Construiam aripi, voiam
să zbor pînă la tine,
peste un hău adînc,
dar tu te-ndepărtai
şi de la răspîntii se-ntindeau
spre mine braţe albe, moi,
de femei ce rîdeau, privirea lor
se prindea de aripi şi le ardea
ca pe frunzele moarte, iar eu
mă opream şi construiam altele
care la fel ardeau şi cădeau
făcute scrum în prăpastia de sub noi.
Doar visul rămînea întreg
şi se legăna încet, prins
de două stînci abrupte,
între mine şi tine.
Frânturi de gând
Cea mai frumoasă poveste
Cea mai frumoasă poveste de dragoste
nu e povestea lui Făt Frumos
şi a Ilenei Cosînzene ce au trăit
fericiţi pînă la adînci bătrîneţi,
nu e nici povestea îndrăgostiţilor
din Verona ce au murit
înainte de vreme,
dintr-o neînţelegere,
nu e povestea bunicilor
ce-au îmbătrînit împreună,
nu e nici măcar povestea lui Tristan
otrăvit de Isolda cu licoarea dragostei.
Cea mai frumoasă poveste de dragoste
încă nu s-a trăit, poate fi povestea lor,
a lui şi-a ei din viitor şi, cu siguranţă,
va fi povestea noastră.
În contratimp
Trebuie să fie cumplit să trăieşti în contratimp,
viaţa să ajungă la tine prea tîrziu, ca un pachet pierdut
în depozitul firmei de curierat şi găsit
atunci cînd nu-ţi mai foloseşte,
cînd tu te-ai schimbat,
ai îmbătrînit, ai albit
şi păpuşa pe care trebuia s-o primeşti
de ziua ta nu se mai potriveşte.
Trebuie să fie dureros să iubeşti prea tîrziu,
atunci cînd locul e deja ocupat şi tu
nu mai poţi face nimic să schimbi lucrurile,
poţi doar să iubeşti şi să plîngi în nopţile tîrzii,
cînd nimeni nu-ţi vede lacrima pe obrazul ofilit.
O, da, e incredibil de trist ca-n viaţa ta
toate să se întîmple în contratimp,
atît de tîrziu că nici măcar tu nu mai speri
ca-n uşa cu balamale ruginite să bată viaţa,
nu moartea, după ce-ai servit cîte o porţie dublă
din ea în fiecare duminică, la prînz.
Să zicem
Să zicem că mîine e ultima zi.
Ultima zi cu lumină,
ultima zi cu soare,
ultima zi cu bucurie,
ultima zi cu zîmbet.
ultima zi cu ochi albaştri.
După ea ar veni întunericul, tristeţea, lacrima.
Ce-aţi face de-aţi şti că mîine e ultima zi?
Plop
Atît de frumos ninge şi-atît
de lin zboară fulgii pe la fereastră,
se-nvîrt, îşi aruncă ochii pe geam,
fac piruete, mă strigă,
mă cheamă la joacă.
Parcă ar fi citit gîndul de noapte
ce-mi şoptea în dimineaţa de plumb,
cînd plopul din colt îşi agita în cer
crengile negre să vrăjească norii,
să gonească lacrima ploii,
să cheme alb peste negru,
peste toate mizeriile lumii,
peste tot noroiul,
peste toată durerea,
că iarna asta neiarnă e numai bună
de murit pentru oamenii singuri,
pentru oamenii nimănui
ce-aşteaptă în van o mînă întinsă
să adune sîngele şi să cicatrizeze
rănile singurătăţii.
Am să las scris să mă îngroape
adînc într-o zi de iarnă ploioasă,
dimineaţa să mă ningă
pe creştet şi-n primăvară să răsar plop,
să întind crengile negre la cer.
Cu vîrful aş sprijini colţul lunii,
să nu răstoarne cerul pe pămînt.
Umbră
Azi vreau să plec,
să-mi iau în spate anii, atît cît i-am trait,
să las în urmă zilele ce va fi fost să vină,
să-mi şterg de colb ghetele
cu tălpi groase, de munte,
să încui uşa şi să arunc cheia sub preş,
o vor găsi la locul ei
cei ce vor veni
să întrebe de mine
ca şi cum aş fi fost vreodată viu,
ca şi cum m-ar fi cunoscut,
ca şi cum m-ar fi iubit.
Vor descuia şi vor găsi pe raft,
la loculul lor, toate zilele viitoare,
poate puţin mai prăfuite,
poate puţin obosite,
aşa cum sunt şi eu, nici mai mult,
nici mai puţin ca viaţa mea
cu bune, cu rele,
nu va lipsi niciuna la apel.
De vor vărsa o lacrimă,
nici nu va mai conta,
doar pămîntul însetat, o va sorbi
cum soarbe sinucigaşul din
cupa cu venin, cum soarbe muribundul
ultima gură de aer,
să poată s-o expire apoi
cu tot cu cele 9 grame de suflet.
Cîndva, în cartile de istorie
se va vorbi despre mine
ca despre Hatshepsut şi toţi
se vor îndoi de existenţa mea
pentru că,
nu-i aşa,
stafiile n-au niciodată umbră.
În inima mea
În inima mea au încăput toţi oamenii,
am oferit fiecăruia cîte un scaun de odihnă,
o chisea cu dulceaţă
şi-un pahar cu apă limpede, de izvor.
Unii au intrat că au vrut să vadă cum
e la mine-n suflet, pe alţii i-am poftit eu
cu dinadinsul,
fiecare s-a aşezat şi a stat cît
a crezut de cuviinţă, cît
i-a fost voia, pînă
s-a odihnit, pînă
şi-a ostoit setea, pînă
l-au atras alţi ochi cu vino-ncoa.
Uşa inimii mele a rămas
tot timpul deschisă şi nimeni nu
s-a plîns de curent. Doar pe mine m-a durut
cînd au plecat cu tot cu rădăcini.
Steaua
Cu două ore în urmă, când intram în casă şi-i săream în braţe, Doda a lăcrimat. Aş fi plâns şi eu cu ea, dar promisesem că n-o s-o fac. Sunt aici, în căsuţa cu cerdac şi mă străduiesc să mă ţin de promisiune. Nu credeam că o să fie atât de greu. Râd, mă întind lângă ea în pat, îi povestesc ce învăţ la şcoală, spun prostii. Mă doare gura de cât am vorbit şi-mi ard ochii de cât n-am plâns până acum. Ieşim afară, pe prispă. Ea cere să rămână doar cu mine, iar eu sunt de două ori fericită.
– Fluturaş, o să-ţi spun ceva, dar te rog să-mi promiţi că nu spui la nimeni.
– Promit, sigur! Suntem doar noi două, nu?
– Da, noi două. Ca totdeauna.
Cu o mână stă sprijinită-n baston, cu cealaltă strânge tare de umărul meu. Mă doare, dar înghit şi tac. Aş ţine-o în braţe ca pe o păpuşă dacă aş putea. Să n-o mai doară. Ea oftează lung.
– Eu o să mă duc, Fluturaş.
Tuşesc. Un ghem țepos se aşează în gât şi mă sufocă.
– Pe mine cui mă laşi?, şoptesc cu glasul stins. Oftează lung şi tace. Plînge, lacrimile picură calde pe mâna mea. Îi privesc faţa palidă în lumina rece a lunii. Întind mâna liberă şi-i şterg uşor obrajii. Ea scutură capul şi buclele negre plutesc o clipă în jurul ei, umbrind-o.
– Lasă-le. E timpul lor.
– Nu e, îi zic. O să plâng şi eu cu tine şi mama o să mă certe. Am promis că nu plâng, ca să pot veni la tine. Tu nu ştii…
– Ba ştiu, prostuţo. Nu sunt eu mai mare? Eu ştiu tot, ai uitat? Iar acum ştiu că n-am să mai văd niciodată merii înfloriţi. N-am să mai ascult privighetoarea. O auzi? Îşi fac cuibul în crâng. Când eram mai mică am descoperit, o dată, unul. Avea doi pui golaşi şi urâţi. Nu aveau pene deloc, erau vineţi, cu ochii mari şi ciocurile deschise. Nu mi-au plăcut.
Privesc întunericul în direcţia cântecului şi tac. La marginea gardului, o salcie pletoasă îşi apleacă crengile pline de mâţişori galbeni. Alături, un cais e atât de plin de floare, că luminează. La picioarele noastre zambilele şi micşunelele îmbată aerul cu parfum. De peste deal se aud brotăcei, iar de sus, o lună cât o roată de car, aruncă o lumină albastră şi rece peste noi. Tremur şi nu de frig, mi-e frică.
– Câtă pace! O să se bucure de ea toţi neputincioşii ăştia şi toate babele ce mi-au mâncat zilele în ultimele luni! şopteşte, cu revoltă. Vin la mine, Fluturaş, se aşează pe scaun şi vorbeeesc toată ziua de morţi, de boală, de tăiat via, de semănat, de copii. „Ce necaz pe tine, muică, să stai în pat pe vremea asta. Nu te mai ridici şi tu, să te plimbi, măcar, că o să înţepeneşti acolo.” Aşa-mi zic, cât timp mama îmi mai face o injecţie cu morfină. Ei cred că nu-i cunosc şi nu ştiu că abia aşteaptă să mă duc. Prefăcutele! Le urăsc. Îi urăsc pe toţi ăştia ce se învârt pe lângă mine ca nişte ulii. Şi pe mama o urăsc. Nu ştii tu, ţine o lumânare în sertarul de la capul patului meu. Am descoperit-o. E acolo, nouă, mare, cu o cutie de chibruturi lângă ea. Lumânare de mort. Abia aşteaptă să scape de mine.
– Nu-i adevărat. Te iubeşte. Ştiu eu. Şi nenea te iubeşte.
– Să te uiţi în sertar, să vezi că nu mint. I-am prins vorbind pe hol, alaltăieri. Mi-au cumpărat rochie de mireasă. Hahaha!
Mă doare umărul pe care mi-l strânge cu degetele osoase şi pieptul parcă vrea să-mi crape. Îmi vine să strig şi-mi înghit cuvintele.
– Nici nu mai vreau să trăiesc. Mă doare atât de tare că-mi vine să-mi sap singură groapa. Nu aş mai vrea decât o primăvară ca asta. Aş da orice pentru ea.
Se aude uşa şi-mi şterg rapid ochii cu degetele şi nasul cu mâneca.
– Vouă nu vi s-a făcut frig, Dodă, mamă? Hai în casă, la căldură. Hai, că oi fi obosit şi o să răciţi afară.
Doda se scutură ca de friguri.
– O să venim. Trimite-l pe nenea să mă ia, nu vreau cu tine, o expediază repede și-mi șoptește. Să nu spui, Fluturaş. E secretul nostru, da? Când o să plec o să-ţi dau un semn. Vom şti doar noi două, ca totdeauna. Te iubesc, Fluturaş. Te-am iubit de când m-au lăsat să te iau în braţe. Erai aşa mică! Mă strângeai tare de deget şi mă priveai cu ochii ăştia mari, iar eu mă simţeam importantă şi fericită. Să fii puternică şi să nu mă uiţi. Promiţi?
Promit.
Epilog
Stau cocoţată pe pervazul ferestrei şi-mi ţin genunchii în braţe. Am rămas la Doda până a adormit. Îmi luase mâna în mâna ei şi nu voia să-mi dea drumul să plec. Acum nu-mi mai e somn, privesc stelele şi încerc să-mi răcoresc ochii. O stea se desprinde de la locul ei, pluteşte puţin, ameţită şi se apropie rapid de pământ. Privesc ceasul, e ora 10,23. Ştiu. Închid ochii şi respir adânc. Şi eu te iubesc.
Răsărit
În Bucureşti, răsăritul nu e ca pe mare
să pună între voi un orizont şi-o baltă mare,
aici, soarele răsare rotund şi îmbujorat
între zidul şcolii şi plopul de lîngă gard.
Îl pîndesc dimineata să-l prind
cum împunge pămîntul cu capul
şi se ridică zîmbind un pic amar,
ca un copil ştrengar.
Ne despart doar două blocuri,
şoseaua şi trei platani.
Într-o zi am să mă furişez
să-l apuc de picioare.
Despre scriitori
N-am putut să dorm, mi se întîmplă des cînd viaţa mi-o ia razna. Şi m-a străfulgerat în gînd (şi asta mi se întîmplă des, că-n amalgamul de gînduri ce mă chinuie ăla care iese la lumină trebuie să fie mai rapid ca un spermatozoid învingător dacă vrea să fie luat în seamă).
Eu cred că oamenii care scriu vorbesc cu Dumnezeu.
Gîndiţi-vă, sunt atîtea miliarde de oameni pe planetă şi din ei se alege o picătură din ocean să fie mai cu moţ şi să scrie poveşti pe care cei. Cred că primul scriitor pierdea vremea pe-un drum oarecare de ţară. Umbla el aşa cu sandalele prin praful drumului, se uita la degetele murdare, mai lovea cîte o piatră întîlnită în cale, lucruri de oameni serioşi, apoi a făcut pe-a nefăcută, a aruncat o piatră fix în capul celui mai morocănos bătrîn din sat. Bătrînul s-a enervat şi-a început să-njure de paşte şi anafură şi să-l trimită pe ameţit, unde altuldeva decît la dracu. Da, dar a scăpat o vorbă care nu se potrivea în context, i-a spus că umblă cu capul în nori, ori toată lumea ştie că nu acolo se află dracu. Aşa că omul nostru s-a trezit şi cum încă avea capul în nori, a deschis ochii şi-a privit în jur. Ce să vezi, l-a descoperit pe Dumnezeu care şedea la o agapă cu un înger negru cu aripi albe, cu cîte o cupă de nectar în faţă.
– Bună ziua Doamne, ce bine-mi pare că te văd, în sfîrşit.
– Bună ziua, Ioane. Care-i baiul?
Omul i-a povestit cum mergea el aşa fără un scop în viaţă, cum l-a lovit pe morocănos care l-a trimis la dracu, cum s-a trezit şi s-a gîndit că ar trebui să facă ceva cu viaţa lui, dar nu ştia ce, că nu ştia să facă nimic şi nici la dracu nu ştia cum să ajungă, el putea doar să stea cu capul în nori. Atunci, Dumnezeu, amuzat, i-a spus,
– Scrie, mă!
– Ce să scriu, Doamne?
– Ce vezi.
– Păi… mare lucru nu văd, Doamne. Praful drumului, degetele mele murdare în sandale, cîte o piatră şi uite acum, acum văd nori, un înger negru cu aripi albe şi pe Tine, Doamne.
– Mă, mare ameţit eşti, a exclamat Dumnezeu şi-a rîs cu poftă de s-au cutremurat cerurile. Uite mă, ieri am primit sufletul lui Mărin, scrie despre el, i-a întins Dumnezeu un catastif zdrenţuit în care era adunată toată viaţa lui Mărin.
Pe vremea aceea oamenii se spovedeau des şi toate spovedaniile erau adunate cuminte în catasfitul vieţii fiecăruia. Cînd mureau, sufletul ajungea în faţa tronului de judecată şi Dumnezeu îi punea catastiful pe cîntar. De înclina în dreapta, mergea în rai, de înclina în stînga, se ducea în iad. Pe atunci lucrurile erau simple, oamenii erau simpli şi scriitorii se pricepeau să scrie despre ei.
Acum oamenii vorbesc mai rar cu Dumnezeu, preferă să-şi trăiască viaţa altfel, mai legaţi de lucruri decît de cer. De-aia şi scriitorii scriu mai mult despre ce le trece prin cap, decît despre oameni. Nu mai primesc catastiful de la Dumnezeu, nu mai au timp să umble cu capul în nori ca să deschidă la un moment dat ochii să-L întîlnească la o agapă cu un înger oarecare. Privirea lor sfredeleşte pămîntul pînă în focul iadului şi-şi iau de acolo subiectele, după cum apucă să le tragă cu degetele pîrlite, din jar, unele mai bune, altele mai rele, mai toate arse pe margine.
Amăgiri 