Era o zi însorită într-o primăvară ca asta, prea caldă pentru aprilie. Venea Paștele, înflorise liliacul, oamenii trecuseră deja la mînecă scurtă. Mama avea ochii umflați de plîns, pusese pe cap batic negru, de mătase. Tata îmbrăcase cămașa bună, îi suflecase mînecile și-și pregătise pe îndelete sacoșele. O sticlă de ulei, o pungă de făină albă, niște fasole uscată, niște mălai, 15 ouă, o damigeană de vin, o sticlă de țuică. Doar mergeam unde se va pune masă mare, la lume multă. Ca să mă ia cu ei, a trebuit să promit că nu voi plînge. Și-am promis cu zîmbetul pe buze.
Pe drum am alergat, am cîntat, am rîs, am avut zece vieți afară și-o singură gheață în suflet. Un întreg ghețar. Rîdeam în soare de pe marginea lui.
Aveam pe mine rochița de Paști, sandalele noi ciorapi albi, de bumbac și un puloveraș roșu. Eram o mică prințesă însorită, rupeam flori de liliac prin garduri, goneam fluturi, urmăream săgeți de rîndunele pe cerul fără niciunul nor. Așa o zi s-a nimerit, că-n marea de flori adunată în găleți, pe mesele lungi, în mîinile tinerilor, albinele nu mai pridideau să adune polen. Nicio adiere de vînt nu mișca aerul încremenit deasupra satului. Era ca o bucurie mare după o mare suferință, ca pacea după furtună.
Cale de cîteva ulițe mai aveam cînd jalea goarnelor m-a lovit prima dată în piept. Nu, nu le-am auzit, le-am simțit direct lovitura care m-a lăsat fără aer și mi-a adus toate lacrimile în spatele pleoapelor. M-am oprit pe mijlocul trotuarului și-am închis ochii. Pentru o clipă am avut senzația că nu o să-mi pot ține promisiunea și inima mea bolnavă a tresărit ca o pasăre mică speriată din cuibul său. Am strîns tare pleoapele, m-am roșit la față și-am înghițit nodul uriaș de lacrimi. Erau sărate și le-am simțit drumul spre stomac ca atunci cînd înghiți o coajă nemestecată de pîine proaspătă. Simțeam durerea cum se plimbă încet către măruntaie și cînd a ajuns în stomac am respirat o dată adînc. Mama se oprise și mă luase de mînă, tata aștepta sprijinit de coarnele bicicletei.
– Mai mergi, sau te întorci acasă?, m-a întrebat serios, hotărît să mă gonească dacă o să mă opun.
Am ridicat spre el privirea limpede ca cerul de deasupra noastră și am răspuns la fel de serios.
– Merg, am promis. I-am promis ei, tată. Nu voi plînge decît dacă trebuie să mă întorc acasă.
– Atunci hai, dar nu te mai zbengui, ne apropiem și nu trebuie să privească lumea la noi ca la urs.
Nu m-am mai zbenguit, nici starea nu o mai aveam. De fapt, starea nu o avusesem deloc, voisem doar să le adorm lor temerile. Să-mi adorm și mie plînsul ca pe un copil legănat pe picioare. Acum îmi trăgeam ușurel picioarele și speram să nu-l trezească nimic. Nici durerea celorlalți, nici bocetul goarnelor. Eram hotărîtă să nu las nici măcar o lacrimă să pice de față cu altcineva.
Am ajuns la poarta care ne aștepta deschisă. În curte, lume luminată. Se adunase satul întreg, toți tinerii, copiii, nici nu mai știu dacă pe la casele lor mai rămîsese vreun bătrîn pe care picioarele nu-l mai ținuseră să bată drumul pînă la casa cu cerdac, sau vreo bunică ce trebuia să aibă grijă de vreun nou născut. Era ca-n zi de sărbătoare, toată lumea se simțea datoare să participe. Și, dacă stau și mă gîndesc bine, chiar era sărbătoare. Nu știu dacă familia mea atrăgea sărbătorile astea sau doar se nimerise așa ca doar la noi să se întîmple nenorociri atît de mari încît oamenii să uite de frecușuri și dușmănii mărunte și să se adune la un loc să petreacă. Să petreacă pe ultimul drum alți oameni.
Toate grădinile satului își dăduseră în dimineața aceea obolul de floare. Lalele, narcise, crini, ghiocei galbeni, liliac, lăcrămioare, micșunele, crenguțe suple de salcie, crengi de brad, de alun.
Mi-era stranie și străină curtea pe care altfel o cunoșteam pînă în cele mai intime colțuri. Stranie mi-a fost și camera noastră, cu ușile larg deschise, în care își odihnea ultima zi, Doda mea. Am urcat la ea, deși ai mei nu mi-au dat voie. Trebuia s-o văd, trebuia să știe că m-am ținut de cuvînt și am venit, așa cum îi promisesem cu doar cîteva zile înainte. În jurul sicriului erau adunate, frunte lîngă frunte, multe fete cu părul acoperit de batice albe. Nu-mi plăcea prezența lor, mă deranja, ne deranjau. Nu puteam s-o văd pe Doda, Nu mă lăsau să-i așez un fald al rochiei care ședea aiurea, să-i pun voalul cum trebuie. Cînd am rămas un moment singură, am răsuflat ușurată și-am sărutat cuminte fruntea înghețată. N-am vărsat nici măcar o lacrimă, Doda mea nu era acolo, nu ea ședea întinsă în sicriul de lemn, îmbrăcată în rochia de mireasă, nu ea era fata aceea cu fața umflată de suferință și medicamente, cu buzele date cu ruj și ochii închiși.
Nu, nu, Doda mea era frumoasă ca o icoană, avea părul negru inele și ochii ca stelele. Doda mea era cea care-mi încredințase cu o săptămînă înainte tot sufletul ei. Nu aveam de ce să plîng. Apoi am ieșit din aerul care înțepa și ochi și nas și-am respirat adînc. De sus, de pe scară, am mai privit o dată peste sat, așa cum făcusem de sute de ori înainte. Era ciudat, niciodată ulița nu fusese atît de plină de lume, nici nu-mi închipuisem că satul nostru ascunde în casele lui atîția oameni. Apoi a plîns prima goarnă, a plîns și a doua iar eu am dat cu ochii de nea Florea. Plîngea și el, stingher, cu capul rezemat de colțul casei. Oamenii treceau pe lîngă el fără să-l vadă, curtea era plină de zumzetul lor, cîte o bătrînă mai striga cu jale numele Dodei, doar el ședea acolo, uitat de toți, cu umerii căzuți sub greutatea durerii. Abia atunci am dat drumul lacrimilor și-am fugit de l-am luat în brațe.
– Nu plînge, nea Florea, te rog nu plînge că plîng și eu și dacă mă vede tata mă trimite acasă. Te rog eu, nu mai plînge, i-am spus și i-am udat mîinile cu lacrimi calde, ce-mi curgeau fără voie pe obraji.
De durerea mea de copil, omul a uitat durerea lui de părinte. A ridicat mîna, și-a șters ochii cu mîneca și m-a privit mirat.
– Mă, tăicuțule, ce mă fac eu acum, mă? Cum să mai trăiesc eu acum? Pentru cine?
V-ați putea gîndi că astea nu erau întrebări pe care să le pui unui copil de nici zece ani, dar mie mi-au dat curaj. Ca să poată vorbi cu mine, trebuia să se oprească din plîns. Numai că n-am știut ce să-i răspund, eram totuși doar un copil de nici zece ani. I-am pupat mîinile și i-am spus:
– Pentru mine. Te rog să trăiești pentru mine.
Omul m-a privit, a oftat din tot sufletul, m-a mai mîngîiat odată și-a plecat cu umerii lăsați și privirea în pămînt către unul din bărbații care-l strigaseră. Eu am rămas rezemată de colțul casei. Îmi tremurau genunchii și nu puteam să mă mișc pînă nu-mi opream lacrimile. ”Nu plînge, Luci, nu acum!”, îmi repetam întruna. Simțeam toți ochii ațintiți asupra mea, aveam impresia că mă arată cu degetul și mă condamnă că-mi încalc promisiunea. Parcă toți așteptau să mă vadă plecînd. ”Nu plînge, Luci. Nu acum.”. Și n-am mai plîns.
Am făcut doi pași, m-am așezat pe un colț de treaptă și-am oftat. La picioarele mele, micșunelele își lepădau parfumul. ”Nu plînge, Luci. Așa mi-ai promis în seara cu stea.” Îi promisesem, știam că steaua ei a luat-o și-a dus-o acolo unde n-o mai durea nimic. Știam, mi-a spus atunci, în seara cu privighetoare și corcoduși în floare. ”Nu plînge, Luci, nu aici.” Și n-am mai plîns.

Era primăvară, era liliac în floare, era înainte de Paști iar eu îmi trimisesem în cer prima stea. Primul suflet care fusese doar al meu. Atunci am învățat să rîd și să glumesc cu gheața în suflet și nimeni să nu știe cum îmi curg lacrimile ca sîngele, prin vene.