și dacă


Și dacă pașii mei vor uita drumul
pînă la tine, rîul învolburat al sîngelui
îmi va purta inima pe creasta valului
pînă în portul inimii tale.
Sîngele nu uită niciodată.
Și dacă buzele mele vor uita gustul
sărutului tău, ochii îmi vor înverzi
în fiecare dimineață sub cerul ochilor tăi.
Verdele nu piere niciodată.
Și dacă zilele se vor scurta îngrijorător
pînă la esența amară a orei,
nopțile-mi vor purta visele
pe sub pleoapele tale.
Visele nu mor niciodată.
Iar dacă pielea ta va uita valsul degetelor mele,
Sufletul meu rămas în oasele tale
mă va căuta rătăcit prin lume,
pînă mă va găsi, pînă mă va lega,
pînă mă va modela după inima ta,
după ochii tăi,
după gura ta,
cu sîngele tău,
cu pielea ta,
cu viață din viața ta,
cu moartea pe moarte călcînd.

Se făcea


Se făcea că un duh rău mi se strecurase în oase
și rîdea. Mă, da rîdea cu lacrimi.
De ce rîzi, mă, urîtule?, l-am întrebat.
De ce rîzi ca proasta-n tîrg tocmai acum,
cînd mi te-ai strecurat ca hoțul în oase?
Cred că l-am luat prin surprindere
c-a tăcut imediat. Nu se aștepta să-l trag la răspundere,
poate că nimeni nu s-a gîndit
pînă la mine
că duhul rău poate fi tras și la răspundere.
A tăcut și s-a pleoștit. Se uita la mine cu ochi răi.
Zi, mă, prăpăditule, de mine rîzi?
Ia poftește tu afară, ca să înveți să te porți,
m-am rățoit la el și i-am deschis ușa.
Se făcea că am și ușă, da, undeva prin centrul ființei mele.
El s-a mirat și-a tușit încurcat.
Nu știa dacă să-și bage coada între picioare și să plece,
sau să meargă mai departe, cum avea de gînd.
Voiam să-ți zic, a bîguit.
Ce să-mi zici tu, mă urîtule?
Ce poți să-mi zici tu mie ca să te cred?
Atunci s-a enervat, da rău!A prins a înjura
și-a scos din buzunar un ecran mare, ca de cinema.
În filmul lui se făcea că cineva
fără chip îți furase inima
și se plimba prin lume cu inima ta roșie în palmă.
Iubea fete blonde cu ea,
o vedeam cum bate mai tare
cînd se apropiau, le săruta cu buzele tale,
le mîngîia cu mîinile tale.
Simțeam că mă sufoc și i-am făcut vînt afară.
Am trîntit ușa în urma lui și m-am trezit.
Am deschis larg fereastra,
să-mi intre frigul în oasele infectate de duh rău.
Era tîrziu, oamenii se agitau pe trotuar,
fiecare după nevoi,
undeva țipa un pescăruș,
coșurile fumegau alb.
Cerul mă privea cu ochii tăi.
Scăpasem.

Mîțișori și fasole cu cîrnați


De la etajul 5 la parter, trec în fiecare zi prin toate bucătăriile vecinilor. La etajul 4 miroase a friptură, la etajul trei a cartofi prăjiți și cîrnați, la doi a ciorbă… Cine are pofte, moare în blocul meu.
Într-o dimineață, mirosind ceva ce părea incredibil de bun, mi s-a făcut dor de fasolea cu cîrnați de la borcan a copilăriei.
Țăranii mei fierbeau fasolea în zi de post, miercurea sau vinerea.
La noi acasă, ciorbă de fasole se făcea vinerea. Dacă avea, mama arunca în ea o mînă de jumări în zilele de dulce, dacă nu, o mîncam așa, cu salată de varză acră sau cu murături. Ce rămînea a doua zi se transforma în mîncare de fasole cu cîrnați. Doamne, bună mai era cu mămăligă caldă!
Într-o zi de primăvară nouă, pe o vreme moinoasă, cu ceață și lapoviță, m-am dus cu vară-mea Ileana a lui Coarnă să căutăm mîțișori prin balta lui Pică. Mie îmi plăceau și ne vorbisem noi să ne ducem devreme, să nu apuce să înflorească mîții, că nu se mai uscau frumos și nu mai rămîneau pufoși, ori mie pufoși îmi plăceau.
M-am luat și-am plecat cu pretextul că merg să facem temele împreună. Pe naiba, noi aveam cu totul alte planuri dar, dacă ar fi știut mama n-aș fi ieșit în veci pe poartă. Nici azi nu știe că noi am colindat atunci prin mlaștină, n-am făcut nici măcar un exercițiu la mate.
Era un frig de-mi picau degetele pe caiet și-un vînt subțirel dinspre bulgari îmi intra prin toate hainele pînă sub piele, mi se înfiorau de frig mușchii slăbuți și cruzi. Pe scurt, îmi clănțăneau dinții în gură.
Am ajuns la ea și-am strigat la poartă. A ieșit în fugă, gata îmbrăcată, cu un colț de pîine în mînă. I-a strigat bunică-sii că pleacă cu mine și duse am fost. Eu cu caietul prins în elasticul pantalonilor după mine. Am colindat de nebune vreo oră prin noroaie, să găsim ce căutam. Am găsit de toate, mărăcini ce ni s-au prins de haine, salcîmi care ne-au biciuit cu crengile goale, mușchi negru, bureți, cîteva gîște care s-au speriat și-au fugit gîgîind, vreo doi cîini flămînzi care ne-au lătrat de-am fugit ca din pușcă din calea lor, doar mîțișori n-am găsit neam. Nici măcar un lăstar. Cînd ne-au înghețat și mucii-n nas ne-am resemnat și ne-am întors acasă. Ne-am adunat lîngă soba fierbinte din bucătărie.
– Olio, muică, de unde veniți, fă, în halul ăsta?, ne-a luat la rost bunică-sa cînd ne-a văzut zgîriate, pline de noroi și vinete de frig. Stați dracu colea, lîngă plită să vă uscați și să vă curățați de noroi că dacă vă găsește Venușa așa luați bătaie.
– Am fost să căutăm mîțișori, mamaie, i-a răspuns Ileana veselă, de parcă am fi și găsit nu doar mîțișori, ci și o comoară ascunsă bine prin noroaiele crîngului.
– Și-ați găsit?
– Nu, dar ne mai ducem și mîine, mai departe.
– Nu știți voi unde să căutați, trebuie să mergeți pînă pe Nisip, sunt acolo niște tufișuri de corn și găsiți sigur, dar nu aveți cum să ajungeți acum, că e apă. Trebuie să se usuce.
Bătrîna se pusese la mintea noastră și ne învăța să cotrobăim prin mlaștină ca acasă. Dacă afla mama, m-ar fi drăcuit azi și mîine, mi-ar fi tras una după ceafă și m-ar fi trimis să scot apă din fîntînă să mă spăl și să dispar din ochii ei.
Mi-era bine acolo, cu bunica ce se cobora la mintea noastră încîlcită, începusem să mă încălzesc, din hainele noastre ieșea abur și cîrnații pe care-i încălzea bătrîna pe plită miroseau înnebunitor. A luat o mînă de făină și-a aruncat-o în untura fierbinte peste ei, a rumenit-o un pic, apoi a luat cu polonicul din oala de ciorbă de fasole fierbinte și-a stins făina. A tot adăugat cîte puțin pînă a mutat toată fasolea din oală în tigaia cu cîrnați.
A ieșit o ditamai cratița de mîncare care mirosea de-mi plîngeau mațele de foame. Am vrut să fug acasă, să mănînc, dar n-a fost chip să plec înainte de masă. Bătrîna ne-a pus în farfurie direct de pe foc și-am mîncat, în timp ce mă hîrjoneam cu Ileana, cea mai bună mîncare pe care-o mîncasem pînă atunci. Cînd am terminat ce-aveam în farfurie, ne-a mai pus o dată, să rotunjim bine burțile.
Am plecat acasă ca un răcănel cu burta plină, nici frigul parcă nu mai era așa frig. Acasă, mamaie umplea raci să-mi facă ciorbă cu zeamă de varză, așa cum îmi plăcea mie. Îmi părea că-l prinsesem pe Dumnezeu de picior.
– Hai fa, ușernico, la masă, m-a luat mama de cînd am intrat pe ușă. Îmi opriseră pe marginea plitei o felie de mămăligă prăjită și două ouă fripte al căror gălbenuș se închegase de atîta așteptat.
– Nu mi-e foame, am mîncat la Ileana. Aștept ciorba de raci.
– Olele! Fa, tu ai plecat de-acasă să mănînci pe la alții să zică Coarna că nu am ce să-ți dau de mîncare?, s-a oțărît mama la mine. Avea o obsesie, să nu cumva să nu mă așez la alții la masă, că și ea are ce să ne dea să mîncăm.
– Ce vă găti baba?
– Făsui cu cîrnați.
– Și fu bun?
– Daaaaa!
– Mai bun ca acasă?
– Mai bun! Era mai alb și mai gros ca al lui matale.
– Fi-ț-ar dracii ai dracu! Muierea aia nu avu destul făsui și înmulți mîncarea cu făină, ca să te pună și pe tine la masă. Îți dădu o mînă de făină prăjită și ție ți se pare că mîncași ca-n ziua de Paști.
– Taci, fa Viorică, muică, nu mai certa fata că n-are nicio vină. Mîncă și ea cu fata aia la masă, normal că i se păru mîncarea bună, a intervenit, împăciuitoare, mamaie. Ea știa tot timpul să-mi ia apărarea, indiferent cît de mare ar fi fost prostia pe care o făceam. Era îngerul meu păzitor.
De multe ori am făcut la fel, ca să-mi hrănesc copiii. Totuși, niciodată n-am reușit să fac făsuiul cu cîrnați la fel de bun ca ăla prins cu făină pe care l-am mîncat la bunica Ilenei.
Ileană, dacă de-acolo dintre stele citești ce prostii scriu eu pe aici, să-i spui bunicii că și acum mi-e dor de făsuiul ei prins și de dimineața aia tihnită în care ne-a învățat pe unde să umblăm să găsim mîțișori. Îmi pare rău că n-am mai apucat să mergem și altă dată, normal că mama s-a prins și nu m-a mai lăsat să plec să umblu pe coclauri. Tu-i cauți, probabil, prin lăstărișul cerului acum.

Iubirea după 40 de ani


”Și a fi separat nu este ușor în această poveste de dragoste
Doi străini învață să se îndrăgostească din nou”

Ne știam de ceva timp, doar din corespondență. Mult timp. Ani. Vorbisem de sute de ori, mă certase, îl certasem, avusesem polemici zeci, plînsesem pe umărul lui, rîsesem împreună de spectacolul lumii. Cînd eram supărată, obișnuia să-mi spună să mă așez alături de el și să privesc apa. Apa duce tot, și supărări, și tristețe, și oameni răi. El își vedea de treabă, eu îmi vedeam de ale mele, totul era virtual, că nu se putea mai mult, distanța dintre noi era de netrecut și oricum, avea o viață complicată în care nu m-aș fi gîndit să găsesc loc.
Apoi, într-o dimineață rece de iarnă tîrzie am reușit și ne-am întîlnit. M-a sunat pe la ora 5 să mă întrebe ce fac, dacă sunt dispusă să dau cafeaua aia cu care-l amenințam de ani. Dormeam, dar da, eram dispusă. Să-mi spună unde e, ca să-l învăț cum să ajungă la mine, dar el ajunsese deja aproape, foarte aproape, așa că am sărit repede în pantaloni și-n hanorac, mi-am tras ghetele în picioare și-am fugit.
Străzile erau aproape pustii în dimineața de luni încă neîncepută, zgribulită ca un pui de vrabie adormit cu ciocul sub aripă. Eu eram caldă, după somn, aveam ochii tulburi și nu prea știam cît de departe-i pămîntul, călcam ca pe lună, de sus. Prin fața mea, cîte o mașină adormită ca mine tăia aerul gros în felii, semaforul se schimba impasibil la intervale fixe, rarii trecători se grăbeau către metrou cu gulerele ridicate. Erau mai adormiți ca mine.
L-am văzut de departe, era singurul care aștepta să se aprindă becul verde al semaforului în fața unui bulevard pustiu. Ducea o sacoșă grea în spate și venea agale, cu capul plecat, ca un soldat întors de la război cu ranița-n spinare. Părea că duce pămîntul pe umeri și vine să mi-l așeze mie la picioare. Era liniște în pasul lui de om hotărît să ducă la capăt ce și-a pus în gînd. Mi s-au muiat picioarele și mi s-au umezit ochii. L-am iubit înainte să ridice ochii să mă privească. I-am iubit pasul și hotărîrea cu care venea împovărat către mine.
N-a fost un clocot al sîngelui, cum mi se întîmplase altă dată, a fost o certitudine. O așezare în matcă a apei propriului meu eu, a minții, a corpului, a dorințelor mele. Am știut sigur că-l iubesc, că e al meu, în mine, ca un plămîn ce-mi impune să respir fără să fiu conștientă de asta, ca lumina ochilor. Am știut cum știu mamele să-și iubească pruncii mici, zbîrciți, murdari după orele în care s-au zbătut în chinurile facerii.
Și el a știut că vine să rămînă cumva în viața mea și să-i rămîn cumva în viața lui atît de complicată. Am trăit o viață în cîteva zile, cu rîs, cu povești, cafea, atingeri, iubire, libertate și vis. Apoi l-am lăsat să plece. Avea o viață mult prea complicată,
Nu poți pune o barieră iubirii după o anumită vîrstă. Nu poți spune ”tu ai trecut de 50 de ani, ești bătrînă, ai întrat la menopauză, te-ai îngrășat, ridat, trecut, trebuie să-ți crești nepoții și să-ți aduni trusoul de moarte de acum, te dor genunchii, inima, îți pierzi dinții, ai nevoie de doctor tot mai des,” Poți doar să trăiești fiecare clipă cu bucuria ei, sau cu tristețea ei. Să-ți iubești zilele și viața, să te iubești pe tine și să-ți acorzi libertatea să simți, să trăiești fără să te gîndești la anii care au trecut, la experiențe, la gura lumii. Viața nu se termină la 40, sau la 50 de ani pentru nimeni.
Eu m-am îndrăgostit de-un om într-o dimineață rece de primăvară. Căzuse bruma, cred, petice de apă luceau înghețate pe trotuar și nici măcar ciorile bucureștene nu se treziseră să plece după mîncare. Nu-mi mai aduc prea bine aminte amănunte din dimineața aceea, deși e atît de aproape, că aș putea să întind mîna s-o prind. Mai aveam puțin, prea puțin pînă schimbam prefixul și se împlineau doi ani de cînd îmi promisesem că n-o să-mi mai las inima să bată deloc, pentru nimeni. Însă planu-i plan și viața-viață.
Sigur o să vă întrebați dacă-l mai iubesc. Normal că da! Doar v-am zis că n-a fost clocot efemer. Va avea locul lui în casa inimii mele, indiferent ce se va întîmpla în viitor, așa cum toți oamenii pe care i-am iubit și-au păstrat locul în casa asta încăpătoare. Fiecare locul și amintirile lui, că i-am trăit pe fiecare-n parte, nu i-am adunat la mine-n suflet să-i arunc, ca să fac loc pentru alții. Eu n-am știut să mă îndrăgostesc cît o noapte de-amor, nu cît a ținut patul cîte unuia după care mi s-a aprins, vremelnic, sîngele, astfel încît să am gunoi de aruncat. Puțini, foarte puțini au intrat în camera aia secretă a inimii mele. Toți au rămas.
Iubirile nu sunt făcute să moară, sunt făcute să trăiască pînă la ultima ta suflare. Între timp, ne trăim fiecare viața cu bunele și relele ei, pentru că în timpul ăsta lung pe care l-am trăit am învățat că oamenii nu sunt proprietăți, nici nu pot trăi legați cu lanțul unul de celălalt și de piciorul patului. Sunt libertăți, sunt zbor din care se mai odihnesc din cînd în cînd la tine-n suflet.

aș putea


Aş putea fi vultur,
să despic zarea cu aripile,
aş putea transforma
apa în vin,
luna în soare,
aş putea aduce ploaia,
aş ninge cu fulgi mari,
aş trage marea mai aproape
şi muntele aş putea să ţi-l aduc
cu brazi, cu turme,
cu flori de colț
şi două capre negre sus pe stînci.
Tot aş putea,
de m-ai vedea,
dar tu eşti orb
şi în întunericul din ochii tăi
sunt doar biet miriapod
fără culoare.

Ziua poveștilor neterminate


Într-o zi am învățat că inima doare. Nu fizic, ci adînc, definitiv, atît de tare c-aș fi vrut s-o scot din piept și s-o arunc, mi-era dușman. Am îngenuncheat, am plîns și-am lăsat-o în piept, am învățat să trăiesc cu durerea.
Te-am urît o clipă, recunosc. Te-am urît că ai plecat fără să-ți iei rămas bun, ca și cum n-aș fi existat, ca și cum tot ceea ce împărtășisem pînă atunci n-ar fi însemnat nimic pentru tine.
Te-am iubit, apoi. Mi-a ajuns lacrima pe care-ai vărsat-o rece pe perna albă de damasc.
Apoi am urît lumea care mi te-au smuls prea repede, de n-am apucat nici să-mi dau seama cît te-aș putea iubi, cîtă bucurie aș fi putut dărui și trăi.
Am urît soarele ce rîdea răutăcios, de sus. Ar fi trebuit să plouă, să fie furtună, cerul ar fi trebuit să știe ce e in sufletul meu, ar fi trebuit să-i pese. El  doar și-a aruncat peste noi pătura caldă a zilei.
Am urît verdele frunzelor, erau prea strălucitoare și eu știam că ar fi trebuit să îngălbenească și să pice, să-mi însoțească lacrimile, să nu le lase să se spargă singure și stinghere, să le soarbă nisipul însetat.
M-am urît, oh, cît m-am mai urît! Mi-am urît necredința și neputința, am urît rîsul cu care am întîmpinat vestea, aveam atîta încredere în tine încît nici măcar o secundă n-am fost în stare să cred ce auzeam. Am crezut că-i o farsă proastă pînă cînd am ajuns la poartă, mă așteptam să rîdeți de mine, să vă tăvăliți pe jos de rîs și eu să trîntesc fals supărată buchetul alb și gingaș de pămînt. Aș fi plîns un pic de necaz, m-ai fi mîngîiat pe mînă și m-ai fi împăcat zîmbind, cum știai tu atît de bine să mă împaci. Am fi rîs împreună apoi, am fi povestit și ne-am fi jucat jocuri tîmpite ce ne-ar fi colorat ziua. N-a fost să fie.
A fost să aflu cît de tare mă poate durea inima și cum pot umbla o viață întreagă cu  inima stafidită. Oh, da. Dacă m-ai tăia acum, n-ai găsi o inimă întreagă, vie, nici vorbă. Ai găsi o biată stafidă zbîrcită ce se chinuie de-o viață să mă țină în viață. Am trăit așa, să știi.
În ciuda ta am trăit, în ciuda ta am iubit, pentru tine nu m-am stafidit cu totul. Pentru că n-am fost în stare să te iau de mînă să plec cu tine atunci cînd m-ai rugat. Pentru că n-am putut să dau lumina pe întuneric.
Lumina pe care o uram m-a ținut în viață. De întuneric mi-a fost frică. Mult timp n-am putut să ies în noapte de una singură, nici în case întunecoase n-am putut sta. Nici acum nu pot, îmi pun toate becurile în lustra și le aprind pe toate, să văd, să disting fiecare obiect din jur, să simt că încă mai sunt vie. Copiii mai vor să privească un film pe întuneric. Alinei, mai ales, îi place să stea seara cu lumina stinsă, habar n-are cum îmi urcă inima din piept și mă strînge cu mînuțele alea stafidite de gît. Atunci țipă după mine fiecare umbră, mă cheamă în întuneric cum mă chemai tu cîndva.
Dacă Dumnezeu ar fi cinic și mi-ar lua cîndva lumina ochilor, m-aș sinucide. N-aș vrea și n-aș putea să mai trăiesc într-o lume în care tot timpul mi-ar fi teamă de ce-i în jurul meu. Și poate că nu mi-ar fi atît de teamă, dacă aș ști că te-aș găsi, dacă aș fi convinsă că nu rătăcesc cu mîinile întinse printre umbrele ostile ale altor iubiri, ale altor doruri. Cred că toți așteaptă pe cineva și-ar trage de mine și m-ar călca în picioare cînd ar vedea cît de singură și rece sunt.
E ciudat cum nu de moarte mi-era frică. Pe ea nici n-am putut s-o urăsc vreodată, nici nu m-a speriat și am respirat de cîteva ori alături. Poate că știe totul despre mine, poate și eu știu totul despre ea, mi-a povestit ceva cînd m-a ținut de mînă. E liniște, mi-e pace.
M-am luptat cu ea doar pentru cîțiva oameni iubiți. Și pentru tine. De fapt, cred că tu m-ai învățat s-o iau de gît și să-i încui ușa în nas cînd vine după cine mi-e drag.
Am și pierdut, e adevărat, am mai plîns, am mai îngenuncheat, am mai jelit, mi-am mai spălat sufletul în lacrimi. Într-un timp mă gîndeam c-am plîns o Dunăre de-atunci. Apoi mi-am dat seama c-am plîns puțin, mult mai puțin ca alți oameni. Cumva, habar n-am cum, am reușit să-mi stafidesc și lacrima sub gene.
Uneori vorbesc cu tine în gînd. Tu n-ai cum să știi. Sau poate da, că sufletele legate știu totul. Te cert, te alung, te chem. Mă întreb ce-am face dacă ne-am reîntîlni cîndva. Ne-am recunoaște, oare? Din mine doar ochii au rămas cumva, neschimbați. Poate ochii noștri se vor recunoaște oricum, dincolo de ani, dincolo de lumi.
Azi e rece în lumea mea, cerul nu mai are pătura atît de caldă atunci cînd ne despărțea definitiv. Are doar soarele nepăsător și verdele frunzelor, și culorile florilor. Tu ai spune că e o zi perfectă de trăit. Eu ți-aș spune că e o zi în care nu merită să mori, că uite, începe luna florilor și niciun om iubit n-ar trebui să moară în luna în care florile umplu pămîntul. Dar ce știu eu? E ziua noastră, iubite, ziua în care povestea noastră se rescrie la fel, în fiecare an. Doar noi nu ne mai avem unul pe altul.

Tu nu pleci să mori


”De ce plîngi? doar nu plec să mor”,
mă întreba
și prin cerul ochilor îi trecea un nor.
îl ardea lacrima mea,
pesemne.
Mă tem. Tu-mi pleci
și încă n-ai învățat
că-n fiecare plecare
e-un strop de moarte,
o clipă care nu se mai întoarce,
un sărut ca un ultim rămas bun,
de-acum vom trece prin timp
ca printr-o ceață albă,
vom întinde mîinile să ne găsim
și ceața ne va ascunde haină,
doar în gînd va mai arde
o lumină plăpîndă
ca o lumînare de ceară aprinsă
în marele întuneric ce ne va acoperi.
Tu nu pleci să mori,
eu nu rămîn să trăiesc.
Pleca și în privirea mea
se-ntuneca devreme.
Diminețile-mi ucideau încet
curcubeul.

Să nu


Să nu dai drumul lacrimii
s-o soarbă soarele,
s-o usuce vînturile,
s-o rîdă oamenii.
Las-o să pice în golul din piept,
să se facă lac în inimă, să ai de ajuns
pentru marele înec.
Închide obloanele, îți spun,
nu lăsa deschisă fereastra ochilor,
îți vor ademeni sufletul să zboare
și-l vei privi neputincios
cum se zdrobește
și se împrăștie pe pietre.
Să nu ai încredere, oamenii
știu atît de bine să mintă
cu seninul ochilor,
cu zîmbetul,
cu inima!
20170323_165410

hai


Hai să împărţim frăţeşte mărul acesta amar,
lăsat stingher în fructieră, când ai plecat.
Iau eu jumătatea verde, să mai pot spera,
ia-o tu pe cea coaptă, fără regrete să poţi pleca.
Hai să împărţim la doi dragostea rănită de moarte.
Ia tu lacrima cerului, lasă-mi mie lacrima ierbii
să-mi îngrop faţa în ea ca-n fân proaspăt cosit.
Hai să împărţim egal păcatul acesta originar.
Ia tu copacul fără-ntrebări,
lasă-mi mie şarpele, să pot amăgi cu el
durerea zilelor cu nor.
Hai să împărţim frăţeşte prăpastia asta adâncă
ce s-a căscat, de-o vreme, între noi.
Ia-ţi tu minciuna înapoi, lasă-mi mie stînca,
să-mi odihnesc aripa înainte de ultimul zbor.

Nicolae-Tonitza-Natura-statica-cu-ulcior-si-mere

Natură statică cu ulcior și mere – Nicolae Tonitza