Raionul de mezeluri din Profi, duminică pe la zece, într-o dimineaţă posomorîtă de februarie. Vînzătoarea e un pic sictirită şi cam adormită, deranjată în tihna ei de client băgăcioşi. În faţa raionului se opreşte un domn trecut de prima tinereţe, ajuns la a doua, sau chiar la a treia, că bărbaţii după 55 de ani parcă au o singură vîrstă pînă după 70 cînd pica brusc şi devin moşi. Să zicem că domnul nostru are cam 55-57 de ani, păr grizonat tuns scurt, obraz cu riduri decente peste care barba îşi creşte în voie ţepii. În coşul roşu, de mînă aruncase un borcan de muştar şi-o pîine feliată.
– Bună dimineaţa, spuneţi vă rog.
– Doisprezece felii de caşcaval Delaco.
Femeia ia batonul de caşcaval, îi desface coaja de plastic şi-l feliază cu ceva effort în aparatul de feliat mezeluri. Aruncă feliile pe cîntar, le împătureşte în hîrtia cerată cu însemnele magazinului, pune codul de bare pe capătul împăturit şi întreabă cu greutate, după ce-şi înghite înjurătura ce dă să scoată capul printre buze.
– Mai doriţi ceva?
– Da, 300 de grame de salam de Sibiu, dar vă rog să-l feliaţi fără pieliţă.
– Vreţi să feliez salamul fără pieliţă?, face femeia ochii mari şi-l fixează cu irişii căprui gata de atac.
– Da, aşa am spus. Vă rog să-i scoateţi pieliţa.
– Nu vreţi să-l şi mănînc în locul dumneavoastră?
Replica îl lasă pe grizonat cu gura căscată. Se vede prin haina groasă, kaki, cum broboane de sudoare i se adună sub brat şi-i pătează cămaşa. Plusează.
– Nu înţeleg, v-am rugat doar să-i scoateţi pieliţa.
– Iar eu vă spun că nu am voie să fac asta şi oricum nu-l pot felia fără pieliţă, că s-ar împrăştia tot. Îl luaţi cu pieliţă şi-l desfaceţi singur acasă, sau nu-l mai luaţi. Vă rog să vă decideţi.
Resemnat, omul cedează, doar pentru că se grăbea, se vedea pe faţa lui că se grăbeşte.
– Biine, feliaţi-l aşa, cu coajă.
În spatele e deja coadă, vînzătoarea e singură pe tot raionul dar se apucă tacticoasă, cu răbdare, să-I felieze salamul. În sfîrşit termină de cîntărit, împachetat, lipit codul de bare, omul nu mai vrea nimic, ea îi urează o zi bună cu aerul cu care i-ar spune “şi mai du-te-n pizda mă-tii”. Se întoarce la clientul următor, îl întreabă ce doreşte şi bombăne cîteva minute singură. Domnul cu tinereţea coaptă se opreşte la vitrine cu măsline. Burlacii ăştia între vîrste sunt atît de previzibili…
Povestiri
Cerere în căsătorie
Am vreo şase ani, două beţe noduroase înfipte-n fund şi-o tunsoare ciudată cu cărare pe o parte, care-mi face părul să arate ca o mătură uşor ciufulită sub agrafele care abia îl domolesc un pic în frunte. E vară, cald şi parcul în mijlocul căruia tronează grădiniţa ne oferă multe posibilităţi de explorare. E plin de ierburi înalte, tufisuri, copaci cu coroane generoase ce filtrează razele soarelui, lasă să treacă prin frunziş doar frînturi din ele. Umbră, soare, umbră, soare, mii de licurici tremurători sub crengi înalte cu păsări cîntătoare şi ciori, multe ciori croncănitoare. Sub ele noi, copiii. Băieţii în pantaloni scurţi prinşi de umeri cu bretele lungi, fetele cu rochiţe rotate. Doar eu am o rochie dreaptă, prea scurtă pentru picioarele mele atît de subţiri. Mi se văd chiloţii şi băieţii îşi dau coate cînd trec pe lîngă ei. Răi. Nu ştiu cum de mama nu-şi dă seama cît de ridicolă sunt cu chiloţii la vedere. Ea nu ştie cîte ştiu copiii de la grădiniţă? Mi-e ruşine. Mă ascund după o bancă şi aştept acolo, aproape fără să respir, să treacă pauza mare. Desenez o fată pe faţa aspră a pămîntului. Băţul cu care desenez se rupe cu un pocnet scurt. Urmele lăsate de el sunt palide, abia ghicite. Un grup gălăgios de fete şi băieţi se apropie şi se aşează pe banca de lîngă mine. Trei fete se ţin de mînă şi-n urma lor vin trei băieţi care-și dau coate și se trag de bretele. Fetele au codiţe prinse-n funde mari deasupra urechilor, fuste creţe şi pantofi de lac, mi-ar plăcea şi mie să fiu ca ele şi să am fustele lor.
Băieţii formează un grup mult mai pitoresc. Unul are vîrtej în frunte care-i face părul să stea ridicat în dreptul tîmplei stîngi, ochi verzi, cămaşă cu mînecă scurtă, ciorapi înalţi, albi, din care unul atîrnă în voie pe lîngă glezna stîngă. Celălalt, o idee mai înalt, e blond şi neastîmpărat. Vorbeşte tare şi se dă în spectacol. E mîndru de pantalonii lui lungi, prinşi în talie cu o curea, ca a oamenilor mari. Al treilea, bruneţel, pare un copil mic pe lîngă ei. E bucălat şi are ochi mari, negri, migdalaţi deasupra unui nas ridicat în vînt şi a unei guri mici cu buze roşii, de fată. Se apropie şi-i recunosc. Sunt colegii mei. Mimi, Mioara şi Ileana, iar ei Victor, Adrian şi Vasi – copilaşul. Uit să respir, ca la comandă. Dacă mă văd? Mă pitesc bine şi tac. Nici băţul nu mai desenează, stă cuminte, uitat în ţărînă, lîngă piciorul meu. Fetele se aşează pe bancă, băieţii rămîn în picioare şi se hîrjonesc.
– Hai, bă, Adriene, ce facem aici? Hai să ne pitulăm, zice Victor.
– Nu vreau, stau aici, cu Mimi, răspunde, serios, Adrian.
– Da ce faci tu aici cu fetele, mă? Hai să alergăm pînă la bordeiul cu gheaţă, insistă Victor.
– Nu vreau, mă, n-auzi, vreau să stau cu Mimi.
– Lasă-l, Victore, e gagica lui, spune Vasi şi rîde cu gura pînă la urechi.
Pe mine mă dor încheieturile de cît de mică tot încerc să mă fac. Ce tîmpenie şi asta cu gacicii şi gagicile! Ce-o însemna? Fetele au gagici, secrete spuse în şoaptă, rîsete conspirative. Hai, măi, ce să-ţi placă atît la un băiat? Doar îi vede toată lumea cît de înapoiaţi sunt.
– Adrian are gagică, Adrian aareee gagică, Adrian are gagică, dansează Victor într-un picior şi rîde cu capul dat pe spate.
Obrajii lui Adrian se umflă şi faţa lui trece pe rînd prin toate culorile curcubeului. Fetele chicotesc pe bancă, Mimi roşeşte şi face concurenţă rochiţei cu buline pe care o poartă.
– Taci, mă, că te bat, răbufneşte Adrian, roşu ca un rac fiert.
Victor nu tace.
– Adrian are gagică, Adrian are gagică, Adi are gagică, strigă mai tare, şi-i face în ciudă lui Adi.
Fetele se ridică pe bancă şi pleacă, Vasi rîde şi se plezneşte cu palmele pe genunchii goi şi Adrian se umflă ca un balon, mai are puţin şi pocneşte. Bătaia pluteşte în aer şi ca să n-o piardă, băieţii o umflă. Adrian cade în spatele lui Victor dintr-o lovitură şi amîndoi se tăvălesc pe aleea pietruită. Genunchii trosnesc pe pietre, băieţii îşi împart voiniceşte pumni, icnesc şi dau pe rînd, să nu rămînă unul mai prejos. Vasi face galerie pe margine. Mă uit cum se mişcă buzele lui roşii şi-mi vine să rîd, nu degeaba i se spune „copilaşul”. Dacă bătăuşii se ridică să-i dea una, s-ar rostogoli imediat cu picioarele în sus şi mie mi-ar plăcea să-l văd aşa, prea face haz de o bătaie pe care el a aprins-o. Educatoarea ne strigă deja a doua oară, pauza e gata şi-n picioare mi se adună colonii întregi de furnici care-mi mănîncă din carne, se plimbă pe sub piele şi nu mă lasă să mă mişc. Aş ţipa, dar mă aud bătăuşii.
– Băăăi, nebunilor! Hai sus că acu’ vine educatoarea după noi. Mă duc şi vă spun pe amîndoi dacă nu vă potoliţi, se trezeşte, în sfîrşit, Vasi. Uite că nu e aşa prost. Hai băi, proştilor, ridicaţi-vă şi fugiţi în clasă, să pot şi eu ieşi de aici. Uf, nebunii sunt în stare să se bată pînă la prînz. Pînă la urmă o să plîngem toţi şi-o să mîncăm bătaie. Într-un moment de vitejie descoperită cine ştie cum, Vasi îl trage pe Adrian de tricou. Adrian se dezechilibrează, Victor prinde ocazia şi-i bagă un cap de berbec direct în stomac, Adi cade în fund şi începe să plîngă. Avem deja o mare de lacrimi în jurul băncii de lemn vopsit. Urîcios Victor ăsta, îl urăsc. Din cauza lui se întîmplă toate relele, merită să mănînce bătaie zilnic. Îl văd cum se ridică, se scutură de ţărînă şi-ncepe să rîdă.
– Na, mă, mai vrei bătaie? Vezi că-s mai puternic şi te bat oricînd? Ţi-am spus, ţi-am spus, se laudă ca prostul.
Se ridică şi Adrian cu dîre negre oe obraz.
– Lasă că te spun eu la doamna, vezi tu atunci bătaie. Nici nu mai vorbesc cu tine în viaţa mea, aşa să ştii, îl ameninţă el şi-şi şterge nasul cu mîna. Sunt supărat!
– Şi ce? Eu nu sunt supărat? Sunt mai supărat ca tine, aşa să ştii. Şi nu mai vorbesc eu cu tine, nici dacă mă rogi! Şi te spun băieţilor că ai gagică, na, plusează Victor.
– Aha! Ţi-e necaz că n-ai şi tu, de-aia! Pîrîciosule, continuă Adrian.
– Băi, mie nu-mi trebuie gagică. Eu mă însor cînd m-oi face mare. Mă însor cu Ana, cea mai frumoasă fată şi tu nu o să poţi face nimic, na! N-am nevoie de gagici ca tine, mai strigă o dată Victor şi-o ia la goană către clasă.
Eu cad în fund şi privesc prostită după ei. Băiii, sunt cea mai frumoasă fată şi am deja prima cerere în căsătorie. O fi bine? Uf, dacă află mama, să vezi săpuneală. Mai bine tac. Lasă că-i trece. Oare, cît mai e pînă creştem mari să ne putem însura? Îmi place Victor cu ochii lui verzi şi vîrtej în frunte. Parcă e frumos, nu?
Naşterea
-Eheeei, mamă. Atunci cînd te-am născut pe tine, nu am crezut că mai am scăpare. Era o noapte întunecată şi începuse o furtună, de-ţi era milă să laşi şi pisica afară. Cîinele se urcase pe prag şi urla a pustiu. Avea moşul un cîine mare, negru, flocos, de-ţi era frică să intri în bătătură doar dacă-l vedeai. Era răăău, rău! A sărit odată pe un ţigan care venise la furat de-a făcut ăla pe el. Abia l-au scos viu din dinţii lui. Ei, cîinele ăsta uriaş urla pe prag în noaptea aia. Ieşea moşul, Dumnezeu să-l ierte şi-l gonea.
-Piei, satană, ce urli a moarte în bătătura mea? Nea că te omor, sărăcie!
Lua cîte-un resteu şi arunca după el. Dacă apuca să-l lovească nu se mai scula animalul. Da el se ferea, băga coada între picioare şi se ascundea cîteva minute. Cînd se auzea un tunet mai tare, venea iar pe prag şi începea să urle. Şi tuna, măicuţă, de se zguduia casa! Ziceai că a dat Dumnezeu drumul lui Sfîntu Ilie să ne înece cu totul. Şi tu nu mai aveai răbdare. Voiai să ieşi şi parcă te speria punerea aia de cap şi te întorceai înapoi. Doamne, Doamne, ce-am mai tras! Moşica, săraca, transpirase toată, mai rău ca mine. Era o femeie micuţă şi îndesată, cu faţa rotundă, luminoasă. Nu am văzut-o niciodată mînioasă şi supărată. Tot timpul zîmbea şi trebăluia. Nu-i stăteau picioruţele şi mîinile de dimineaţa pînă tîrziu în noapte. Eu mă miram de unde se ţine, de unde are atîta putere de rămîne în picioare şi cînd toţi ăilalţi au picat demult. Ca un spîrnel era. Îşi gonise fetele la mă-sa. Le trimisese cu o zi înainte, de cînd mi s-a rupt apa, să nu stea în picioarele noastre. Pregătise cearşafuri curate, lighene curate, pusese apă la fiert, prosoape, o chemase pe moaşa comunală îşi suflecase mînecile şi se învîrtea pe bătătură aşteptînd să vină momentul. A venit şi moaşa, m-a pipăit, m-a consultat şi s-a pus şi ea pe aşteptat. Moşica făcea ce făcea pe afară, se întorcea să vadă cum îmi e. Eu urlam. Mi-era o frică… începuseră durerile şi-mi venea să muşc pămîntul, atît de rău durea.
-Taci cu maica, că acu’ trece, repeat moaşa. Taci şi rabdă, că aşa-i femeia făcută, măicuţă, să sufere şi să tacă. Lasă că o să fie bine, să vezi. O să faci un copilaş sănătos şi-o să uiţi de toate cînd o să-l iei în braţe. Hai cu mama că nu mai e mult. S-a rupt apa, acu’ iese.
Era o zi senină şi-un soare strălucitor de te seca. Te ardea în creştet şi prin pereţi. Şi muştele ciupeau aşa de rău că-ţi făceai răni scărpinîndu-te. Venise vara devreme atunci şi nu plouase o lună întreagă. Trecuse mai fără un strop de apă. Îţi venea leşin pe cîmp şi bietele animale abia se tîrau pe loc. Toate bălţile secaseră şi ca să le duci la adăpat trebuia să cobori pînă adînc în balta lui Pică, prin trestie şi păpuriş ca să dai de un ochi cu apă. Crăpase pămîntul de băgai mîna pînă aproape de cot în el. Ei, muiculiţă… grea viaţă. Şi tocmai în ziua aia se apucaseră muştele să înnebunească. Iapa necheza pe bătătură şi nu se mai scula din nisip. Avea moşicu o iapă sură, cu stea în frunte şi stătea să fete, avea o burtă de abia mai intra pe uşa grajdului. Şi era rea de muscă, de nu punea nima mîna pe ea în zilele astea de vară. Făcea urît, muşca, da cu piciorul, era un chin cu ea. Ea necheza pe bătătură, eu urlam în casă.
Moşicu înjura în barbă pe-afară. De căldură, de soare, de grijanie, de viaţă grea. Avea o limbă spurcată, faţa brăzdată de riduri adînci, părul albit înainte de vreme, o barbă ţepoasă pe care-o dădea jos doar în zi de sărbătoare şi ochi mici, vii, în fundul capului. Era în stare să mute căruţa plină de unul singur. Nici nu-ţi puteai da seama unde zace în corpul ăla vînos, încins cu un chimir lat, cu buzunare, atîta putere. Purta tot timpul pantaloni de dimie neagră, legaţi pe pulpe cu nojiţele de la opinci şi cămaşă albă, cu mînecă lungă, largă, de pînză ţesută în casă.
-Mă, moşicule, mata eşti om înstărit. Ia-ţi, domnle nişte pantofi ca lumea, ce umbli tot cu opinci cu nojiţe pînă la genunchi? Rîd oamenii de matale. S-au schimbat vremurile.
-Rîd proştii, taicule. Proştii rîd, nu oamenii. Ce să facă şi ei dacă-s proşti? Mai mult doar nu-i duce capul. Opincile astea sunt ale ţăranului, băi băiete, nu pantofii voştri de carton. E muncă multă în ele. Creşti purcelul de-o palmă pînă ajunge de 200 de kile ca să le faci. Iei chielea, o tăbăceşti, o baţi să se înmoaie, dai gaură cu sula să poţi s-o croieşti şi s-o coşi. Aici e sudoare şi suflet, taicule. Muncă de mîini de om. În cartonul şi-n cauciucul vostru ce e? Încalţă-i alţii, eu nu pun în picioare pantofi pîn-oi muri. Atunci mă încălţaţi voi cu ce-oţi vrea, că nu mai trebuie să umblu pe tălpile mele. Mă duce Dumnezeu în braţe atunci şi voi mă scoateţi cu picioarele legate înainte ca să mă duceţi la groapă. Aşa era moşicu’, un om dintr-o bucată. Şi te-a iubit mai mult ca pe fetele lui.
Da, muichiţă… şi vremea trecea, soarele trecuse spre apus şi tu nu voiai neam să ieşi. Biata moşica ameţise tot învîrtindu-se fără rost pe lîngă mine. Nu ştia ce să mai facă, să-mi fie mai bine. Cinci ceauane de apă au scăzut pînă seara. De cinci ori le-a umplut şi tot de-atîtea ori s-a dus apa din ele. Numai de la apa aia s-a întunecat cerul peste noapte şi-a început furtuna. Numai cîtă apă a fiert ea săraca şi cît s-a pîrporit la flacără pe lîngă ea, aşteptîndu-te s-a îndurat Dumnezeu de-a dat ploaie. Şi ce ploaie s-a pus. Curgeau streşinile de ziceai că e gata, a venit potopul. Eu nici nu mai ştiam unde sunt. Tu nu mai mişcai. Moaşa comunală plecase acasă după fiare. Voia să te scoată oricum, bucată cu bucată. Tac-tu stătea pe prispă şi ploua Dumnezeu peste lacrimile lui. Toată ziua nu dăduse pe acasă de grijă, acum nu mai avea unde pleca şi stătea acolo, pe treapta de lemn, îşi privea mîinile muncite şi plîngea. Fată, fată… erea să mă omori şi pe mine atunci. Nimeni nu a crezut că mai scap. Trecuse o zi şi-o noapte de cînd pierdusem apa. O zi şi-o noapte de chin şi tu nu reuşisei nici să scoţi nasul.
-Cu ce-am greşit io, moşicule, de mă încearcă Dumnezeu aşa? Tata m-a dat afară din casă, stau ca vai de mine în casa matale, am plecat de la două linguri şi o cană de ceai cu muierea mea şi acu’, cînd să zic şi eu Doamne ajută vrea să mă lase singur? Ce-am făcut mă, că n-am dat cu pietre în Dumnezeu.? De ce-mi dă mie atîta chin? O auzi cum geme? O auzi? Pe la prînz o auzeam din grădină cum urla. Acum nici glas nu mai are, moşicule. Ce să fac eu, cum s-o ajut?.plîngea tac-tu şi cerul plîngea de mila lui.
-Stai cu taica, că ştie el Dumnezeu cum le aşează pe toate. Fii cuminte. Lasă că nu te pierde el tocmai pe tine. Se descurcă ele muierile acolo, ştiu ce să facă. Doar nu e muierea ta prima care naşte. Toate au trecut pe-acolo. Bărbat eşti tu? Treci în casă şi mănîncă, odihneşte-te un pic, că acu’i iar dimineaţa şi trebuie să o luăm de la capăt. Că la noi munca-i odihnă, copile. Asta ni-e crucea.
Se ţinea tare bătrînul, dar ţi-a tras o înjurătură cînd te-a auzit orăcăind de l-au auzit cu siguranţă şi îngerii. Tîrziu, în noapte ţi-au auzit glasul. Eu nu ştiu, nu mai ştiam nimic, mi-a povestit moşica. Erai mică, zbîrcită şi neagră. Au crezut că eşti moartă şi cum să nu creadă asta cînd stătusei atîta pe sec? Cu fiarele te-a scos moaşa. A venit şi Silvia de le-a dat o mînă de ajutor, ea era la şcoala sanitară pe atunci, a venit şi Măriuţa de alături, s-au adunat muierile ca la mort, ce mai.
Ţi-a fost frică să vii pe lume, muică. Te-ai răzgîndit şi tu după nouă luni şi era să te-neci ca ţiganu’ la mal. Aşa ai fost tu, bună-bună, cuminte-cuminte, pînă cînd a fost să dai ochii cu noi. Atunci nu ne-ai mai vrut, te-ai fi întors. Da cine se mai întoarce după ce-a venit pe lume? Te-a luat Silvia de picioare, te ţinut spînzurată cu capu-n jos şi ţi-a tras două palpe peste buci, de-a auzit tac-tu de-afară. Şleap-şleap. Odată te-ai înecat, ai orăcăit şi te-ai luminat la faţă. Scăpasei, fa, scăpasei. A ţinut Dumnezeu cu tine. Şi furtuna s-a oprit după aia. A venit o dimineaţă înaltă cu răcoare, frunzele dudului din faţa ferestrei străluceau în soare şi rîndunicile de sub grindă parcă-nnebuniseră. Fa, toată natura se bucura că ai scăpat, de parcă fericirea lumii atîrna de firul tău de viaţă. Eu am rămas la pat. O lună am zăcut atunci, măicuţă. Nimeni nu mai credea că mai scăp. Începuseră să vorbească pe lîngă mine de colaci, şi stat şi lumînări. L-au adus pe popa să mă grijească. Tu n-ai mai avut nicio grijă de-atunci, ai început să mănînci de cum ţi-a venit glasul. Te-ai născut flămîndă după atîta luptă. Mi te dădeau la ţîţă şi te luau după aia, iar eu tînjeam după tine pînă să te ţin iar în braţe. Da’ ai avut timp să-mi scoţi peri albi. Ai avuuutt. Pînă la doi ani ai tot supt. Plecasei în picioare şi te plimbai cu scăunelul după mine pe bătătură, să-ţi dau să sugi. Dacă striga cîte o muiere la poartă, hop şi tu cu scăunelul, de rîdeau toate de mine.. Un minut nu m-ai lăsat liberă timp de doi ani de mi se luase de tot de tine. De-aia am şi vrut să te dau de suflet. Mi se urîse şi mi se făcuse teamă că o să te ţii toată viaţa scai de mine, de n-o să mai pot trăi şi eu viaţa mea.
Cu lac sau fără?
La cîţiva ani după ce-am plecat din Severin s-a pus soacră-mea în pat să moară. Bine, a ajutat-o puţin şi cumnată-mea, cu un brînci bine ţintit pe scări. Baba orbise de cîţiva ani, avea glaucom care, asociat cu demenţa care o făcea să uite să-şi pună picăturile în ochi, a aşternut noaptea peste ochii ei. S-a dus de-a berbeleacul pînă jos, în grădină. Nu s-a mai ridicat. A luat-o fie-sa, a pus-o în pat şi s-a pus pe jelit că moare mă-sa. Baba, moartă ca toţi morţii, abia respira. Nu deschidea ochii, nu mişca, nu auzea, nu răspundea. Dacă a văzut şi a văzut că dă Dumnezeu şi scapă de pacoste, cumnată-mea l-a sunat pe frate-său (răposatul meu soţ).
– Frate-meu, hai că e groasă, căzu mama la pat. E gata, moare, abia respiră, nu mai mişcă, îi ţinem lumînările.
– Păi eu ce să fac, soru-mea, că sunt la ţară? Nu pot să viu.
– Hai că venim noi, tu ocupăte de-ale creştineşti.
S-a bucurat şi răposatul că scapă, în sfîrşit de baborniţă şi s-a dus să-i comande coşciug la tîmplarul din sat. I-a ales un coşciug simplu, din scîndură de brad, că tot în pămînt se ducea. Au bătut palma, i-a dat acontul şi omul a rămas doar cu o nedumerire. Să lăcuiască coşciugul, sau doar să afume lemnul? Că lacul costa, încărca ceva preţul. Al meu, deştept, a pus mîna pe telefon şi-a sunat-o înapoi pe soru-sa.
– Auzi soru-mea ce zice nea Nelu. Să lăcuiască coşciugul sau să-l lase aşa, doar afumat?
– Io ştiu, frate-meu cum o fi mai bine? Dă-l şi cu lac, să nu zică lumea că ne zgîrcim şi la lada în care o îngropăm.
– Da o să coste mai mult, s-a plîns al meu.
Din patul ei de suferinţă, baba n-a mai putut răbda.
– Ba, mumă, nu-i mai da cu nimic. Lasă-l aşa, că tot acolo merg cu el.
N-a mai murit atunci, s-a răzgîndit puţin. Coşciugul a rămas făcut că de murit tot era să moară o dată şi o dată.
Din viaţă
Mi-a răsărit în faţă cu adidaşii lui scîlciaţi încălţaţi pe piciorul gol, tocmai ce luasem o salată şi voiam să ies din piaţă. În dreptul uşii a trebuit să mă opresc să nu mă ciocnesc de el. Era rufos, murdar, înfrigurat, avea o căciulă veche, din aceea cu urechi, îndesată pe cap, haina -groasă odată- era legată cu o sfoară în talie, barba murdară în neorînduială, în mîna dreaptă cu degete pe care mizeria se aşezase în straturi succesive, negre, căra o sacoşă de rafie la fel de soioasă ca restul îmbrăcăminţii. În sacoşă avea un carton şi-un colţ de pîine uscată. Îşi tîra paşii pe aleea dintre tarabe şi nu-l puteam depăşi, deşi m-aş fi grăbit. Goliciunea sacoşei pe care-o purta m-a izbit mai mult decît starea deplorabilă a hainelor. Mi s-a făcut gol în stomac. Am intrat în primul magazin de mezeluri şi am cumpărat o bucată de salam. 550 de grame. Am ieşit, l-am căutat din priviri şi nu l-am mai zărit. M-am temut că l-am pierdut şi o să rămîn cu salamul. L-am văzut, într-un final, mergea abătut, cu privirea în pămînt, drept înainte. Am mărit pasul, l-am ajuns şi i-am întins, timid, bucata de salam. M-a privit cu neîncredere, s-a uitat la salam, apoi iar la mine.
– Luaţi-l, vă rog, e pentru dumneavoastră… pîine poate reuşiţi să vă luaţi singur, vă dau bani.
– Nuuu, pîine am, a zis şi-a luat sfios pachetul din mîna mea tremurătoare. L-am lăsat în timp ce-mi mulţumea, mi-am luat pîinea cu maia de la chioşc şi-am dat să plec. În momentul acela mi-a răsărit în cale alt bătrîn. Avea un soi de disperare în gesturi, în priviri şi-n glas. Nu mi-a cerut, a implorat aşa cum implori cerul într-un moment de cumpănă.
– Mi-e foamee! Ajutaţi-mă, vă rog! Nu vreau bani, îmi luaţi ceva de mîncare, nu-mi daţi bani, vă rog…luaţi-mi de mîncare.
Am zîmbit, în jur nu mai erau tarabe cu mîncare.
– Ce vrei să-ţi iau de mîncare?
Cu un licăr în ochi a întins mîna către taraba măcelăriei.
– Vrei carne?
– Dacă aţi vrea… am copiii flămînzi, doamnă, mi-e foame.
M-am uitat la mîinile lui îngheţate, m-am uitat la carnea expusă, la vînzătorul care mustăcea dincolo de tejghea. Am cerut 1 kg de spată, omul a cîntărit, mi-a ambalat-o, am plătit şi am întins pachetul bătrînului, fără să-l privesc direct în faţă. Îi simţeam lacrimile în ochi, surpriza uriaşă pe care încă o trăia. Îi priveam doar tremurul mîinilor cu care îmbrăţişa pachetul de carne şi-i auzeam cuvintele de mulţumire.
– Dumnezeu v-a scos în calea mea azi. Dumnezeu să vă dea sănătate, bogdeaproste, doamnă, bogdeaproste. Dumnezeu să vă dea sănătate.
Striga, glasul lui răsuna înlăcrimat pînă departe, tarabagii din jur se priveau unul pe celălalt şi-şi dădeau coate, unul din ei a venit şi-a strîns mîna măcelarului şi amîndoi au izbucnit în rîs. Doar eu am plecat cu privirea dreaptă, ochii în lacrimi şi un zîmbet amar în colţul gurii. M-a durut rîsul celor sătui mai mult decît lacrima flămîndului.
N-am crezut
Cresc oi din ’67, de cînd m-am însurat. La nuntă mi-a adus socru-meu două noatine, mi-a dat şi moşul una, mi-a dat şi naşul una şi una am primit-o de la nen’tu Nelu la care am stat după ce te-ai născut tu. Pe vremea aia nu era lumea ca acum, să-ţi vină la nuntă să mănînce şi să bea trei zile şi să-ţi lase pe masă un milion jumate, oamenii erau mai săraci, dar mai darnici. A venit fiecare cu ce-a putut, doar unchiu-tău Florea, fratele mă-tii, nu s-a ţinut de cuvînt. El a strigat pe masă o mobilă cînd ne-om muta la casa noastră. N-am văzut-o niciodată şi uite că s-o fi făcut şi el oale şi ulcele.
Cu cinci oi am început, erau cea mai mare avere. Le-am ţinut la moşul cît am stat la ei, le-am dus la Florea, cînd ne-am mutat la el, le-am adus aici cînd ne-am mutat la casa noastră. După ce ne-am aşezat şi noi le-am înmulţit. Mai ţii minte cît te rugai de mine să-ţi aduc mieii în casă, iarna? Veneam cu ei uzi în cojoc şi-i pupai în bot, te culcai cu ei pe preş, la gura sobei. Tu n-ai fost un copil normal, prea iubeai animalele alea ca pe oameni. Pe frate-tău abia îl prindeam cînd aveam să le curăţ ieslea, sau să le scot cornecii din lînă, tu şedeai ore întregi să le descîlceşti blana fără să le doară, le vorbeai ca unor copii şi ele te înţelegeau. Să mă ia naiba dacă ştiu cum făceai! Aveai tu un dar pe care alţii nu-l au.
Ei, taică, lungă a fost viaţa asta a mea şi nici uşoară n-am măsurat-o, m-am învăţat cu ea cum te înveţi cu o piatră purtată pe umeri. Crezi că eu m-am gîndit vreodată că o să ajung ca taicu-tău Costică al babii Ghina? N-am crezut, tăicuţule, eu m-am văzut tot tînăr şi-n putere. Tot tînăr m-am crezut şi uite-te la mine acu’.
Băăă, Costică a muncit aşa cocoşat cum îl ştii pînă în iarna aia, după ce-a murit Mărioara. Eu m-am ţinut de capul lui să stea liniştit, să lase dracu tot şi să se odihnească, că-i duceam de toate, el nu voia neam. Avea bătătura plină de păsări şi podul plin de porumbei. Capra a tăiat-o Nicu cînd au făcut pomana Mărioarei de şase săptămîni. Costică nici n-a ştiut, că ăia i-au luat-o cînd au golit casa, credeau că aşa îl fac să lase tot să se mute la ei şi să vîndă casa în vale. Voiau s-o vîndă, ştii că o trecuseră pe numele lui văru-tău. Bătrînul nici n-a vrut să audă, i-a dat dracu şi-a zis că el vrea să moară în casa lui.
În toamna aia am cumpărat o plită şi m-am dus de i-am ridicat o sobă de cărămidă, că şi sobele de teracotă i le dărîmaseră şi le luaseră cu ei. Dracu’ ştie ce-or fi gîndit şi nebunii ăia să-l lase să moară singur în frig şi foame? Parcă nu erau normali, intrase aghiuţă în ei. I-am făcut soba în casa mare, i-am dus acolo patul, celebrul lui pat de spital cu tăblii de fier şi acolo a iernat. Trei ierni le-a trecut acolo, de unul singur. Camera mare, soba mică, trebuia să arzi un camion de lemne pe iarnă, s-o încălzeşti. Fereastră la răsărit, fereastră la apus, între ele uşă. Bătea vîntul prin ele ca la balamuc, m-a făcut de i-am dus un fes de-al tău să doarmă cu el, să nu-l tragă curentul. Mai ţii minte fesul ăla roşu pe care ţi-l făcuse mă-ta şi l-ai purtat tu toată şcoala? Ei, pe ăla i l-am dus şi cînd veneam dimineaţa să-i fac focul tresăream cînd vedeam fesul pe pernă, credeam că eşti tot tu, copil, acolo. Cît un copil ajunsese şi el. Mic, pricăjit, atîrna pielea pe el. Doar cocoaşa îi mai rămîsese întreagă.
Mai ţii minte cum îl întrebai cînd erai mică? „Ce-ai acolo, taicule, de ce nu dai ghemul ăla jos din spate, nu ţi-e greu cu el?” I-o fi fost greu, vezi tu… ţie-ţi zîmbea şi-ţi răspundea, dar de se lua altul de cocoaşa lui era vai şi amar.
Nu, n-a fost cocoşat toată viaţa, i-a crescut aşa, cu timpul, nici nu ne-am dat seama cînd se face ca un cocoloş în spatele lui. De cînd cu războiul, cum era el la punctul de frontieră, şedea tot în picioare şi-n frig, cred că atunci s-a ales cu ceva de i s-a pus după aia fix acolo, după ceafă.
În ultimul an a tot tînjit şi-am simţit că se duce. I-am dus mai multe lemne, o puneam pe mă-ta să gătească mai mult şi seara, cînd veneam de la cîmp, încălecam bicicleta şi fugeam să-i duc şi lui să mănînce. Îi lăsam eu mîncare şi peste zi, dar nu se atingea de nimic. Cînd mă duceam, lua cîteva linguri din ciorbă sau tocană ce punea muierea acolo, aşa, mai mult de gura mea. Nici nu mai putea, îi tremurau mîinile de vărsa jumătate pe jos. Mă mai enervam şi-l repezeam cînd nu mă lăsa să-i dau eu, că n-aveam răbdare. Eram tînăr şi eu, taică, ardea cămaşa pe mine de cîte treburi aveam de făcut, nu-mi venea să pierd timpul cu el. Eiii, de-aş fi ştiut eu pe atunci cît de grea e singurătatea asta la bătrîneţe… dar n-am ştiut şi nici nu m-am gîndit că vine timpul să ajung şi eu la anii lui. El plîngea. Îl lăsam plîngînd, îl găseam plîngînd.
Îl întrebam „Ce-ai, mă tată, de plîngi, te doare ceva?” Dădea din cap că nu. „Te supără cineva?”. Dădea din cap că nu. „Atunci de ce te las plîngînd, te găsesc plîngînd?”. Mă enervam, vezi bine, că el tot dădea din cap şi nu zicea nimic. Într-un tîrziu deschidea gura şi mă lua la rost. „Tu nu mai ai grijă de porumbeii ăia, o să plece toţi de-acasă, toţi. Mai dă-le şi tu grîu, mai curăţă podul ăla, că n-or mai putea nici să stea acolo de cît găinaţ s-a adunat.”. „Fi-ţ-ar porumbeii ai dracu, auzi!” Eu mă dădeam de ceasul morţii să-l îngrijesc pe el şi lui îi era de porumbei. I-am zis c-o să-i tai pe toţi, să-l satur. Ce prost e omul, taică, n-are răbdare nici să respire cît e sănătos.
În decembrie s-a dus. Se pusese un capăt de vreme, de nici măcar un cîine n-ai fi dat afară din casă. Ger de crăpau pietrele şi-o zăpadă de-o juma’ de metru, asta înainte de Crăciun, că el în ajun de Crăciun s-a dus. De Ignat am tăiat porcul şi i-am dus mămăligă cu carne, c-am făcut şi noi pomana porcului, ca oamenii. El s-a ridicat în capul oaselor, s-a aşezat aşa, cum stau eu acu’, pe marginea patului, a rupt din mămăligă şi-a frămîntat-o bine în palmă, a întins de două ori în unsoare şi s-a lăsat moale pe pernă. „Ia-o, a zis, că nu mai pot. Să-l trimiţi pe ăla mic că vreau să mă lai un pic şi să mă bărbierească.”: Îl plăcea să-l bărbierească frate-tău, cică eu îl crestam tot, n-aveam răbdare cu el. Avea nişte şanţuri adînci în obraz, de nu reuşeam neam să-l rad cum trebuie, tot mai rămînea cîte un smoc de păr în adîncimile alea.
A doua zi, mai pe seară aşa, l-am trimis pe frate-tău să-l ajute, s-a lăiat, l-a bărbierit, i-a dus izmene şi cămaşă curată, îi făcuse mă-ta şosete noi, de lînă, l-a încălţat şi l-a pus în pat. „Mîine să-mi veniţi cu popa, vreau să mă spovedesc.” A venit copilul şi ne-a spus. Mă-ta frămînta în căpisterea cu carne de cîrnaţi. A ridicat ochii, s-a uitat la mine şi-a zis „Să vezi că moare ta-tu!”. Eu am înjurat-o, doar nu era să moară bătrînul tocmai acum, pe cîinoasa aia de vreme. Nici n-am vrut să-l duc pe popa, dar s-a ţinut căpoasa de capul meu pînă am plecat de-acasă. L-am dus, s-a spovedit, l-a grijit şi ăla a fost, nici n-am mai plecat acasă în noaptea aia, ba a venit şi mă-ta cînd a văzut că nu mai ajung. A închis ochii, le-am chemat şi eu pe muierile alea din vecini să nu rămîi singur cu el şi l-am păzit . N-a apucat să se lumineze de ziuă cînd i-a ieşit sufletul. Atunci, în ajunul Crăciunului, cînd era lumea cu pregătirile în toi, s-a gîndit el să închidă ochii şi să plece.
Uite că-i iarnă iar, iar eu sunt la pat cum era el atunci. Din ’67 cresc oi, de atunci bătătura mea a fost tot plină de animale şi azi le dădui pe toate, gata. Veni copilul ăla, le urcă în căruţă şi dus fu. Doişpe oi şi cinci miei abia fătaţi. Gata, rămîsăi cu bătătura goală, de-mi e urît şi să ies pînă afară, doar cîinele ăla latră ca nebunul că nu le mai aude în ţarc. Cine s-ar fi gîndit că voi apuca anii ăştia de pe urmă? Eu nu. Plîng, taică, plîng şi nu mă pot opri. Ajunsăi să plîng după oi, cum plîngea bătrînul pentru porumbei, fi-i-ar porumbeii ai dracu’ să-i fie. El m-a blestemat, să ştii!
Mănîncă, roagă-te, iubeşte
Irina e prietena mea de o viaţă şi tot de-o viaţă duce o luptă nedreaptă cu kilogramele depuse pe ici, pe colo, prin locurile esenţiale. Nu-i o fată urîtă, dimpotrivă, e-o blondă suavă, cu ochi ca cerul senin şi-un zîmbet în stare să topească gheţari, dar, dacă privirea îţi alunecă mai jos de bărbie, nu mai găseşti nimic din ce te-a atras iniţial la ea. Are 165 cm şi 120 de kg.
Iubeşte cu patimă două lucruri în viaţa asta: pe Virgil-fostul soţ şi eclerele. Combinaţia fatală, pentru că excesul de amîndouă îi ameninţă acum viaţa, căci da, are obezitate morbidă. Diagnosticul i-a căzut în cap ca o cărămidă de pe acoperiş şi cîteva zile a fost atît de ameţită, că nu s-a ridicat din pat decît să meargă la toaletă şi să schimbe cutia de şerveţele. Din cînd în cînd lua de pe noptiera de la capătul patului reţeta cu ce şi cît are voie să mănînce, o citea şi izbucnea din nou în lacrimi.
Virgil a plecat acum zece ani. Şi-a adunat hainele într-o dimineaţă, a umplut geamantanul, a încuiat uşa după el şi dus a fost. Două zile nici nu l-a sunat, credea că e în delegaţie şi ştia că nu are voie să-l sune cît timp e plecat cu serviciul. După două zile s-a întîmplat ca mama ei să facă un atac cerebral şi să ajungă de urgenţă la spital. Toată ziua a alergat după doctori, după medicamente, după copil să-l ia de la şcoală, să-l ducă acasă, să-i dea să mănînce, înapoi la spital. Seara, frîntă de oboseală, a ieşit să fumeze o ţigară pe terasa din capătul holului de spital. A scos telefonul din buzunar şi l-a sunat. N-a răspuns şi i-a tremurat mîna cînd a închis. A fumat, a stins ţigara şi a sunat iar. Din nou tăcere. „abonatul vodafone nu răspunde”. I-au dat lacrimile, simţea că totuşi, ceva nu-i în regulă. A sunat copilul şi a întrebat dacă e pe lîngă taică-său, copilul era singur. S-a îmbrăcat, a luat primul taxi ieşit în cale şi a alergat acasă. Cînd a deschis şifonierul gol şi-a dat seama. A căzut în genunchi şi-a zăcut fără simţire lîngă pat pînă dimineaţa. A luat telefonul să-l sune din nou şi abia atunci a văzut sms-ul. „Nu mai suport, Irina. Înţelege că mă sufoci şi m-am săturat. Eu nu mă mai întorc.” Atît, trei rînduri pe un telefon. După aceea a aflat că el avea deja o relaţie paralelă de cinci ani şi ea, credulă, nu simţise nimic.
Nu şi-a luat adio de la el, nici acum, după zece ani. După ce şi-a revenit din şoc s-a dus şi l-a căutat la serviciu. Au ieşit împreună la o cafea şi-a rămas oficial împreună, să nu strice echilibrul copilului. Evident că el rămînea la cealaltă, dar nu era bine ca puştiul să ştie că sunt divorţaţi, atîta timp cît certificatul de căsătorie e valabil, iluzia căminului părintesc rămîne în picioare.
Ea îl sună zilnic sub diferite pretexte, de la nota 2 luată de fecior la fizică, pînă la apa ce-a picurat toată noaptea în baie. Virgil se enervează, dar îi răspunde după primul apel, indiferent dacă este acasă în pat sau în concediu cu noua şi stabila lui parteneră, ştie că altfel n-ar mai scăpa de ea. Irina ia asta ca pe o promisiune de revenire şi continuă să aştepte ziua de mîine cînd e foarte posibil ca el să se sature de actuala şi să se întoarcă spăşit acasă. N-a schimbat nimic din ordinea lucrurilor. Are acelaşi covor, aceeaşi perdea la fereastră, în şifonier atîrnă pe umeraş o pereche de blugi şi-un tricou pe care el le-a lăsat din grabă, acolo. După uşă aşteaptă cuminţi papucii lui şi pe cuierul din baie prosopul cu care s-a şters cînd a făcut ultimul duş. Toate-s triste şi duc dorul bărbatului care a uitat drumul spre casă.
Mai nou, se îmbracă, se dă cu parfum şi iese din casă. Seara trece întîi pe la biserica din parc. Şi-a mutat speranţele în faţa icoanelor şi merge să le împrospăteze zilnic, aşa cum împrospătezi apa florilor din vază cînd vrei să le păstrezi mai mult. Se roagă la toţi sfinţii şi şi-a luat duhovnic. E convinsă că asta-i lipsea, că ceva din sfaturile duhovnicului şi rugăciunile ei fierbinţi îl vor aduce pe Virgil la sentimente mai bune. Îl vor aduce acasă.
Între timp, reţeta pentru dietă o priveşte cu ochi critic de pe noptieră. Nici nu se mai uită la ea, e suficient că o ştie acolo. Deocamdată o ignoră. Într-o dimineaţă, cînd el va da un semn, se va ridica, va face un duş rapid şi-şi va schimba viaţa radical. Pentru el va redeveni tînără şi sprintenă. Unii ar numi asta dragoste şi chiar aşa este. Cum altfel să arate dragostea?
Acum coboară din pat, gîfîie cît face cei cîţiva paşi pînă la baie face un duş rapid, îşi prinde părul murdar într-o coadă la spate, dă cu o umbră de parfum şi pleacă la Tip-Topul din colţ să-şi ia 10 eclere. În următoarele 24 de ore va privi filme siropoase, va plînge şi va mînca eclere. Mănîncă, roagă-te, iubeşte. Că dacă nu, atunci cînd? Să nu-şi ia un ultim adio de la niciuna din iubirile vieţii ei?
Amănunte
E-o dimineaţă din aceea, „pe dos” cum zice Cristi. Ca atunci cînd unchiul Costel a venit pe neaşteptate la noi cu doamna aceea drăguţă şi era atît de fericit că m-a luat în braţe, m-a pupat şi m-a întrebat dacă-l iubesc. Mi s-a strîns stomacul ghem şi-am vrut să mă desprind din braţele lui, dar mă ţinea strîns-strîns şi mă obliga să-l privesc în ochi şi să-i răspund. Ce să-i răspund? Ce e aia „te iubesc”? Pînă la urmă am şoptit „da” şi am plecat ochii ca să nu vadă că-mi vine să plîng. M-a pus să-l pup pe obraz şi mi-a dat drumul. De-atunci îl ocolesc. Cine mi-a zis mie vreodată că mă iubeşte? Nimeni. Nici el n-a mai fost altă dată la fel de fericit ca atunci, nici pe doamna aceea cu părul roşcat care rîdea cu ochii și cu toţi dinţii nu am mai văzut-o pe la noi. Ştiu doar că mama l-a chemat în bucătărie şi i-a spus că ea nu e de acord să-i vină în casă cu toate „fufele”. Fix așa i-a zis: „Eu nu sunt de acord să vii aici cu toate fufele, să știi că te spun Elenei. Ce vrei, să zică pe urmă la proces că am știut și te-am acoperit?” Unchiul a rîs, i-a spus ceva la ureche şi-a plecat. Mama a fost nervoasă toată ziua, dar nu i-a spus mătuşii. Mie mi-era teamă că unchiul nu o să mai vină niciodată pe la noi, dar el e bun şi nu ţine supărare.
Azi nu m-am dus la şcoală, sunt bolnavă, tata s-a dus s-o ducă pe soru-mea la grădiniţă, mama e și ea bolnavă, nu poate să se ridice din pat iar mie mi-e greu de cîte ori se îmbolnăveşte aşa brusc, că n-avem voie nici să ne jucăm, să n-o deranjăm, c-o doare capul dacă ne aude. Nici să plecăm nu ne lasă, că-i e frică să nu facem prostii şi ea să nu ne vadă să ne altoiască cu jordeaua de după uşă. E e-go-is-tă. Ieri am învăţat cuvîntul ăsta într-o carte de oameni mari pe care am luat-o de la biblioteca din centru şi o citesc pe furiş, să nu mă vadă tata, să mi-o arunce. Nu prea ştiu bine ce înseamnă, o să mă duc la şcoală s-o întreb pe tovarăşa învăţătoare, dar sună frumos.
Simt că mă doare aici în piept și nu pot respira dacă nu plîng și nu e bine să plîng, că imediat m-ar lua tata la ochi și mi-ar trage două palme să am motiv. La noi, nimeni nu plînge fără motiv, nici mama, deși ea se mai ascunde uneori, cînd crede că n-o vede nimeni și plînge pe muțește, doar cu lacrimile, de-mi vine să mă duc s-o mîngîi pe creștet și să-i spun că o să fie bine, așa cum face bunicul cînd vine să mă vadă.
– Da’ tu ce faci acasă, Anişoară? Unde-i tac-tu?, aud o voce de femeie în spatele meu şi tresar.
– Nu ştiu, moaşă, a plecat s-o ducă pe Irina la grădiniţă şi nu s-a întors.
– Da tu de ce nu eşti la şcoală?
– Păi sunt bolnavă, am febră și-a zis tata că mai bine stau acasă.
– Mă-ta unde e?
– În casă, e bolnavă. Vrei s-o strig?
– Lasă că ştiu drumul.
O văd cum intră ca o furtună în casă şi trînteşte uşa în urma ei iar mie-mi vine să mă chircesc şi să-mi bag capul între genunchi, să nu mă lovească. De ce-o fi aşa arţăgoasă, doar nu i-am zis nimic rău. Sper să nu iau bătaie și din cauza ei. În casa asta orice motiv e bun pentru o porție de bătaie. Tata zice că nu strică niciodată o bătaie în plus, bunicul zice că e nebun și o să cheme o dată salvarea să-l ia să-l ducă la spitalul de nebuni, că el nu l-a bătut niciodată așa, dar tata s-a enervat și l-a dat afară. I-a spus că e prost și uită prea repede. M-a durut inima atunci, că bunicul a plecat cu ochii în lacrimi pe drum și eu l-am petrecut cu privirea printre uluci pînă a dat colțul. L-au oprit vecinii toți să-l întrebe ce-a pățit și mi-a fost rușine că imediat avea să bată Dorina în poartă să afle amănunte. Așa le spune ea, amănunte și rîde cu tata și-l învață numai să fie rău, să ne bată pe toți și să ne pună cu botul pe labe. De-aia plînge mama cînd crede că n-o vede nimeni, eu știu.
Pe pirostrii fierbe molcom o căldare cu apă. Frec cu o nuia în jar, scînteile sar vesele și se sting imediat, ca artifiicile din pomul de Crăciun. Ce bun ar fi un porumb acum, dar mai e mult pînă se face porumbul de copt, nici n-a făcut păpușă. De m-ar vedea bunica m-ar trage de mînă şi mi-ar arunca nuiaua în foc. „Fă, fi-ţ-ar capu-al iacăcui, n-ai ce face? Te pişi în pat la noapte, proasto şi te scoate mă-ta-n curu gol să dormi afară cu Lăbuş”. Toți copiii știu că dacă te joci cu focul te piși noaptea-n pat, doar văru-meu Gigi rîde de prostia asta și învîrte nuiaua aprinsă pe deasupra capului, de se face ca un cerc de foc și zice că-i sfînt din ăla de pe pereții bisericii și-a venit să facă minuni în lume. Pînă acum n-a făcut nicio minune, dar sigur va face el o dată ceva.
În capătul uliţei schelălăie un cîine şi imediat îl aud pe tata cum înjură. Se întoarce acasă, e nervos. Arunc repede nuiaua.
– Ce faci tată, ai ajuns?, sar repede cu gura să nu apuce el să zică ceva ce nu-i place. Am avut grijă de foc, uite.
Nici nu se uită la mine, aruncă o privire scurtă la bicicleta moașei ce se odihnește rezemată de peretele casei și-ntreabă scurt.
– A venit moașa?
– A venit, e în casă cu mama.
– Bine, lasă focul ăla că am eu grijă de el acum, du-te și te joacă.
– Da n-am cu cine, șoptesc necăjită.
– Nu mă interesează, fă-ți de lucru, că nu e locul tău aici.
Mă iau și mă pitesc în grădină, nu e bine să stau în preajma lui dacă mi-a zis să plec. Știam un cuib de arici sub salcîmul de lîngă gard, merg să văd dacă a făcut pui. Soarele mi-aprinde părul, dacă pun mîna arde, deasupra mea se învîrt două rîndunele, au cuibul deasupra ușii de la grajd și le e frică să nu le fur puii. Lasă mă, că nu umblu eu la puii voștri, nu trebuie să-mi scoateți ochii, mă uit doar după pui de arici și nici lor nu le fac rău, doar mă joc puțin cu ei. Vreau să mă conving dacă și țepii lor sunt tari. Cu rîndunelele e bine să vorbești, ele te aud și se liniștesc, se așează pe sîrmă, ciripesc și-și spală penele. Din coșare Doina fornăie pe nas, cred că i-a intrat o muscă din aia de n-o lasă deloc în pace. M-aș duce să vorbesc și cu ea, dar e tata acasă și nu-mi dă voie să mă apropii de cal, să nu mă lovească cu copita, de parcă Doina nu știe că pe mine nu are de ce să mă lovească, că eu nu o bat niciodată, îi duc mere și pîine și se bucură. I-am dus o dată o felie întreagă de cozonac, toată a mîncat-o și după aceea a nechezat fericită. Uite, ariciul chiar are pui! Îi scot pe rînd la soare, sunt mici-mici, ca niște șoricei albi și golași. Tii, ce botic roz au, ce lăbuțe străvezii cu vinișoare roșii ca niște ațe subțirele, de mătase, mai subțiti ca mătasea cu care coase bunica pe ie, mai subțiri ca orice fir subțire pe care l-am văzut vreodată! Mămica arici s-a zburlit și se agită toată pe sub frunza de brusture, nici nu-i mai e frică de mine, să se facă ghem, vine și-și pune boticul pe piciorul meu, mă roagă să le dau drumul. Ho, ho, că nu-i mănînc, îi pun la loc, uite. Ce te-ai speriat așa? Îi așez cuminte în vizuina lor de sub frunzele de brusture și ea mă scuipă ca o pisică și mă gonește de lîngă casa lor. Unde să plec?
La vecinii de peste drum e scandal, iar strigă Victoriţa la fie-sa că e puturoasă și n-o ajută la treabă, a dracului pielea şi pe asta, îi place să audă tot satul că n-o ajută pe ea nimeni. Măcar de-ar fi adevărat, numai eu ştiu că biata Sofica nici la joacă nu are timp să iasă vreodată că o pune mă-sa la muncă. Eu m-aş juca cu ea, îmi pare rău cînd o văd cum priveşte printre uluci seara, cînd ne adunăm noi la poartă la Ionel să ne jucăm noi „flori, fete, filme sau băieţi”, am şi chemat-o odată dar a fugit speriată înapoi că tocmai ieşea gheonoaia din curte.
Tresar și-mi sare inima din piept, aud, sau mi se pare că țipă mama? Îmi ciulesc urechea şi-mi vine să plîng din senin, mă gîndesc că-i bolnavă și nu se poate mișca, iar moașa cu tata nu mai ies de acolo, din casă. Dac-o omoară? Să ştii că de-aia m-au gonit de acasă! Îmi țin respirația și de încordare văd stele colorate în fața ochilor și musculițe mici ce rîd de mine-n zbor. Mă ridic, mă clatin sub greutatea capului, închid ochii și aud clar al doilea țipă şi tata iese repede din casă cu un lighean în braţe. Alerg spre el și-l văd cum golește lîngă gard o apă roșie, ca macul. Ţip.
– Te rog, tată, te rog, n-o omorîți pe mama, ce-aveți cu ea? Te rog, lasă-ne-o pe mama!
Transpirat tot, cu ochii în lacrimi, surprins de atacul meu, tata se întoarce și-mi trage o palmă peste ureche de aud un vuiet lung, de apă tulbure în creier.
– Ce-i cu tine aici? Ți-am spus să dispari!
– Unde să dispar? Ce faci cu mama mea, o omori?
– Taci odată că-ți închid eu gura de tot! Nu o omoară nimeni, o facem bine.
– Cum, n-auzi că țipă?
– Dacă mai ţipi şi tu, te aude lumea și ne închide pe toți iar pe tine o să te ducă la casa de copii, să stai acolo fără mamă, fără tată, fără nimeni pe lume. Ești nebună?
Închid gura și-l privesc fără să respir pînă rămîn fără aer. Încă mă ține strîns de mînă și mă clatină, simt cum îmi amorțesc degetele și se învinețește locul din care strînge și părul mi se încîlcește peste ochi, mai am puțin și cad din picioare. Se uită prin mine, parcă ar fi văzut o fantomă în spatele meu. Ligheanul pătat de sînge zace pe iarbă, ca o rană deschisă a pămîntului. Din casă apare moașa cu un șorț mare, pătat și-n mîinile pline de sînge are un ghem negru, dă cu ochii de mine și o văd cum se albește la față. Tata se uită fix în ochii ei, mă lasă pe mine și sare să-i ia din mîini ghemul acela negru. Eu cad în genunchi, întind mîinile să mă proptesc și simt cum o piatră ascuțită își înfige muchia în palma stîngă. Privirea mi se întunecă și mă întind pe iarbă. Pămîntul suge lacom sîngele ce țîșnește voios din palma mea, așa cum l-a supt și pe cel aruncat de tata din lighean.
– Ce caută fata aici, Victore? Mă, tu ești nebun, vrei să mă vezi în pușcărie, să mă omoare ăștia pe acolo? o aud ca prin vis cum îl ceartă pe tata și îl aud și pe el mormăind un răspuns în timp ce mă ridică în brațe și mă așează pe băncuța de sub boltă, să-mi spele rana.
– Mă băiatule, v-am tot ajutat pînă acum, dar voi o să-mi puneţi capul, mă! De-acu să vă descurcați singuri dacă nu mă asculți. Nu ți-am zis să trimiți copiii de acasă? Dacă vorbește asta cu cineva și mă trezesc cu miliția la ușă într-o noapte, ai? Tu nu-ți dai seama că înfundăm pușcăria toți? Crezi că voi scăpați?
– Lasă că nu o să vorbească, nu mă mai certa și mata. Vezi cît de amărît sunt, de ce mă tot lovești? N-o să vorbească, am eu grijă.
– Te lovesc că ești prost și nu poți să te abții ca orice prost. Ține-ți pantalonii pe tine sau fă cinci copii și nu te mai cert.
– Păi da, că mata vorbești, îți e ușor, dar eu ce să fac? Sunt tînăr, am nevoie! Cu ce să cresc cinci copii, nu vezi că abia avem ce pune pe masă și-așa?
– Atunci nu mai avea nevoi, abține-te, i-aruncă moașa peste umăr și intră val vîrtej în casă, unde mama geme ușor. Aruncă gunoiul ăla de acolo și vino să mă ajuți nu mai sta ca o momîie în mijlocul bătăturii, se mai aude și ușa se închide în urma ei.
Tata ia apă cu o cană din ciutura fîntînii, mă spală pe ochi, pe mînă, mă mîngîie pe obrazul umflat şi mă pune să țin apăsat batista pe care mi-o înfășoară peste rană.
– Stai aici cuminte. N-o omoară nimeni pe mă-ta, după ce pleacă moașa o să te duc la ea să vezi că e bine. Mă, tăicuțule, mă, sunt lucruri pe care tu nu le înțelegi, nu te băga în ele. Fii cuminte și o să fie totul bine. Vezi-ți tu de copilăria ta, lasă oamenii mari cu problemele de oameni mari.
Mă uit la fața lui întunecată și iar mă bufneşte plînsul. Îl urmăresc cum intră în casă și iese imediat cu încă un lighean cu apă murdară, apoi cu unul cu apă mai curată, apoi cu șorțul moașei pe care se duce și-l aruncă în foc. Tac și aștept, simt o greutate mare pe umeri de cînd mi-a vorbit așa blînd. Într-un tîrziu iese și moașa curată și aranjată, mă privește cu ochi răi și pufnește.
– Na, c-am scăpat-o pe mă-ta, ești mulțumită acum? Ia să fii cuminte și să nu mai umbli teleleu pe drum la joacă, că o să ajungi să pățești ca ea și pe tine nu te mai scap, se stropșește la mine și eu nu pot decît să dau ușor din cap că „da”.
Încalecă bicicleta și iese grăbită pe poartă. Tata apucă și el coarnele bicicletei și fuge după ea. Rămîn singură, cu umerii plecați și privesc cum picură lacrimile pe nisip, nisipul le suge însetat. Într-un tîrziu mă strigă mama cu voce mică, liniștită. Alerg la ea și-o iau în brațe.
– Să nu mori, mamă, auzi? Să nu mori să ne lași la casa de copii, promit că sunt cuminte şi nu te mai supăr niciodată.
Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le
„Iisus a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcînd/ Şi celor din morminte/ Viaţă dăruindu-le!”
Aşa scrie pe perete după ce intri pe uşa masivă, de metal. Căldura ucigătoare pătrunde şi în încăperile întunecate unde te pîndesc de după fiecare placă de marmură zeci de ochi.
Mii de suflete se odihnesc sub plăcuţele comemorative, pline cu nume săpate în marmura tare, rece, impersonală. Ion, Ion, Vasile, Constantin, Florea, Ion, Radu, Andrei, un erou necunoscut, alt erou necunoscut, treisute de eroi necunoscuţi, alt erou necunoscut, Stan, Dumitru, Ilie, Tănase, Ion, Ion, Măriuca, alţi trei sute de eroi necunoscuţi, alţi treisute, din nou trei sute. Te învîrţi în cerc şi pretutindeni dai de ei. Sunt mulţi. Numele te copleşesc, glasurile te strigă din pereţi.
Un cîmp întreg de soldaţi necunoscuţi. O mare de oameni sfîrtecaţi de bombe, o mare de suflete îngrozite ce plîng de dincolo de mormînt şi cer îndurare cerului. Tineri. Toţi tineri: 24 de ani, 17 ani, 21 ani, 23, ani, 28 ani, 37 ani, 45 ani. Oameni cu părinţi, soţii, copii, mame. Oameni ce nu şi-au mai văzut niciodată casa părintească, pe care ai lor i-au plîns şi i-au pomenit fără să-i mai poată îngropa, fără să aibă în cimitir lemnul unei cruci pe care să pună fruntea să plîngă cînd le e dor. 21.000 de morţi. Douăzecişiunu de mii de suflete rătăcite pe cîmpii necunoscute, care încearcă să identifice bucăţi din ceea ce-a fost cîndva trupul lor şi nu mai ştiu să găsească drumul către casă.
Coborîm din autocar după orele prînzului. Ziua e înaltă, călduroasă, uscată. Iarba suferă galben, gata să-şi dea duhul, copacii au frunze rare, prăfuite, lipsite de strălucire. Pe aleile pietruite stau de strajă ofiţeri, căpitani, maiori, generali, mareşali, toţi căzuţi la datorie ca să apere pămîntul strămoşesc. Scump a mai fost pămîntul ăsta şi-a fost achitat pînă la ultima picătură de sînge ca noi să mergem acum în vizită, iar ei, eroii, să ne privească cu tristeţe de la înălţimea soclurilor pe care tronează busturile de bronz. Căpitan Ecaterina Teodoroiu, mareşal Alexandru Averescu, general Constantin Christescu, general Ion Dragalina, general Eremia Grigorescu, general Constantin Prezan, căpitan Grigore Ignat.
Sunt turişti entuziasmaţi de toate vîrstele, unii nu vor să coboare din autocar, monumentele nu-s atît de interesante pentru ei. Nişte busturi acolo, nişte morminte. Ce să caute ei în morminte, sunt oameni vii, plini de importanţa vieţii lor, suferinţelor lor mărunte, existenţei lor ce nu va lăsa în urmă decît un nume şters pe o cruce anonimă într-un cimitir în care mai odihnesc alte sute de mii de anonimi de care nu-şi mai aduce nimeni aminte. Pentru ce i-ar durea pe ei de un monument al unora care-au murit ca proştii, cu arma în mînă? Acum nimeni nu mai e dispus să moară pentru ţară, pentru interesele altor guvizi ce conduc lumea. Nu mai e niciunul dispus să se tîrască prin tranşee, în noroi, să facă pe ei de frică sub ploaia de gloanţe şi obuze ce muşcă lacome din pămînt alături şi sfîrtecă lîngă tine pe camarazii de arme.
„Wow, uite ce scrie aici! Mareşal Alexandru Averescu! Moaaamăă, asta este strada mea! Fă-mi şi mie o poză aici, să am şi eu poză cu strada mea!” De sus, de la înălţimea bustului său mareşalul priveşte cu condescenţă. De-ar putea, ar lăcrima. Nu are cum, e un bust de metal, dar sub razele soarelui şi vorbele fără cap vezi metalul cum se topeşte şi curge pe lîngă soclu, vrea să se ascundă sub pietrişul aleii. La ce bun? Cu ce rost?
Mi-aduc aminte de rîndurile unei prietene şi de căpitanul copilăriei ei, Antohi, întors din război fără minte o lăsase rătăcind acolo, pe cîmpie printre morţi. „Tu tu tu tu tu, uite-aşa făcea mitraliera!” Tu tu tu tu tu! Văleu, nu mai trageţi mă!”.
Telefoanele performante nu sperie. Semnalizează discret cînd au făcut poza. Două doamne sunt fericite. Au poze de postat pe facebook şi pe instagam, sau pe twiter, să se laude cu strada lor. Norocul mareşalului că a murit. Nu mai poate muri o dată.
La intrare e taxă. Nu poţi intra să tulburi morţii aşa, pe gratis. Patru lei? Mult, doamnă, mult! Lasă că nu mai intrăm, că şi aşa nu avem ce vedea, ce-i acolo în afară de nume scrise pe pereţi şi pietre de mormînt? Generalul Eremia Grigorescu? Să fie, ce treabă avem noi? Odihneşte pe 600 de eroi necunoscuţi? Nemernicul, pînă şi dincolo de moarte s-a cocoţat pe umerii fraierilor de guvizi. Ce, el a zis „Pe aici nu se trece!”? Hai, mă, ce mare lucru, oricine putea să spună nişte vorbe atît de banale.
Prin faţa mea a trecut un domn la a doua tinereţe, cu burtă ce-i umple pînă la refuz maoiul, în pantaloni scurţi şi şlapi de plastic. Mîinile goale îi atîrnă pe lîngă corp în timp ce privirea-i aleargă curioasă de colo-colo. Miroase acru, a transpiraţie stătută şi fierea mea îi dă un ghiont să plece mai repede mai departe. Îl las să mă depăşească, se opreşte lîngă mine. „Oare, generalul Prezan e pe aleea cealaltă?”. Mda. Înghit în sec. Nu ştiu. Pleacă să-l caute.
Plătesc patru lei şi intru în colosul slab luminat. În mijloc, sub luminator, mormîntul generalului Grigorescu tronează acoperit de coroane. Trei tineri fac poze şi vorbesc în şoaptă în timp ce trec mai departe. Pe margine lumina slaba abia te lasă să citeşti inscripţiile. Ion, Ion, Florea, Radu, Vasile, Ilie, 18 ani, 25 ani, 24 ani, 47 ani. Lîngă plăcuţa memorială a Măriucăi e o coroană micuţă, cu flori proaspete. „În veci nu te vom uita, Măriucă!” Ochii ei inocenţi plîng peste flori.
Cine e Măriuca? O fetiţă. Un copil ce şi-a învins frica şi s-a cocoţat într-un copac să le spună alor noştri ce fac inamicii dincolo de tranşee. I-a coordonat să ştie încotro să îndrepte tunul să lovească în plin duşmanul. Un inamic a luat-o la ochi, a tras şi ochii copilei s-au stins larg deschişi către cer. O eroină.
Lîngă altă plăcuţă arde o candelă, semn că şi acolo odihneşte un tînăr care n-a fost uitat. Poate că el zîmbeşte printre lacrimi. Ceilalţi doar strigă şi sufletul ţi se face greu de-atîtea doruri pe care încearcă să ţi le pună în traista lui. „ De unde vii? Ce s-o fi ales de copiii mei? Pămîntul meu l-o mai lucra cineva? Muierea mea mai e printre voi? Eu sunt Ion, de colo, de peste deal, de la Oituz! Eu sunt Radu, de la Dunăre! Eu sunt Tănase de la Siret! Eu sunt Ilie, din munţii Mehedinţului! E departe drumul către casă? Pe unde s-o luăm? Ce mai ştii de-ai noştri? Mai stai, nu pleca aşa, răspunde-ne! Spune-ne măcar că n-am murit degeaba!”
Nu, n-aţi murit degeaba. Suntem liberi. Suntem români. Vorbim româneşte. Ne înjurăm româneşte. Ne bîrfim româneşte. Ne dăm la gioale româneşte. Avem tricolor. Nu, n-aţi murit degeaba cît timp mai avem tricolor şi cît timp mai sunt tineri dispuşi să plătească patru lei la intrare să stea de vorbă cu voi.
Afară soarele se pregăteşte de culcare. Aleile sunt goale, toată lumea a urcat deja în autocar. Mai privesc o dată peste monument, să iau cu mine ultimele imagini şi să-mi iau adio de la ei, cei douăzecişiunu de mii de morţi fără mormînt. Sau poate la revedere. Se spune că-n 1944 pînă şi Hitler l-a lăsat pe Antonescu să-şi concentreze cît mai multe trupe antiaeriene în zonă ca să apere monumentul lor. Noi avem acum străzi cu nume de generali. Şi ne mîndrim cu ele, chiar dacă habar nu avem cine-au fost ei, cum au murit şi de ce-au murit. „Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!” Sunt străzile noastre cu numele lor.
Ultimul renghi
E abia cinci după amiaza și-i atît de întuneric că-ți bagi degetele în ochi ca-n cea mai adîncă noapte. Frigul umed intră pe la toate cusăturile hainei și o face să regrete blana lăsată dimineață pe cuier, era soare, se preconiza o zi frumoasă, acum plouă cu gheață și merge la priveghi cu mîinile adînc afundate în buzunare. În geantă are ascunse 4 lumînări mici, de parafină, cumpărate de la taraba din piață cu 10 lei kilogramul, oricum, mortul nu-i prea pretențios și nici măcar prețios. Merge de parcă s-ar întoarce și cînd ajunge la poarta cimitirului se oprește o clipă să-și tragă sufletul. N-a luat nici măcar o floare și-și mută indecisă greutatea de pe un picior pe celălalt în fața magazinului de pompe funebre a cărui vînzătoare cu fuste crețe o îmbie din ochi. Oare, să cumpere o jerbă, sau să mai aștepte? Se hotărăște brusc, se învîrte pe-un călcîi și întoarce spatele coroanelor din flori de hîrtie colorată. Mai bine merge așa, sigur o să-i ia Fanelia o jerbă mîine, înainte de înmormîntare. O să înșiruie numele tuturor pe ea și bună pace.
Fetele întîrzie și ei i se strînge ușor haina în spate cînd își dă seama că e singură în fața cimitirului, în mijlocul întunericului de smoală. Porțile larg deschise o îmbie să intre și-o mai trece un fior cînd vede pe aleea palid luminată un șir de cruci cuminți de pe care zîmbesc strîmb fețe necunoscute ce-și dorm sub piatră somnul de veci. Să treacă timpul, încearcă o distracție din copilărie, cînd se strecura pe lîngă bunica dimineața și încropea povești plecate de la epitafurile de pe cruci.
„Aici odihnește inginer Popescu Nelu, decedat la etatea de 86 de ani… familia îndurerată nu te va uita în veci”. Cît ar mai fi fost dispusă familia îndurerată să-l suporte pe bătrînul urduros ce privește trist de dincolo de rama încrustrată-n piatră? Domnul inginer nu pare prea convins să-și continuie viața care l-a purtat pînă la venerabila vîrstă, pare mai degrabă nerăbdător să-și ducă titlul în brațe pe lumea cealaltă. Cimitirul e un loc în care ipocrizia își dă examenul de maturitate, pretutindeni stau săpate în piatră competențe căpătate de decedat în timpul vieții, parcă mortul titrat n-ar fi fost tot o mînă de oase în putrefacție ca ultimul cerșetor. ”Aici odihnește doctor inginer Mosorescu„. Ăsta chiar are nume predestinat, sigur a fost priceput in tras sfori.
Nimeni nu scrie pe cruce: Aici odihnește Gheorghe mincinosul, sau Mița curva cartierului, asta nu, după moarte toți devin buni, perfecți, regretați.
Se apropie, în sfîrșit, Fanelia și cu ea vine Lara, soția defunctului de azi și Mirela, sora ei.
– Hai, femeie, că am înghețat aici, credeam că nu mai vii, o ia Lavinia tare de cum o vede. Fanelia o privește ca pe o meduză străvezie ce-și agită tentaculele pe lîngă picioarele murate în apa mării și zîmbește misterios. Mai că-i vine să scoată limba și să-i zică ceva de dulce.
– Condoleanțe, Lara, îmi pare rău, rostește, totuși și-și încropește o mină tristă cînd ridică ochii către văduvă. Lara zîmbește și-i face cu ochiul.
– Lasă tu condoleanțele pentru alții. Ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat și e bine așa.
Lavinia înghite în sec, știe, cu o lună în urmă abia o scăpase din mîinile bărbatului furios care-și pusese în cap s-o omoare, ca nu cumva să moară el înainte și ea să se mărite cu altul. Ea l-ar fi omorît cu mîinile goale, Lara s-a întors în căminul conjugal. Aveau avere, familie și-o căsnicie de 30 de ani în spate.
Proaspăta văduvă se apropie înaltă, blondă, elegantă în hainele cernite, cu un fard de pleoape ce-i accentuează seninul ochilor, dă capul pe spate și rîde cu poftă.
– Fetiță, uite ce plouă, se vede că Mirel regretă c-a plecat, zice rîde în continuare. De alături, Mirela o privește cu duioasă înțelegere.
– Nu te pune la mintea ei, e drogată. I-am dat deja 3 pastile de diazepam.
– Ești nebună, vrei s-o omori?
– Las-o că nu moare, proastă cum e, ar fi plîns de s-ar fi umflat după nemernicul ăsta. O ia de braț pe Lavinia care tremură deja ca o frunză dezbrăcată și-o ajută să urce treptele.
Ușa capelei scîrțîie sinistru și se deschide greu, din interior răzbește flacăra moale a lumînărilor și umbrele împrăștiate de candelabrul cu cinci becuri economice cu lumină rece ce-atîrnă din tavan.
În stînga, Mirel stă țeapăn ca un ginere în costum nou, întins în coșciugul lăcuit, pe patul mortuar. Hainele îi atîrnă largi pe oasele întinse, mîinile împreunate pe abdomen au culoarea mierii zaharisite în care-o mînă de copil a înfipt cîte zece fire țepene de păr pe fiecare deget, husa de satin alb cade în falduri peste marginile sicriului și acoperă pe jumătate mînerele imense de bronz. Lavinia îl privește cîteva clipe cu gîndul dus, încearcă să vizualizeze o scenă tristă, să poată stoarce cîteva lacrimi, dar nu-i vine în minte decît imaginea craniului așezat pe o pernă extrem de subțire, direct pe lemnul tare. Își închipuie cum se va bălăngăni stînga-dreapta, tronc-tronc ca o nucă seacă cînd îl vor purta către groapă, se întreabă dacă o să-l doară și-o să facă cucui și-o bufnește rîsul. Duce mîna la gură, tușește ușurel și-și ascunde repede privirea în pardoseala de piatră tocită să n-o vadă sora defunctului care urmărește cu ochi critic toată scena, așezată la căpătîiul mortului pe un scaun de scîndură albă, fără spătar, de pe care șoldurile i se preling languros în afară.
În mijlocul capelei așteaptă binecuvîntarea pentru ultimul drum o băbuță sfrijită cu basma înnodată sub barbă, cu pielea galbenă ca o lămîie coaptă și gura strînsă pungă, pare că duce cu ea în mormînt un secret extraordinar și s-a temut să nu-l piardă înainte de-ai ieși sufletul, în dreapta un moșulică îmbrăcat în palton gros, ros pe la mîneci, cu căciulă de miel pe cap. De pe lîngă ei privesc triste florile de hîrtie cerată înfipte în coroane pe care atîrnă panglici negre cu sincere condoleanțe, în veci nu te vom uita, banalități, minciuni, durere.
Frigul e mai pătrunzător înăuntru ca afară în ploaie, morții sunt serioși, țepeni și importanți, ei chiar știu că aia nu mai e vreme de trăit.
– Ia uite ce noroc pe Mirel, are companie, zice Fanelia. Să nu se simtă singur. Lara strînge cu putere mîna Laviniei și-i strălucesc ochii albaștri fără umbră. Își face de lucru cu lumînările aprinse la căpătîiul lui, se apleacă peste sicriu să așeze cîteva flori căzute pe fața ca de ceară a fostului soț și eșarfa de mătase neagră i se agață în țepii unui trandafir din buchetul pus pe pieptul răposatului, dă să se ridice, materialul opune rezistență și cedează cu zgomot în final, Lara se împiedică într-o coroană sprijinită prost de piciorul metalic al patului, fîlfîie de cîteva ori din mîini și cade în genunchi înainte să reușească vreuna din fete s-o prindă. O bucată de mătase neagră face notă discordantă cu verdele crud al frunzelor din buchetul de trandafiri albi, dresul negru are o graură imensă în genunchi și prin ea se ițește bosumflată o viitoare vînătaie serioasă.
– Mai dă-o dracu de treabă, Mirele, nici acum nu te potolești?, îl ceartă iritată pe mortul care stă impasibil cu ochii închiși. Au venit fetele și te dai în stambă în fața lor pînă și-n sicriu, nebunule. Parcă ești turbat.
Sora mortului cască niște ochi cît platourile de pește și se învinețește vizibil la față. Fanelia se apleacă spre ea și-i șoptește îngrijorată,
– Aoleu, vă este rău? Ieșiți puțin la aer, vă rog, respirați, să nu vă ia Mirel cu el, Doamne ferește, că s-au mai văzut cazuri. La cum zîmbește, siigur nu pleacă singur! Vreți o gură de apă?
Ajunsă în pragul agoniei femeia pufnește, se ridică și iese grăbită din capelă. Cele patru prietene se privesc și izbucnesc într-u rîs nervos ce face pereții capelei să răsune ca un clopot. Zece perechi de ochi privesc uimite de pe la căpătîiele celorlalți morți. Din sicriul său învelit în mătase albă, Mirel le zîmbește complice, ștrengărește, din colțul gurii.
– Mă, ce-i al lui e-al lui, se trezește Lavinia și se miră singură de cuvintele calde care aburesc puțin în aerul înghețat, pînă se le îngîne ecoul. Avem cel mai vesel mort din capelă.
Grupul mai trage un hohot isteric, în jurul lor babele se-nchină, de pe altarul capelei un Iisus răstignit pe-o cruce de lemn privește trist la insolita adunătură, doar Mirel zîmbește în continuare de parcă le-a jucat cel mai tare renghi. Habar n-are că viața i l-a jucat lui pe ultimul.
Amăgiri 