Cred că era al doilea an de cînd se întorsese preotul Aurel la biserica din sat. Revenirea lui a iscat oareșce discuții în contradictoriu prin satul împărțit în două. Unii care-i știau trecutul și nu-l iertaseră, mai ales cei cu muieri care-l găsiseră mult mai pe plac decît pe ei, alții care-i cunoșteau trecutul dar îi găsiseră circumstanțele atenuante, îl iertaseră și-l doreau înapoi. De fapt… cu preotul de-a fost înaintea lui erau puțini care să se fi împăcat, prea era scorțos, veșnic supărat și atît de serios că se stingeau lumînările singure doar dacă le privea. Nu reușise să le intre în suflet, nici măcar nu se străduise și oamenii din cîmpie sunt ciudați, dacă nu te apropii tu, nu te cheamă ei.
Bun, revenise părintele pe care-l preferau, lucrurile reintraseră în normal și dacă toate erau mai bune acum, dacă biserica era plină în ziua de Paști, de ce nu s-ar fi slobozit din nou Paștele ca odinioară, că tot scăpasem și de comunism și toată lumea era fericită că-și primise pămîntul și vitele înapoi. Aurel a zis ceva la slujbă, muierile s-au dus acasă și-au spus, s-a dus Aurel și pe la prieteni și-a primit confirmări. Omul sfințește locul și păstrează tradițiile vii.
Sătenii s-au cam codit, nu mai făcuseră asta cam de multișor, dar parcă ar fi fost de acord să-și aducă aminte de tinerețe.
Pînă la urmă s-au mobilizat și s-au strîns cele mai înfipte familii din sat. S-au vorbit unii cu alții întîi
– Tu ce zîci, fîrtate, să mergem? Parcă m-aș băga dacă te bagi și tu.
– Ai, cumnată, ia ce zice omul meu. Cică a vorbit cu Miai și voi vă duceți să sloboziți Paștele la biserică.
– Ne ducem, fa, da nu veniți și voi? Noi am vorbit și cu copiii, să-și ia liber și vin și ei cu nepoții, ne adunăm toți. Hai și voi, o să fie frumos!
– Păi, dacă mergeți voi, om merge și noi. Cine mai vine?
– Păi cine să mai vină… vin ai lu Mădălicea, copiii ăia ai lui Ciochină, Angela cu copiii ei.
Gata, s-a stabilit. Se ducea toată lumea bună, nu putea lipsi marte din post, trebuia să meagă și Lache cu Ria (Rhea după botezul ei).
Eu mă învrednicisem să fac doi copii la 21 de ani și drept premiu primisem deja mutarea la țară și transformarea într-o țărancă destul de prostuță, tolerată de familie mai mult de nevoie decît de voie.
În ziua de Paști, cînd ne așezasem toți la masă, socru-meu mi-a adus la cunoștință hotărîrea.
– Să faci bine să te pregătești, că marți mergem la biserică să slobozim Paștele.
Mi-a căzut lingura de ciorbă din mînă. Habar n-aveam ce presupune slobozitul ăsta. Cum să mă pregătesc? Trebuie să fac ceva anume?
– Ah, nuuu, că avem de toate. Iei o față de masă, tacîmuri, mîncare din ce rămîne de la Paști, cozonac, dulciuri, ouă roșii și mergem să punem masa în curtea bisericii, pe iarbă. O să vezi, e frumos la noi acilea, la slobozitul Paștelui.
Mi-am adus vag aminte de marțea de după Paști, cînd mergeam dimineața cu mamaie la biserică, cu coșul plin de bunătăți. Se aliniau muierile cu coșurile la fel de pline, cu ramuri de liliac înflorit, lalele, lumînări, mărgăritar înflorit, ouă roșii încondeiate și multe prăjituri (eram și eu copil, ce vreți? Nu era să rețin drobul, nu?). Totdeauna mă grăbea să mă pregătesc mai repede, să merg mai repede, să ajungem la timp că nu mai avem loc să punem coșul. Și avea dreptate, cu cît ajungeai mai tîrziu, cu atît erai obligată să rămîi mai către poartă și, pînă trecea preotul să-ți sfințească bucatele, nu mai aveai cui să dai de pomană, că toate celelalte terminau de împărțit și plecau către casă, să se pună la masa cu bucatele sfințite. Așa mi-am imaginat și acea slobozire.
În dimineața cu pricina m-am trezit devreme și mi-am terminat repede treaba, m-am spălat, am dat copiilor de mîncare, i-am spălat, i-am îmbrăcat frumos, am aruncat și eu repede ceva bun pe mine, să nu mă duc la biserică ca ultimul om, am încărcat bucatele în coș, am pregătit pătură de stat pe jos, o față de masă mai bună, totul pentru un picnic pe iarbă verde. Mă bucuram ca un copil și credeți-mă, bucuriile nelegate de copii îmi erau aproape inexistente pe vremea aceea. Am pus coșul în căruță, mi-am luat copiii în brațe și-am plecat.
Domle, și-am ajuns la biserică. Acolo, lume luminată, elegantă ca la nuntă, mese mari întinse cu mîncare de la aperitiv la tort, fripturi, salate, sarmale, ciorbe, prăjituri de 7 feluri, scaune tapițate, tacîmurile cele bune, seturi de farfurii din porțelan chinezesc din acela dantelate, cu flori albastre tivite cu aur, tot luxul ce putea fi găsit în casele satului la vremea aia era afișat în curtea bisericii.
Eu mă pregătisem de picnic cu ceva friptură, brînză, ceapă verde, ouă roșii, cozonac, o masă normală, cu bucate de sărbătoare, nicidecum să ne îmbuibăm ca la nuntă. Mi-a venit să intru în pămînt de rușine. Prietenii socrului meu au venit repede să-i strîngă mîna, să stea de vorbă, muierile grămadă pe soacră-mea, mie nu-mi venea să cobor din căruță. Ca racul eram. Ăștia au luat copiii și-au plecat să socializele și m-au lăsat singură, să întind masa.
Unde să mă așez, că erau doar mese peste tot? M-am dat și eu deoparte, sub o tufă de habar n-am ce, am scos ce-am adus, mi-am ascuns fața roșie și ochii plini de lacrimi sub părul desfăcut și m-am așezat. A venit și preotul de-a sfințit mîncarea, a trecut pe la mese de-a ciocnit cu fiecare cîte un ou roșu.
– Hristos a înviat!
– Adevărat a înviat!
Cioc-cioc, gata, al meu a fost mai tare! Bucurie mare, rîsete, glume cu sau mai fără perdea. Apoi a intrat în biserică, și-a dat jos veșmintele preoțești, a scos casetofonul și-a răsunat în curte prima horă. S-a încins un chef de zile mari, cu sîrbe, chiuituri, vin curs în valuri, urări, veselie mare. Doar eu nu am scos capul dintre urechi cîteva ore, cît a durat paranghelia. Toată distracția era la mese, ședea pe scaune tapițate.
Măcar am știut cum să mă pregătesc pentru anul viitor. Nu știu dacă azi mai are cine slobozi Paștele în Izvoarele, preotul Aurel știu că s-ar pricepe să anime atmosfera și să-i facă pe toți să se simtă bine, ca întotdeauna.

Atunci nu m-am gîndit, pur și simplu am vrut un loc al meu în care să-mi fac grădiniță de flori și l-am primit, cu condiția să am grijă și de grădina de legume în același timp. Așa am început să adun bulbi și semințe de tot felul, să-mi modelez grădinița. Primii bulbi de lalele i-am cerșit de la tanti Mărioara, de la Grindeni. Mi-a dat, după ce mi-a făcut morală și m-a încredințat că se îndoiește sincer că voi fi în stare să-i îngrijesc astfel încît să trăiască mai mult de o lună. Aveam 11 ani, era în anul după moartea Dodei.
Bujori roz tot ea mi-a dat. Albi am luat de la vară-mea Ileana, Dumnezeu s-o ierte. Ghiocei am luat de la o femeie pe care n-o cunoșteam. Am trecut pe ulița lor și i-am văzut, străluceau albi în soare. Erau robuști, cu cupa frumos conturată și petale rotunde. Mi s-au părut minunați așa că am rămas prostită în fața gardului.
Femeia m-a văzut și s-a apropiat, eu m-am rușinat și am plecat. Dar m-am întors iar ea m-a întrebat ce vreau. I-am spus că-mi plac tare ghioceii. Și mi-a dat.
Narcise albe am luat de la tanti Stela, narcise galbene de la Maica, mărgăritar de la vecinii ei. Crini albi mi-a adus mama de la prietena ei, pe cînd lucra la tutungerie. Tămîioară am luat din pădure de la Zăval. Rînd pe rînd am umplut grădina. De unde nu avusesem decît un trandafir de dulceață în curte, în anul următor mi-au înflorit cîte una-două din toate și-am fost cea mai fericită.
După trei ani, grădinița mea de flori era deja un rai, se oprea lumea să se uite peste gard sîmbăta cînd trecea la tîrg, să se minuneze, iar eu eram atît de fericită că nu-mi încăpeam în piele. În anul ăla am semănat panseluțe. Au înflorit toate,alb imaculat. Aveam o insulă de pansele albe în grădină și-un crater deschis în inimă.
În anul următor, a treia zi de Paști, am sacrificat trei sferturi din grădiniță, le-am pus într-o găleată și le-am trimis la horă. M-am dus și eu după ele, nu puteam să lipsesc, chiar dacă aș fi vrut.
Se ținea hora în răscruce, peste drum de parc, în centru. Cred că acolo se ține și azi, mai ales că nu mai sunt clădirile vechi în care pe vremea copilăriei mele erau magazine. Nu era o horă sătească obișnuită, nu se aduna lumea se petreacă, se adunau tinerii să-și prindă mîinile, să se mai simtă o dată aproape de cel ce le-a fost drag și nu mai e. La noi încă se mai crede că de la Joimari pînă în Joia Luminată, sufletele morților se întorc printre noi să petrecem împreună marea sărbătoare a Învierii.
E hora de Pomană, obicei care se întîlnește în satele din Dolj, în munții din Mehedinți și la românii vlahi din Serbia. La noi se ținea marțea, doar pentru tinerii plecați pe drumul fără întoarcere înainte de-a se bucura de viață, în alte părți se plătesc hore de pomană pentru orice mort drag.
Se pregăteau părinții îndoilați cu de toate. Ouă roșii, cozonac, colaci, batiste brodate, lumînări și flori. Neapărat flori. Tocmeau lăutari. Un băiat lua hora înainte cu fotografia decedatului în brațe. După el, pe rînd, ne prindeam noi, tineri, mai puțin tineri, rude, colegi, prieteni. Jucam în hora lui, așa cum i-am fi jucat la nuntă. Doar bucuria lipsea. Femeile casei împărțeau fiecăruia cîte o lumînare aprinsă. De lumînare atîrna o batistuță cu un bănuț cusut în colț. Apoi treceau pe rînd pe la fiecare cu ou roșu, colăcel, cozonac, Niciunul din cei prinși în horă nu rămînea cu mîna goală și niciunul cu ochii uscați. Uneori nu era decît o horă, satul nu avea de pomenit decît un singur tînăr, alteori erau mai multe, în anul dinainte plecaseră în grup.
În toată copilăria mea am ascultat povești cu hore în zi de sărbătoare, cu jocuri în care se prindeau flăcăi și fete care petreceau cu voie bună pînă dimineață. Joc la care se prindeau dragi, se negociau căsătorii, se desfăceau relații, se alimentau gelozii. De jucat n-am jucat decît în hore de pomană. Și-am început cu horele oamenilor cei mai dragi, că așa e viața uneori, ține să te lase singur de la început.
Acum știu că mi-am făcut grădină de flori doar ca să pot dărui celor ce-aveau să-mi bată în poartă de Paști, să aibă de împărți tinerilor în horă, pentru sufletele plecate la loc cu verdeață. Dacă credința are ceva baze reale, e posibil ca raiul să fie smălțat și de florile sădite de mîna mea.

Comunismul n-a fost rău, a fost cumplit, ca un cancer ce te roade pînă ajunge la os. Ne-a îngenunchiat și ne-a învățat să umblăm cu capul în pămînt, de parcă am fi tot cărat pietre de moară în spate. Ne-a făcut să ne temem unii de ceilalți, să vorbim în șoaptă, să ne ascundem cele mai intime trăiri. Ne-a ținut în frig, în foame și-n întuneric, Din comunism am învățat că pereții au urechi, că nimic nu se obține fără efort și că, indiferent cine ai fi, cît ai fi învățat și cît te-ar duce capul, e totdeauna un idiot cu un dosar mai bun ca al tău și cu limba mai lungă care nu doar te poate conduce, ci te poate și îngropa.
Comunismul a ridicat toate rebuturile ambițioase ale societății.
Comunismul a dărîmat mult. A dărîmat clădiri de patrimoniu, biserici, o cultură, o societate. Le-a făcut una cu pămîntul și a ridicat deasupra un kitsch cu pretenții.
Și totuși, ceva n-a reușit să destrame – lumea satului. Au făcut colectivizare, au încercat să-i uniformizeze, să-i strămute, le-au ademenit copiii la oraș, dar nu le-au frînt spiritul. Tăranul și-a păstrat credința, și-a păstrat obiceiurile și în mare parte o curățenie sufletească devenită azi floare rară. În toți acei ani plini de opresiuni de tot felul, oamenii și-au păstrat cu încrîncenare tradițiile. A fost ca o luptă de rezistență mută, de parcă ar fi simțit că altfel își pierd rădăcinile. Nici dărîmarea bisericilor, nici munca în zi de sărbătoare, nici toate opreliștile inventate de diverși șefuleți cu prea mult zel, nu au reușit să smulgă din român respectul pentru ce-a primit moștenire din străbuni.
Ne-am bucurat că am scăpat de comunism și-am fost convinși că de data asta ne va fi mai bine, dar Doamne, cît de naivi am fost! Am scăpat de aghiuță, am dat peste tac-su, că toți puii oportuniștilor de atunci s-au înfipt ca niște păduchi în frunte. Ăștia au reușit să ne împrăștie ca pe puii de potîrniche, în toate zările.
Și uite așa, ușor ușor, am preluat alte obiceiuri, consumerismul a pus stăpînire pe noi și sărbătorile păstrate cu sfințenie de bătrînii noștri au început să se transforme în kitsch sclipicios cu aer mai mult chinezesc decît occidental, mai mult manelist decît popular. Iar biserica pune serios umărul la transformarea asta.
Am progresat, cum ar veni și progresul ăsta ne va îngropa. Nu ca indivizi, ci ca națiune. Mă uit la popoarele din jur. Rezistă. Toate rezistă. Pînă și românii trăitori acolo rezistă, ei mai simt încă o oarecare opresiune și în mod logic, ca sistem de apărare a identității, își păstrează obiceiurile și credința nealterate.
Doar noi ne stingem, noi cei liberi să plecăm oriunde în lumea asta mare, noi cei care am găsit mai binele la alții și ne trimitem copiii afară la muncă cum îi lăsam odată la orfelinat, sau îi dădeam de suflet, că nu aveam cu ce să-i creștem.
Iar ei, copiii noștri, se simt mai bine în familiile adoptive decît la noi și prind rădăcini acolo, încep să respecte obiceiurile lor, să le dezavueze pe ale noastre, care-s învechite și cam fără sens.
Nici celor rămași lîngă noi nu mai știm să le transmitem valorile, au rămas cu noi cam împotriva voinței lor și parcă le e rușine că au făcut-o. Le e rușine cu tradiția așa cum le-ar fi rușine cu un bătrîn neputincios care-și pune mîncarea în poală și face pe el. Încearcă și ei să se alinieze la ce place altora, un pic forțat și cam fără substanță.
Noi vom trăi suficient de mult ca să vedem cu ochii noștri cum li se usucă rădăcina, cum uită tot ceea ce, în sărăcia lor, ne-au lăsat moștenire bătrînii.

Ziua de ieri era ziua morților la noi.
Oltenii cred că în ziua de Joimari toți morții trec pe la casele lor și-așteaptă să le dai ceva de mîncare. La soacra mea se crede că vin cu un toiag mare în mînă, obosiți de drum și adună pe el toți colăceii pe care-i dai de pomană, să aibă pentru tot anul. În dimineața asta sfîntă se coceau colăcei cu gaură, sau se prăjeau în tigaie scovergi rotunde din cocă de pîine. Gospodina făcea la fiecare o gaură în mijloc, să poată fi dusă pe toiag. Le mai punea deasupra cîte o bomboană-două, o bucată de rahat, sau doar un cubuleț de zahăr. De astea se bucurau copiii cînd ziceau bogdeaproste.
Acasă, la Bechet, muierile se sculau cu noaptea în cap, îi trezeau și pe ăia mici și plecau la tămîiat. M-a fascinat totdeauna cum știau țăranii să-și bocească morții totdeauna înainte de răsăritul soarelui. Se trezeau cît zorile nici nu deschideau ochii, aprindeau focul în oala de tămîiat, se îmbrăcau, dădeau neapărat cu apă pe ochi, puneau pachețelul că tămîie în buzunarul de la șorț, cutia de chibrite uscate alături, luau o mînă de lumînări galbene, apucau de mînerul oalei cu foc, trăgeau basmaua pe ochi și plecau agale pe uliță, către cimitir
Se adunau de pe toate ulițele, se însoțeau vecină cu vecină, sau se găseau neamuri și curgeau prin noapte cu fum și foc către mormintele celor dragi. La poarta cimitirului se despărțeau, mergea fiecare la mormîntul celui mai drag plecat: al bărbatului, al copilului, al mamei. De acolo începea tămîiatul.
Odată ajunsă lîngă cruce, muierea se transforma. Punea oala jos, arunca pe jar cîteva bucăți de rășină, desfăcea pachetul cu lumînări și o aprindea pe prima, în găleata spartă înfiptă cu buza în pămînt, să-i țină flăcării de adăpost. Pe iarbă sclipea roua și-n crengile copacilor din jur abia se trezea ciocîrlia. Îl striga pe mort. ” Fa, mămică, unde ești, fa, că veni la tine, să te văd!” Sau ”mă, Gheorghe, omul meu!”, sau ”Nicolae, copilul meu!”, ”Mioară, fetița mea frumoasă, îngerul meu!”, fiecare după durere.
Strigătul răsuna peste cimitir și pleca în aerul dimineții pînă hăt departe, pe ulițele satului. Dacă n-aveai somn îl auzeai de-acasă, din bătătură și te durea durerea lor. Plîngeau și zorii, roșii de atîta jale. Dădeau ocol mormîntului și bolboroseau rugăciuni, sau își povesteau durerea și neajunsurile. Pămîntul le aduna și le înghițea pe toate, flămînd, așa cum înghițea lacrimile care picau și adăpau rădăcina florilor.
De la primul mormînt plecau la al doilea, că țăranul adună în viața lui mai mulți dragi în cimitir decît pe ulițele satului. Pînă terminau, cimitirul era plin de licuricii tremurători ai lumînărilor de ceară și deasupra lui plutea ceața fumului alb de tămîie ce purta în ea toate bocetele dimineții înrourate.
În dimineața de Joimari se luau și se duceau cu mic cu mare, cu flori, găleți, lumînări și colăcei pînă pe malul Jiețului. Acolo își găseau cîte un loc bun în care copilele puteau ajunge ușor la apă, înfigeau în malul moale crengi de salcie, flori și lumînări, puneau alături ștergarul cu colaci. Fetele se aplecau, umpleau gălețile cu apă pe care-o aruncau pe mal, în numele mortului. Să aibă pe lumea ailaltă, să nu i se usuce sufletul de sete. ”Cărau” apă și pentru Ion, și pentru Mihai, și pentru Viorica, morții casei lor sau ai altora care n-aveau fete mari să le dea apă. Plăteau muierile cinstit.
Apoi lipeau în cruce două lumînărele mici în căușul unui ciob de troacă, le aprindeau la toate cele patru capete și le dădeau drumul pe apă. Mai puneau în trochiță și flori, să nu plece lumina singură pe drum de apă, să se bucure și sufletul rătăcitor cînd le-o primi. După ce terminau trebușoara asta se luau, întorceau spatele Jiețului și se duceau înapoi, pe la casele lor. Muierile să pregătească ouăle de roșit, copiii să-și numere bănuții.
Obiceiul vine din cine știe ce vremuri de demult, cu cine știe ce credințe transmise din moși strămoși care se închinau la alți zei.
*
Am vrut să scriu ieri, dar n-am putut, m-au orbit lacrimile. M-am gîndit că n-o mai fi cine să strige în urma noastră, cînd vom pleca. N-or mai exista bunici smerite să se trezească în crucea nopții, să aprindă focul în oală și să plece pînă-n răsărit de soare la tămîiat, să semene primăvara trochițe pe lîngă garduri, să aibă în ce trimite cîte un muc de lumînare pe apa Jiețului, pînă la sufletele noastre rătăcitoare. Azi toți suntem împrăștiați în patru zări și copiii noștri nu mai știu cum se se întoarcă la obiceiuri atît de vechi, transmise din moși-strămoși care se închinau altor zei. Și n-o mai fi la timpul ăla nimeni să-i învețe, iar obiceiurile păstrate atîta amar de vreme se vor stinge și ele odată cu lumina sufletelor noastre.
De-asta n-am scris. Dar scriu acum, să rămînă.