calde, ce-mi curgeau fără voie pe obraji.
De durerea mea de copil, omul a uitat durerea lui de părinte. A ridicat mîna, și-a șters ochii cu mîneca și m-a privit mirat.
– Mă, tăicuțule, ce mă fac eu acum, mă? Cum să mai trăiesc eu acum? Pentru cine?
V-ați putea gîndi că astea nu erau întrebări pe care să le pui unui copil de nici zece ani, dar mie mi-au dat curaj. Ca să poată vorbi cu mine, trebuia să se oprească din plîns. Numai că n-am știut ce să-i răspund, eram totuși doar un copil de nici zece ani. I-am pupat mîinile și i-am spus:
– Pentru mine. Te rog să trăiești pentru mine.
Omul m-a privit, a oftat din tot sufletul, m-a mai mîngîiat odată și-a plecat cu umerii lăsați și privirea în pămînt către unul din bărbații care-l strigaseră. Eu am rămas rezemată de colțul casei. Îmi tremurau genunchii și nu puteam să mă mișc pînă nu-mi opream lacrimile. ”Nu plînge, Luci, nu acum!”, îmi repetam întruna. Simțeam toți ochii ațintiți asupra mea, aveam impresia că mă arată cu degetul și mă condamnă că-mi încalc promisiunea. Parcă toți așteptau să mă vadă plecînd. ”Nu plînge, Luci. Nu acum.”. Și n-am mai plîns.
Am făcut doi pași, m-am așezat pe un colț de treaptă și-am oftat. La picioarele mele, micșunelele își lepădau parfumul. ”Nu plînge, Luci. Așa mi-ai promis în seara cu stea.” Îi promisesem, știam că steaua ei a luat-o și-a dus-o acolo unde n-o mai durea nimic. Știam, mi-a spus atunci, în seara cu privighetoare și corcoduși în floare. ”Nu plînge, Luci, nu aici.” Și n-am mai plîns.
Era primăvară, era liliac în floare, era înainte de Paști iar eu îmi trimisesem în cer prima stea. Primul suflet care fusese doar al meu. Atunci am învățat să rîd și să glumesc cu gheața în suflet și nimeni să nu știe cum îmi curg lacrimile ca sîngele, prin vene.
Fiii omului cu inima de piatră
Cînd am primit cărțile lui Jókai Mór am promis cite o recenzie pentru fiecare. Trebuie să mă țin de cuvînt, nu?
Azi a treia carte, ”Fiii omului cu inima de piatră”.
Știu că despre prima n-am vorbit încă, pentru că nu eram obișnuită cu recenzia de carte, nu mi-a venit, dar o voi face cu siguranță pentru că merită. Din tot ce-am citit pînă acum (și fără să mă laud, chiar am citit ceva), cărțile lui Jókai Mór se situează pe raftul acela de sus, cu cărți rare și bune. Recunosc, pînă nu m-am împrietenit cu un secui, habar n-am avut de clasicii literaturii maghiare. La noi cărțile autorilor din partea asta de lume sunt nedreptățite, poate și dintr-un spirit de frondă, poate și dintr-un nationalism dus la extrem. Nu știu și sincer, contează.
Jókai Mór scrie așa cum respiră, alert, cursiv, onest. Poveștile lui parcă sunt rupte din inima ta, indiferent de ce nație ai fi. Mór te ia de mînă și te poartă într-o lume despre care nu știai nimic pînă acum, dar sigur voiai s-o cunoști. Îți face cunoștință cu oameni pe care-i iubești din prima, chiar dacă pînă la urmă ajungi să-i urăști și să te bucuri de soarta lor, rîzi cu ei, iubești cu ei, suferi alături de ei, ești parte din poveste. Jókai Mór îți face cunoștință cu un popor plin de calități de tot felul, cu umor și fină autoironie, fără efuziune iar tu, străinul, ajungi să te îndrăgostești de o lume pe care nici măcar n-ai fi bănuit-o în vremurile în care ai noștri tineri boieri învățau să devină demni urmași ai coanei Chirița.
În ”Fiii omului cu inima de piatră” Jókai Mór ne duce într-o epocă tulbure și violentă ce-a precedat formarea națiunii maghiare așa cum o cunoaștem noi azi.
Cartea începe abrupt, cu un toast sforăitor, rostit la o masa festivă, pe care domnul Baradlay, o figură marcantă a nobilimii maghiare, o oferea în castelul său în cinstea unor personalități ce participaseră la o consfătuire terminată cu succes. Din motive încă necunoscute, amfitrionul lipsea de la festivitate, la fel cum lipsise și de la consfătuirea la care fusese înlocuit de administratorul său Rideghvary Beneze. Masa este prezidată de soția sa, Maria Baradlay care este obligată să se ridice și să plece exact în toiul urărilor rostite în cinstea soțului său. Veselia și clinchetul poaharelor însoțite de urările de sănătate continuă nestingherite, chiar dacă într-o încăpere alăturată, omul cu inima de piatră trăiește ultimele sale șaizeci de minute de viață. Acesta e și motivul pentru care doamna părăsește masa, chemată de muribund prin doctorul care-l trata de o viață și-i pusese verdictul.
De pe patul său de suferință, muribundul cu inima împietrită și la propriu și la figurat, se interesează în primul rînd de soarta invitaților, apoi îi reproșează Mariei faptul că a așteptat-o,cînd are atît de puțin timp la dispoziție. Domnul Baradlay de mult timp de-o boală rară care dusese la împietrirea treptată a inimii. Maria îi dă medicamentul și e nevoită să se așeze și să scrie cu mîna ei ultimele instrucțiuni pe care soțul său i le lasă cu limbă de moarte și pe care acesta îi cere imperativ să le respecte literă cu literă.
Instrucțiunile cuprînd pe rînd, în cel mai mic detaliu, soarta a celor trei fii ai lor: Odon, Richard și Jeno precum și soarta nefericitei văduve însărcinată cu continuarea și ducerea la bun sfîrșit a tuturor proiectelor în care muribundul a crezut și pe care le-a inițiat. Omul cu inima de piatră nu-i lasă loc de întors și nici posibilitatea să se împotrivească, trebuie să-i respecte întocmai instrucțiunile, pentru că timpul trece repede și el nu vrea să piardă nici măcar un minut cu lacrimi fără rost. Vrea să se asigure că va trăi chiar dacă va fi mort, pentru asta trebuie ca femeia să ducă la îndeplinire toate dorințele lui, dacă nu din convingere, din obligație și de frică.
E un moment plin de trăiri contradictorii în care tu, cititorul, empatizezi și cu nenorocita femeie nevoită să rămînă rece în ultimele momente de viață ale iubitului său soț și în același timp nu poți să nu te înduioșezi cînd asiști la ultimele momente din viața nenorocitului cu inima împietrită care știe sigur că va muri și-și numără minutele rămase din viață, cu spaima că nu va reuși să transmită tot ce mai are de transmis în viața asta.
La împlinirea sorocului, cînd ceasul arătă trecerea celor 60 de minute prezise de doctor, omul cu inima de piatră închise ochii și muri. În sufrageria castelului continua cheful. Niciun invitat nu fusese tulburat din veselia lui fără griji cu o veste atît de neînsemnată ca trecerea în neființă a amfitrionului. Abia acum e nevoie ca anunțul să fie făcut, iar ei să aibă posibilitatea să plece demn și să se întoarcă pregătiți pentru înmormîntare. La toate se gîndise omul cu inima împietrită, chiar și la discursurile și rugăciunile ce trebuiau spuse la căpătîiul său.
I-a respectat docila soție toate indicațiile? Și-a îndepărtat ea voit copiii și le-a dirijat viața așa cum i-a dictat stăpînul ei în ultimele minute de viață? S-a recăsătorit după șase săptămîni cu cel ales deja de răposatul? Vor fi demni de așteptările tatălui lor toți fiii acestui om neînduplecat? Veți descoperi pe rînd, citind cartea. Va trebui să vă abandonați în vîrful peniței lui Jókai Mór care vă va purta cu sufletul la gură din taigaua rusească pînă-n pusta maghiară prin întîmplări de nebănuit într-o epocă de mari frămîntări sociale care-au schimbat definitiv harta Europei de atunci. Nu vă veți permite să săriți nici măcar un pasaj, pentru că s-ar putea ca tocmai acolo să se găsească o informație vitală în derularea poveștii și ca să faceți nod, să puteți urmări firul Ariadnei mai departe, va trebui neapărat să vă întoarceți și o să vă pară rău, vă asigur Trebuie neapărat să aflați continuarea, care e nebănuită pînă la final.
Să mă fi făcut, Doamne, copac
Să mă fi făcut, Doamne, copac.
Brad în vîrf de munte să fiu,
cerul să-mi îmbrățișeze mijlocul cu nori albi,
să-mi cînte vîntul prin ace,
să-mi spăl ochii veșnic verzi
în zbor de vulturi pleșuvi.
Salcie să fi fost, sub creanga mea
să-și facă lebedele cuib,
s-adăpostesc sub poale-ndrăgostiții,
la picioare să-mi curgă leneș un rîu,
să-mi tremure frunza a lacrimă de mamă
îngenuncheată blînd, sub cruce.
Stejar în mijlocul cîmpiei
să mă fi lăsat, sub poala mea
să se-odihnească cerbii,
să-mi tremure frunza ușor
cînd fulgere de foc taie în două
întunericul și, cînd o fi să mor,
cînd toporul s-ar înfige adînc
în carnea albă
mustind de sevă,
acolo, în mijlocul cîmpiei,
doar ciocîrlia să-și plîngă-n zori
cuibul ars de soare.
Să mă fi făcut, Doamne, copac,
să strîng în rădăcini pămîntu-ntreg.
Uneori
Uneori te visez.
Nu-n toiul nopții
cînd mă chinuie visele rele,
dimineața devreme, cînd soarele
se-ntinde leneș la marginea zării
și-n lacrimi de rouă se scaldă firul ierbii.
Nu te văd, nu mă strigi,
doar mă îmbrățișezi strîns,
de la spate.
Mîinile tale se fac căuș pe măsura sînilor mei,
buzele tale-mi sărută umărul drept.
Îți simt respirația caldă în ceafă
și-atunci, sufletul meu
deschide aripile mirat
că încă mai poate fi furat de-o rază de soare.
Îmi abandonez corpul în brațele tale
și dau drumul sufletului să zboare.
Nu mă privi
Nu mă privi, n-ai să mă recunoști.
Eu nu mai sunt demult
cea care-am fost,
nici mîinile nu mai știu mîngîia,
nici gura nu mai știe săruta,
nici ochii nu mai știu zîmbi
cum îți zîmbeau cîndva.
Pe pereții trupului meu crește iarba
ca o pe o casă bătrînească de lut
pe care-au părăsit-o pe rînd
toți oamenii.
Doar din piept pîlpîie slab o lumină,
acolo unde înfloresc
în fiecare primăvară, merii.
Zilele mele
Zilele mele se nasc albastre.
În fiecare dimineață,
iau soarele de mînuță
și-l poartă cuminți pînă sus,
în crucea cerului,
acolo întind mîinile
ca pe niște aripi și se aruncă
pe rînd din cer după ce
au dus soarele răstignit
la culcare.
Zilele mele cu ochi verzi
se sinucid și sîngerează de moarte
în fiecare seară la apus.
Pînă acum n-a supraviețuit niciuna.
La Florica
De vreo doi ani mergem la pescuit pe o baltă de prin Călărași. Satul bălții are un nume frumos, de fată în primăvară. Florica. Florica are o rețea întreagă de ”bălți”, luciuri de apă întinse, frumoase, cu valuri pe care le încrețește ușor briza de cîmpie. Ce mi s-a părut neobinuit pe bălțile din Florica a fost faptul că nu există niciun fel de vegetație pe baltă. Nici pe apă, nici pe marginea ei, Nici măcar un fir de trestie. Doar două sălcii bătrîne se apleacă de spate și sărută luciul apei, ca într-o rugăciune. Asta în locul în care mergem noi la pescuit, pe balta ”amenajată”. Adică are din loc în loc niște umbrare cu masă și băncuțe de lemn, așezate cam cîș, dar existente. Și mai are vreo trei wc-uri turcești tradiționale, sus, pe culme. Fără uși, în aer liber, cu fața la cîmpie. E mișto așa, că nu te plictisești cît timp îți închipui că stai pe tron, vara poți urmări cum se unduie sub briză și soare lanul de grîu/rapiță/ porumb, ce-a mai cultivat gospodarul locului pe-acolo. Zboară fluturași, albinuțele polenizează floricelele dn jur, e pace.
În fine, se cheamă că e amenajată și dă dreptul proprietarului să-ți perceapă taxă de pescuit.
Balta e populată cu pește în fiecare primăvară, cel puțin așa zic proprietarii. De prins prinzi doar niște batcă prăpădită și din cînd în cînd, extrem de rar, cîte un cărășel auriu de cel mult o palmă. Oamenii mei povestesc c-au fost și ani buni, în care au prins și cîte un crap de peste 1 kg, dar asta a început să miroase a poveste pescărească. De doi ani, nimic mare nu mai dă tîrcoale undițelor. Poate îi sperii eu, cine știe. Dar suntem mulțumiți că peștele e harnic și dă cu nasul în undiță imediat, de nici n-apuci să-ți tragi sufletul că trebuie să scoți undița. Cu o râmă poți prinde 5-6 pești la rînd. Recordul meu a fost de zece cu un rest de rîmă pe jumătate înghețată. Din cauza asta balta e mai tot timpul plină de pescari amatori ieșiți la spălat creierul în weekend.
Te-ai aștepta ca autoritățile dintr-un sat cu un nume atît de frumos, să profite de oportunitatea pe care o oferă un asemenea val de turiști sezonieri. Să vezi amenajat măcar un butic din care să-ți iei o bere rece și-o bucată de mămăligă pentru momeală. Ei, nu. Trebuie să-ți pui pofta-n cui, mă orășeanule, sau să te oprești în mă-ta la Brănești, să-ți faci aprovizionarea înainte de-a ajunge pe baltă. Ce atîta răsfăț și pretenții pe tine?
În schimb, ți se oferă imaginea patriarhală a unui sătuc încremenit în mijlocul cîmpiei, cîțiva cocoși îți cîntă trezirea în fiecare dimineață, peste baltă te răsfeți cu imaginea unei stîne unde oile își strigă disperarea odată cu zorii, peste zi cîte o găină se laudă că a mai făcut un ou, intuiești la stînă ora mulsului, vezi turma cum pleacă la păscut pe coasta cu iarbă săracă, pe jumătate uscată. Oile își strigă mieii pînă hăt departe, cînd nu-i mai aud. La prînz se întorc, că și ciobanii trebuie să mănînce și să-și facă siesta, cîte un cîine mai latră și se mai distrează cînd trece cîte o mașină. Sunt amuzanți cum se prefac ei că mănîncă bolidul ce ridică praful drumului. Ah, da, drumul.
Drumul pînă acolo e o aventură în sine. De cum părăsești șoseaua și faci la dreapta să intri în sat, te trezești în zona crepusculară plină de gropi adînci în care, dacă nu-ți pierzi măcar un capac de roată, ești cel mai fericit dintre pămînteni. Resturi de tot felul te însoțesc vesele și-ți latră după mașină precum cîinii de care-am povestit mai sus.
Triste și sărăcăcioase, casele-s pierdute undeva în dosul gunoaielor care cresc, se înmulțesc, se adună și se încruntă la tine tot mai tare încît, atunci cînd ajungi la marginea satului, pe malul primului lac, îți faci cruce cu limba-n gură și te rogi să nu te înghită cu tot cu mașină, exact ca balaurul din povești. Pentru că exact ca balaurul ăla, grămezile de gunoaie ale satului Florica din mijlocul cîmpiei, au zeci de capete uriașe, de după care nu zărești nici măcar vîrful unui copac. E uimitor cum o localitate atît de mică poate produce atît de mult gunoi. Poate de aceea nici stuful nu vrea să mai crească îl apele de-acolo.
Odată scăpat de amenințarea cu mii de limbi împuțite, răsufli un pic ușurat, ajungi (în sfîrșit!) în cîmp și drumul șerpuiește hurducat, mărginit doar de rapiță și baltă. Aici te rogi numai să nu plouă pînă cînd ajungi înapoi la șosea, ca să nu fii nevoit să chemi popa să-ți înmormîntezi mașina creștinește în mijlocul noroiului ce-ar înghiți-o instantaneu.
În rest e frumos, am zis. Poți face plajă dacă vrei să te arzi pe uscat, poți lua o căpușă-două, poți face un grătărel cu prietenii, că de-aia ai ieșit din casă. Și te poți mira cum de nu există nici măcar un nagîț pe o baltă atît de mare. O speranță este, totuși. Ultima dată am văzut o barză, la întoarcere. Ne privea cu ochi triști de pe malul uneia din multele luciuri de apă ale satului pierdut printre gunoaie.
Oricum se ofileau
Nu cred că mă iubea, doar mă ținea pe aproape să nu pățesc ceva, să nu zică tata vreodată că din cauza ei s-a întîmplat. Mă culca cu ea, mă lua cu ea la grădiniță, cu mine agățată de poale gătea. Nu aveam voie nici în stradă la copii, pentru că era curbă strînsă și strada circulată, putea să dea o mașină peste mine. Cu tataie la grădină n-aveam voie, că puteam să cad în gropanul cu cumpănă.
Cu nea Florea la Jiu, la pescuit, nici atît, că mă puteam îneca.
Cu verișorii mei m-aș fi jucat, dar ei erau mari, nu aveau chef de o mucoasă ca mine și oricum se băteau și luau prea multă bătaie ”din cauza ta”.
Eram copilul legat cu lanțul de picior. Mi se întipăriseră pe creier ”stai aici!”, ”n-ai voie acolo!”, ”nu pune mîna!”, ”stai locului odată!” și învățasem pe de rost cum trebuie să mă port ca o domnișoară veritabilă și posomorîtă.
Într-o singură primăvară și-a călcat pe suflet și mi-a dat voie să zbor fără ea. A fost atît de surprinzătoare decizia, că tot drumul m-a uitat îndărăt, să mă asigur că nu e în spatele meu cu capătul lesei în mînă.
Înflorise tămîioara în pădure și treceau copiii grupuri-grupuri să o culeagă. Erau veseli, plini de viață, rumeni în obraji, se hîrjoneau, cîntau, țipau și, mai ales, se întorceau cu brațele pline de flori. Nimic nu mi-aș fi dorit mai mult decît ca viața lor să fie a mea, dar tăceam chitic și priveam pe după uluci, ca un cîine de casă la hîrjoana unor maidanezi.
Acu-mi dau seama că toată viața am tînjit să fiu un maidanez, nu un cal de rasă, dar soarta nu era de partea mea. Tanti mă vedea, ieșea la poartă și copiii se opreau, îi umpleau căușul cu buchete parfumate, apoi plecau mai departe la fel de fericiți și înbujorați, îmbogățiți de-acum și cu zîmbetul Doamnei.
Mi le întindea pe toate. Le luam, le puneam într-un pahar cu apă, le așezam cuminte pe masă și rămîneam la fel de bosumflată ca înainte. Oricum aveau să se ofilească în cîteva ore.
Au trecut așa cîteva zile calde și însorite. Nu știu ce-a făcut, dar într-o dimineață de duminică un grup de fete s-a oprit la poartă.
– Doamna educatoaare! O lăsați pe Luci să meargă cu noi la pădure să culegem tămîioare?
Eu eram înghețată. Îmi bubuia inima în piept, dar nu respiram deloc-deloc, de teamă că respirația mea ar face-o pe tanti să spună ”nu”. Tăceam chitic, cu ochii în pămînt, tremuram și mă albăstream.
– Mă, vouă nu vă e frică singure în pădure?
– Nuuuu, noi am fost în fiecare zi, e frumos!
– Și dacă o las, aveți grijă de ea?
– Sigur, doamna. O aducem înapoi, n-o să pățească nimic.
Tanti deschisese poarta și tot dialogul se desfășura acum liber de poartă. Eu, roșie ca racul, mă uitam cu coada ochiului la fetele cu fuste plisate, cămăși colorate și coșulețe de nuiele pe mînă.
– Tu ce zici, Luci? Te duci cu fetele la pădure?
Am înghițit în sec, aveam un gît uscat, plin de crăpături dureroase, mi se umflase limba de emoție și nu mai aveam niciun pic de salivă. Am reușit să dau din cap și să șoptesc un mic ”da”, cu ochii în pămînt și lacrimi gata-gata să scape de sub control.
– Uită-te la mine și răspunde frumos, ce atitudine e asta? Te duci sau nu te duci, ca să nu stea fetele astea după tine degeaba.
Am strîns bine pleoapele, am ridicat fruntea din țărînă, am mai înghițit o dată și-am reușit să articulez un da inteligibil.
– Bine, atunci treci și te încalță și du-te cu ele. Iar voi aveți grijă s-o aduceți întreagă acasă, că vă mănînc!
Fetele au promis, m-au luat sub aripa lor și-am plecat. În viața mea nu fusesem mai fericită și cred că nici mai veselă ca atunci n-am fost altă dată.
Am trecut podul peste Jieț și-am intrat în pădure. Era un vis verde presărat cu flori și cu ciripit de păsărele. Îmi venea să mă tăvălesc prin poiana albastră, dar nu aveam voie (dăăă!).
Am adunat cîte floricele am putut. Cît făceam eu o chită, ele făceau trei-patru. Doamne, ce-mi tremurau mîinile și cît de greu era să le ascund tremurul de ochii fetelor! Număram minutele petrecute printre flori și-mi doream ca timpul să treacă mai încet, să nu trebuiască să mă întorc.
Fetele se hîrjoneau și eu mă uitam cu admirație fără să îndrăznesc să mă prind în jocul lor. Habar n-aveam cum s-o fac, la cîte interdicții aveam în minte. Lasă că nici ele n-aveau habar de frămîntările mele și de timiditatea care mă strîngea de gît, Mă credeau doar încrezută și oricum aveau să scape repede de mine, eram o păpușă de care trebuia să aibă grijă timp de o oră. Eu mă simțeam ca o pasăre cu colivia deschisă în preajma lor, ele se simțeau legate în lanț alături de mine.
Am ajuns pe la prînz înapoi acasă. Nici măcar praf în genunchi nu aveam, dar aveam bujori în obraz și un zîmbet cît o lună plină. Adunasem fix 3 chite de tămîioare. Însoțitoarele mele aveau coșulețele pline.
– Doar atît ai adunat, mă?, m-a întîmpinat tanti la poartă. Am plecat ochii și-am simțit cum înghețul pleacă din stomac.
– Lăsați doamna, că am adunat noi destulă!, au sărit fetele și i-au răsturnat în poală toată tămîioara culeasă. Era nevoie de o cratiță să le cuprindă pe toate. Am mers în casă, le-am pus în apă și le-am așezat pe masă. Nu mai păreau la fel de frumoase ca-n pădure. Și oricum, aveau să se ofilească peste cîteva ore.
Amăgiri 