Îl întîlnesc în fiecare zi, uneori chiar de două ori, odată dimineața la dus, a doua oară seara, la întors.
Stă pe aceeași bancă cu vopseaua jupuită și privește spectacolul lumii ce-i trece prin față. Nu face nimic, nu cerșește, nu se ridică, nu se mișcă. Stă rezemat într-un baston încălțat cu fier și atît. Are alături o sacoșă soioasă în care se găsesc de toate. Uneori se văd pachete de mîncare, alteori o sticlă de bere ieftină, cîteva boarfe murdare. Și el e murdar, atît de murdar că ar trebui să dea jos cîteva rînduri de jeg ca să-i iasă pielea la lumină. Nu știu cînd mănîncă, eu nu l-am văzut niciodată să facă o mișcare cu vreun membru. Doar ochii și-i plimbă neobosit peste lume. Pînă și nevoile și le face acolo, pe loc, balta de sub bancă nu se usucă aproape niciodată, dimpotrivă, pleacă pîrîu pe trotuar pînă sub mașina parcată regulamentar pe margine, iar locul pute de trăznește, mai rău ca o budă ecologică lîngă un șantier de construcții.
Uneori mă salută. ”Săru-mîna, doamnă!”. Nu că ar vrea să-mi ceară ceva, ci pentru că așa e el, bine-crescut. Apreciez gestul, e un mare efort pentru o persoană care nu face nimic, niciodată. Am senzația că și el mă recunoaște, sunt de-a casei cumva. Eu îmi țin respirația cîțiva metri buni, trec aproape alergînd pe lîngă ”casa” unde-și face veacul.
Într-o dimineață n-am avut puterea să trec pe lîngă banca împuțită, ar fi fost prea mult pentru fierea mea dătătoare de migrene. Am traversat înainte de colț și-am preferat să merg pe lîngă gardul zonei industriale de vis-a-vis. M-a petrecut cu privirea pînă după curbă, îi simțeam tristețea ca o piatră grea în spate. M-a făcut să mă simt o trădătoare.
Doar cînd plouă lipsește și atunci mă întreb unde și-a mutat punctul de observație, nu-mi vine să cred că pot să trec pe trotuar fără să fiu nevoită să-mi țin respirația pînă leșin. A doua zi, totul reintră în normal.
În ultimul timp și-a făcut și prieteni care-i țin companie pe banca prăpădită. Un bețiv și o bătrînă surdă. Cu toate astea, nu uită niciodată să mă salute și să mă petreacă cu privirea. E cel mai liber om de pe pămînt.
*
Mi-a venit în minte cînd am citit niște comentarii la postarea unui prieten. Sunt unii care chiar cred că libertatea nu există iar eu nu știu ce e mai trist, să-ți pierzi libertatea de bună voie și să devii sclavul rutinei, al banului, sau al cine știe cărui țel, sau să pleci la drum convins că nu ești niciodată liber.

A adus-o în buzunar. Era cît codița unui iepuraș de pluș cu pete, unghii lungi ca niște ace, urechi mici-mici, ochii rotunzi rimelați, pernuțe roz și pete rotunde pe burtică. Păr nu prea avea, dar de-ar fi avut ar fi arătat ca un minunat ghepard cenușiu împreunat cu un tigru bengalez în miniatură. Ea dormea într-un buzunar, o seringă de plastic plină cu lapte de o culoare maronie în celălalt buzunar.
A întins repede mîna și mi-a vîrît-o sub nas.
– Uite mami ce frumoasă e, vezi, vezi?
– Văd, mamă, e ca un șobolan! Unde-i e mama?
– N-are. Sunt 4 frați, i-a găsit un coleg într-o pungă aruncați în ploaie. Atunci nu avea ochi, acum are deja o săptămînă, i-a deschis!
– Și ce facem, mami, cu ea?
– O creștem, mi-a zis dintr-o suflare.
– Cum, mămică? Asta are nevoie de lapte de la mama ei, nu poate mînca singură. Cum s-o creștem?
– Îi dăm cu seringa, uite, m-a învățat Bogdan! Bogdan era colegul de-i găsise. M-am uitat la ea cum o întoarce cu cracii în sus și i-a apropiat seringa de gură. Arătarea s-a zbătut puțin, a prins seringa cu toate lăbuțele și a început să sugă cu poftă.
– Vezi? Nu e fascninată?
Era atît de entuziasmată că-i străluceau ochii verzi și i se accentuaseră pistruii pe nas.
-Văd, îmi place, e drăguță, dar nu putem să-i dăm lapte din care bem noi, mămică, nu e bun. Eu nu știu cum se face laptele pentru ea.
Am luat-o în mînă, am mîngîiat-o puțin pe burtica umflată și-a început să toarcă. M-a topit.
– Hai că încerc s-o cresc și pe ea cum te-am crescut pe tine. Pe atunci habar n-aveam că era lapte special pentru pisoi, încă nu se dezvoltaseră pet-shopurile ca acum și sinceră să fiu nici banii nu ne dădeau afară din casă, abia venisem în București, stăteam cu chirie, aveam multe cheltuieli pe care să le acopăr singură. I-am îndoit laptele cu ceai de mentă pînă cînd a crescut puțin mai mare de-a început să mănînce singură. Cînd îi era foame avea un țignal de scula în picioare blocul pînă la etajul 9, cînd era sătulă era iepurașul pe baterii duracell, nu obosea niciodată. N-a crescut ca din apă, era tot o răgălie cu burtica mare, poate pentru că avea părul foarte-foarte scurt. Parcă era îmbrăcată în piele vopsită, nu cu blăniță, ca orice pisicuță. Ne-a intrat pe sub piele imediat.
Era vară, soare, cald, vreme incredibilă de plajă așa că ne-am făcut noi planul să mergem la plajă în duminica următoare, numai că fiu-meu plecase pentru cîteva zile iar noi nu ne înduram să lăsăm răgălia singură în casă. Avea trei săptămîni de cînd era la noi.
Ne-am codit un pic, nu voiam nici să rămînă una acasă să plece cealaltă singură la ștrand, pînă la urmă ne-am hotărît. Am împachetat prosoapele de plajă, am luat apă, fructe, am îmbrăcat costumele de baie pe sub haine și-am pus pisica deasupra, în sacoșă.
A fost cuminte, n-a dat niciun semn pînă am plătit biletele și-am trecut de poartă, dormea legănată pe prosoape. Cum am ajuns la șezlonguri și-am pus sacoșa jos, cum au apucat-o urletele. Își făcuse fata siesta, voia mîncare. Noi nu luasem nimic, dar nimic pentru ea. Am mutat-o din brațele mele în brațele fiică-mii, am încercat s-o mîngîiem, s-o păcălim, pas de-o liniștește, urla de parcă voiam s-o jupuim de vie, de se uita tot ștrandul la noi.
Pînă la urmă mi-am călcat pe inimă, m-am dus la grătarul de unde fumul înnebunea corpurile încinse și unde curgea berea în valuri, am stat la coadă și-am cumpărat un mic. L-am rupt bucățele și i-am dat fiarei. O jumătate de mic a halit. Lua bucățica de carne din mîna mea de parcă nu mîncase nimic de cînd o făcuse mă-sa și mă mîrîia amenințător dacă încercam s-o fac să înghită mai încet. S-a săturat, s-a întins pe mijlocul șezlongului și și-a făcut siesta de parcă acolo era locul ei și nicăieri în altă parte n-ar fi dormit mai bine. Eu a trebuit să-mi întind prosopul alături, pe pămînt, să nu deranjez diva.
A fost cea mai mișto zi de plajă. La plecare fiică-mea deja îl agățase pe Don Juan-ul ștrandului, cel care știa să sară artistic în apă și să-și etaleze mușchii de mureau fetele toate după pătrățelele lui. Numai el nu a reușit s-o agațe pe ea.

De vreo doi ani mergem la pescuit pe o baltă de prin Călărași. Satul bălții are un nume frumos, de fată în primăvară. Florica. Florica are o rețea întreagă de ”bălți”, luciuri de apă întinse, frumoase, cu valuri pe care le încrețește ușor briza de cîmpie. Ce mi s-a părut neobinuit pe bălțile din Florica a fost faptul că nu există niciun fel de vegetație pe baltă. Nici pe apă, nici pe marginea ei, Nici măcar un fir de trestie. Doar două sălcii bătrîne se apleacă de spate și sărută luciul apei, ca într-o rugăciune. Asta în locul în care mergem noi la pescuit, pe balta ”amenajată”. Adică are din loc în loc niște umbrare cu masă și băncuțe de lemn, așezate cam cîș, dar existente. Și mai are vreo trei wc-uri turcești tradiționale, sus, pe culme. Fără uși, în aer liber, cu fața la cîmpie. E mișto așa, că nu te plictisești cît timp îți închipui că stai pe tron, vara poți urmări cum se unduie sub briză și soare lanul de grîu/rapiță/ porumb, ce-a mai cultivat gospodarul locului pe-acolo. Zboară fluturași, albinuțele polenizează floricelele dn jur, e pace.
În fine, se cheamă că e amenajată și dă dreptul proprietarului să-ți perceapă taxă de pescuit.
Balta e populată cu pește în fiecare primăvară, cel puțin așa zic proprietarii. De prins prinzi doar niște batcă prăpădită și din cînd în cînd, extrem de rar, cîte un cărășel auriu de cel mult o palmă. Oamenii mei povestesc c-au fost și ani buni, în care au prins și cîte un crap de peste 1 kg, dar asta a început să miroase a poveste pescărească. De doi ani, nimic mare nu mai dă tîrcoale undițelor. Poate îi sperii eu, cine știe. Dar suntem mulțumiți că peștele e harnic și dă cu nasul în undiță imediat, de nici n-apuci să-ți tragi sufletul că trebuie să scoți undița. Cu o râmă poți prinde 5-6 pești la rînd. Recordul meu a fost de zece cu un rest de rîmă pe jumătate înghețată. Din cauza asta balta e mai tot timpul plină de pescari amatori ieșiți la spălat creierul în weekend.
Te-ai aștepta ca autoritățile dintr-un sat cu un nume atît de frumos, să profite de oportunitatea pe care o oferă un asemenea val de turiști sezonieri. Să vezi amenajat măcar un butic din care să-ți iei o bere rece și-o bucată de mămăligă pentru momeală. Ei, nu. Trebuie să-ți pui pofta-n cui, mă orășeanule, sau să te oprești în mă-ta la Brănești, să-ți faci aprovizionarea înainte de-a ajunge pe baltă. Ce atîta răsfăț și pretenții pe tine?
În schimb, ți se oferă imaginea patriarhală a unui sătuc încremenit în mijlocul cîmpiei, cîțiva cocoși îți cîntă trezirea în fiecare dimineață, peste baltă te răsfeți cu imaginea unei stîne unde oile își strigă disperarea odată cu zorii, peste zi cîte o găină se laudă că a mai făcut un ou, intuiești la stînă ora mulsului, vezi turma cum pleacă la păscut pe coasta cu iarbă săracă, pe jumătate uscată. Oile își strigă mieii pînă hăt departe, cînd nu-i mai aud. La prînz se întorc, că și ciobanii trebuie să mănînce și să-și facă siesta, cîte un cîine mai latră și se mai distrează cînd trece cîte o mașină. Sunt amuzanți cum se prefac ei că mănîncă bolidul ce ridică praful drumului. Ah, da, drumul.
Drumul pînă acolo e o aventură în sine. De cum părăsești șoseaua și faci la dreapta să intri în sat, te trezești în zona crepusculară plină de gropi adînci în care, dacă nu-ți pierzi măcar un capac de roată, ești cel mai fericit dintre pămînteni. Resturi de tot felul te însoțesc vesele și-ți latră după mașină precum cîinii de care-am povestit mai sus.
Triste și sărăcăcioase, casele-s pierdute undeva în dosul gunoaielor care cresc, se înmulțesc, se adună și se încruntă la tine tot mai tare încît, atunci cînd ajungi la marginea satului, pe malul primului lac, îți faci cruce cu limba-n gură și te rogi să nu te înghită cu tot cu mașină, exact ca balaurul din povești. Pentru că exact ca balaurul ăla, grămezile de gunoaie ale satului Florica din mijlocul cîmpiei, au zeci de capete uriașe, de după care nu zărești nici măcar vîrful unui copac. E uimitor cum o localitate atît de mică poate produce atît de mult gunoi. Poate de aceea nici stuful nu vrea să mai crească îl apele de-acolo.
Odată scăpat de amenințarea cu mii de limbi împuțite, răsufli un pic ușurat, ajungi (în sfîrșit!) în cîmp și drumul șerpuiește hurducat, mărginit doar de rapiță și baltă. Aici te rogi numai să nu plouă pînă cînd ajungi înapoi la șosea, ca să nu fii nevoit să chemi popa să-ți înmormîntezi mașina creștinește în mijlocul noroiului ce-ar înghiți-o instantaneu.
În rest e frumos, am zis. Poți face plajă dacă vrei să te arzi pe uscat, poți lua o căpușă-două, poți face un grătărel cu prietenii, că de-aia ai ieșit din casă. Și te poți mira cum de nu există nici măcar un nagîț pe o baltă atît de mare. O speranță este, totuși. Ultima dată am văzut o barză, la întoarcere. Ne privea cu ochi triști de pe malul uneia din multele luciuri de apă ale satului pierdut printre gunoaie.

Moartea e frumoasă
ca o femeie care nu va fi niciodată a ta,
e virilă
ca iubitul celei mai bune prietene,
cel pe care-l dorești și niciodată
nu te-a privit așa cum o privește pe ea.
nimeni nu-și poate urî propria moarte,
oricum îi va da întîlnire de taină
la un moment dat.
Uite, eu știu că moartea mea
are ochi albaștri ca cerul de mai
oglindit într-o picătură de apă.

A fost o zi de marți ciudată și începuse chiar bine. Kara a fost cuminte, pisicuțele nu s-au mai certat, m-am trezit la timp să pot să scriu, am plecat la ora stabilită la birou și după 600 de metri totul s-a rupt și a rămas rupt toată ziua după ce pe banca pe lîngă care treceam s-a prăbușit o bătrînă cu mîna la piept.
Am crezut că a făcut infarct și m-am oprit să o întreb dacă-i e rău și dacă o pot ajuta cu ceva. Era îmbrăcată cam neadecvat cu timpul de afară, avea o bluză subțire murdară fix în zona de sub sîni, dovadă că mîinile au frămîntat mult locul cu pricina.Pe deasupra avea o geacă subțire, de toamnă, care nu se potrivea cu restul îmbrăcăminții- probabil a fetei sau nepoatei. Mi-a cerut 50 de bani, i-am dat un leu și treizeci de bani, tot mărunțișul din buzunare. A început să plîngă și n-am reușit s-o mai opresc. Mă privea cu niște ochi incredibil de frumoși, verzi-albaștri și lacrimile-i curgeau pe obrajii plini de riduri. Nu-mi puteam lua privirea de la ochii ei și mă întrebam (ah, de cîte ori nu m-am întrebat asta!) cum de se poate lăsa să decadă atît de mult o femeie frumoasă.
Nu era bătrînă ca toate bătrînele cu obraz zbîrcit pe care se citesc anii ca pe cercurile concentrice din trunchiul copacilor, era uzată.
Pe fața ei se citeau lacrimile neuscate prea mult timp și anii în care doar paharul i-a fost tovarăș fidel. În el și-a înecat de prea mult timp prea multul amar.
Mirosea, vag, a vin. Nu cred că-l băuse în dimineața asta, cred că era un iz rămas din ce băuse peste noapte, sau cu o zi înainte. Îmi e atît de cunoscut izul ăsta, că apropierea lui m-a frînt la propriu în dimineața asta.
Un fost soț de care divorțase cu peste 30 de ani în urmă o teroriza zi de zi de cînd îl adusese înapoi în casă, de milă. El bețiv notoriu, violent și puturos. Ea femeie frumoasă, cu un viitor promițător în față. Între ei o fată care-a urmat cu fidelitate tiparul de viață al părinților săi.
A renunțat la serviciu pentru că el era prea gelos. Și pentru că era mai simplu să stea să bea cu el banii pe care-i făceau, Dumnezeu știe cum, din cine știe ce expediente. Locuiau în casa moștenită de ea de la părinți, toate proprietățile pe care, vremelnic, le mai deținuseră, fuseseră vîndute ca banii să fie îndesați în sticle de alcool.
Scandalurile în casa lor se țineau lanț, dintotdeauna, ea fiind calul de bătaie al tuturor: al concubinului, al ginerelui, al fiicei prea stresate și prea neputincioase să iasă din cercul vicios creat în casa în care tot neamul lor de bețivi își duce veacul, al nepoților cu probleme grave de sănătate. Destine frînte de la jumătate.
Am stat o jumătate de oră să încerc s-o conving să sune la 112, să cheme poliția să-l dea afară pe agresor. Printre lacrimile care picau ca ploaia pe obraji se zărea cînd și cînd o rază de speranță la gîndul că ar putea trăi fără scandaluri.
Nici nu s-a gîndit vreodată că ar putea scăpa așa ușor de chinul bătăilor zilnice. Numai că sclipirea dura doar cîte o secundă, se întuneca aproape instantaneu, conștientă că lipsa lui ar fi dus la lipsa banilor pentru viciu. Un cerc vicios din care unul din ei va ieși în curînd cu picioarele înainte după o viață chinuită, nu trăită.
Cu cerul și pămîntul am rugat-o să cheme poliția să-l scoată din casă, în numele mamei mele ce încă mai varsă lacrimi din ochi la fel de senini și frumoși ca ai acestei femei. N-am reușit decît să-i dau un leu și treizeci de bani pe care i-a strîns tot timpul în pumn, de teamă să nu cumva să-i piardă. Poate lua de undeva o țigară pe ei.

O oră obișnuită într-o școală din România.
Din București, sectorul 4, mai exact. O oră de tehnologie la clasa a 7-a, să zicem. O profesoară cam plictisită, o clasă vioaie. La un moment dat o fată se ridică să ia ceva din spatele clasei, un băiat încearcă să-i dea o palmă peste fund, ea se întoarce și-l pălește ușor peste ceafă. Nu, nu l-a dat cu capul de bancă, deși poate că merita.
Un incident minor, ce-ar fi trecut neobservat dacă băatul nu s-ar fi simțit atît de ofensat că a scos briceagul la ea. În ora de tehnologie. V-ați fi așteptat la o reacție fermă din partea profesoarei, a școlii, a celor maturi și responsabili. Și eu, dar trăim vremuri în care reacțiile sunt un pic întîrziate, de parcă am pluti într-o mîzgă groasă care ne obligă să facem mișcări ample, fără finalitatea dorită. Sau poate că nu s-a dorit o anumită finalitate.
Cert e că băiatul nu prea a înțeles cu ce-a greșit, pe el l-a făcut bărbat faptul că a scos cuțitul și a amenințat niște fete în ora de tehnologie. S-a simțit mascul alfa invidiat de restul fraierilor cu coșuri din clasă. Bine, la un moment dat i s-a confiscat briceagul și asta l-a enervat foarte tare. Nu pentru că ar fi rămas fără arma albă cu care oricum nu avea ce căuta în școală, ci pentru ofensa care i s-a adus de către o fată care a îndrăznit să-l înfrunte și niște idioți de profesori care au îndrăznit să-i ia jucăria.
Aceeași școală, o altă zi, cam aceiași protagoniști.
De data asta băiatul – David să-l numim, împreună cu cîțiva complici face o farsă aceleiași fete. O fotografiază mîncînd și prelucrează poza astfel încît, în locul mîncării să pară că fata mușcă dintr-un organ sexual masculin. V-am zis că e vorba de clasa a 7-a? Nu v-am zis, însă, că fata are doar 12 ani. E un pic mai dezvoltată, dar e un copil cuminte, un copil care încă-l mai așteaptă pe Moș Crăciun.
Poza ajunge în scurt timp să circule prin telefoanele tuturor băieților din școală, mai ales la cei mari, cu nivelul de testosteron ridicat și uite așa, peste noapte, copila noastră cuminte ajunge vedeta rea care ridică nivelul anumitor organe fierbinți în școala din sectorul 4. Suficient ca să-i îndemne și pe alții să o hărțuiască, să o pleznească peste fund, să o pipăie pe țîțe, să o înghesuie prin colțuri de cîte ori o prind pe holurile școlii.
Fata nu spune nimic acasă, știe că unicul său părinte are alte supărări mai mari, de mamă care-și crește singură copiii. Dar suferă și asta se vede în comportamentul ei. Mama află toată tărășenia de la o altă fată. Primește și celebra poză, să se convingă. Revoltată- pe bună dreptate- merge la dirigintă. aceasta ridică neputincioasă din umeri. Ce să-i facă băiatului? I-a confiscat briceagul, ar trebui să fie suficient. De parcă în lumea asta ar fi existat un singur briceag pe care tocmai ei l-au confiscat, asta asigurîndu-i că golanul nu va mai avea ocazia niciodată să folosească o armă albă împotriva nimănui. Poate o să-i scadă nota la purtare, dacă mama depune plîngere scrisă, dar mai mult nu are ce face.
Mama nu se lasă, merge la directoarea școlii. Aici discuțiile capătă deja conturul unui dialog al surzilor. Directoarea, fostă învățătoare în școală, se arată mirată de pretențiile vehemente ale mamei. Adevărul e că mama era un pic cam isterică, nu-și dădea seama de importanța funcției celei cu care vorbește, dimpotrivă. ”Așa sunt copiii, doamnă, ce să le facem? Să nu-i mai provoace!”, încearcă s-o liniștească aruncînd o parte din vină pe copilă. ” ”Cum, femeie, copila mea e agresată sexual cînd trece pe holul școlii și tu-mi spui că tot ea-i provoacă? Cu ce?” Răspunsul directoarei o lasă mută ”Să nu mai treacă pe hol!” Uite ce soluție simplă, la care proasta nici măcar nu se gîndise! Păi, să-i pună fetei pe umeri aripile în fiecare dimineață, să zboare pe fereastră pînă în clasa de la etajul 1 și să iasă tot pe acolo cînd e nevoie, ca să nu mai riște agresiuni pe hol.
Incredibil, dar isterica asta de mamă se enervează mai tare și cere măsuri concrete împotriva agresorului. Îi arată directoarei poza cu bucluc și pe aceasta, normal, o apucă rîsul. I se pare o glumă reușită, foarte amuzantă, hahaha! ”Hai, doamnă, mai zîmbește și tu, că lucrurile nu sunt atît de negreu cum crezi, sunt copii, adolescenți, ce-ai vrea să facă?”
Bunicii fetei sunt revoltați pe mamă că nu e în stare să ia măsuri, așa că, cu prima ocazie, bunicul vine să vorbească el cu conducerea. Se lovește însă de aceeași atitudine insolentă ca un perete orb. Sunt invitați să stea de vorbă cu părinții băiatului, numai că mama deja luase legătura cu acesta, omul o ascultase, îi promisese că își va pedepsi odrasla, se scuză că nu el în educă așa, că are un anturaj prost care-l învață și-și exprimă speranța că nu se vor mai întîmpla incidente de acest fel.
Poate părea incredibil, dar mama nu se mulțumește cu speranța că nu se va mai întîmpla, vrea ca școala să ia măsuri concrete împotriva fenomenului, vrea să-și trimită copila la școală și să știe că e în siguranță în timpul petrecut în instituția de învățămînt. Depune plîngere scrisă.
În zilele următoare e chemată din nou la școală unde conducerea încearcă s-o facă să-și retragă plîngerea, că a venit mama băiatului și-a plîns și s-a rugat ca băiatul ei să nu fie exmatriculat, că îl crește singură și are greutăți.
Vi se pare cunoscut tiparul în care autoritățile care-ar trebui să aibă grijă ca regulile să fie respectate, iau de fiecare dată apărarea agresorului și-o pun la zid pe victimă?
Apar și alte fete care povestesc despre aceleași abuzuri la care sunt supuse de aceiași băieți, zilnic. Fata noastră de 12 ani nu este un caz izolat, cînd sunt ascultate, fetele capătă curaj și povestesc, dar curajul le părăsește repede cînd și profesori și părinți le îndeamnă să fie tolerante, că așa sunt băieții, nu o să facă un capăt de țară pentru o palmă pe care o primesc peste fund la 12-13 ani. Și-apoi e rușine să te expui așa, ca orice curvă proastă.
În colțul lui, băiatul agresor rînjește. Tot scandalul ăsta care nu se mai termină, îi dă aripi. Popularitatea lui crește, e mulțumit. De cînd a început totul el a devenit o mică vedetă, părinții o înjură printre dinți pe nebuna care face valuri, directoarea bîrfește copila cu alte mămici mai cuminți. Știe ea și cum e fata aia, nu a găsit-o pe scara către pod împreună cu una din fetele cu stigmat din școală? Ce căutau ele acolo, decît să se giugiulească cu băieții?
Timpul trece, școala nu ia nicio măsură. Poate o plîngere la poliție ar rezolva problema? Dar cum, că școala are deja doi polițiști care nu văd și nu aud nimic din ce se întîmplă între elevi. ”Sunt puși aici să ne apere pe noi”, zice directoarea. De cine să-i apere? Ei știu.
Adevărul e că acolo e o mică închisoare. Nimeni nu poate intra dacă nu-și lasă la poartă datele de pe buletin și nu semnează în registrul vizitatorilor. Păi ne jucăm cu siguranța?
Poate o plîngere la inspectoratul școlar ar rezolva ceva? Oare? Nu cumva situația e una la care nu doar cadrele didactice din școala noastră se arată blînde și tolerante?
Sunt copii, așa e între copii. Acum se ceartă, acum se împacă, nu e treaba noastră cu ce traume rămîn.
Apoi ne întrebăm de ce ei le împing pe viitoarele iubite să se sinucidă, sau le urmăresc, le lovesc și le hărțuiesc pînă le omoară. Ne întrebăm de ce suntem victime? Pentru că suntem învățate de mici să înghițim orice abuz, că așa sunt băieții. Cele care nu se aliniază sunt doar niște nebune ciudate care trebuie izolate și eventual omorîte cu pietre că și revolta asta e rea în bunul mers al unei societăți bolnave și defecte din naștere. The end, pe moment.
*
Cred că a fost una din poveștile cel mai greu de scris. Cînd mămica mi-a povestit prin ce trece m-a sufocat revolta. Am înjurat,m-am agitat, am scris și am șters de multe ori, că nu se înțelegeau din text decît înjurăturile și nervii întinși la maxim. Acum vă rog pe voi să vă puneți în locul mămicii care încearcă să-și ajute copila să-și păstreze inocența și încrederea în maturitatea gîndirii adulților. Dacă ați fi în locul ei, ce-ați face?

Poza asta e făcută de la fereastra salonului, acum un an. Scriam atunci că sunt într-un spital din România în care saloanele sunt de fapt rezerve cochete, cu frigider, televizor, baie, paturi funcționale, mobilier în care nu-ți e teamă să-ți așezi lucrurile. Un ziar de Cluj mi-a preluat postarea cu regretul că nu am specificat și care spital este acela.
Era salonul în care am așteptat cuminte pe scaun, sub soarele blînd ce pătrundea filtrat pe fereastră, pînă am înțepenit. De două ori m-am ridicat, am mers la baie, am verificat frigiderul -era curat și funcțional- m-am așezat din nou. O dată a venit infirmiera să dea cu mătura și să curețe baia. I-am cerut o telecomandă, pe cea a televizorului o luase un fost pacient, care considerase că dacă o primise în grijă va trebui să-i ducă grija tot timpul. Ca pretutindeni, oamenii fac diferența. Mi-a adus femeia altă telecomandă într-un final, cînd îmi pierdusem speranța că o să putem vreodată urmări ceva la televizor. Nu mă uitase, a venit după ce a terminat treaba, cînd pacienta mea era deja în salon, pe jumătate adormită.
Imediat ce operata mi-a fost adusă în salon, au început să curgă asistentele pe rînd. Întîi una, a verificat perfuziile și m-a familiarizat cu butonul de panică pe care m-a încurajat să-l folosesc la primele semne de suferință.
Obișnuită cu mutrele asistentelor din alte spitale prin care-am fost cazată temporar (și n-au fost puține), nu am îndrăznit să-l folosesc de prima dată. Noroc că n-au trecut douăzeci de minute și a apărut a doua asistentă. Se schimbase tura. Operata avea deja dureri și am rugat-o pe asistentă să-i mai facă un calmant. A zîmbit și ne-a certat că n-am chemat-o mai devreme, a ieșit și s-a întors cu două fiole de analgezice pe care i le-a introdus în perfuzie. I-a vorbit atît de cald și de frumos cum nici eu nu eram în stare s-o fac în momentele acelea. Ne-a explicat de unde vine fiecare stare în parte, ce să facem dacă îi e greață, dacă are frisoane.
În general nu aveam nimic de făcut, decît să apăsăm pe deja celebrul buton roșu s-o chemăm pe ea.
Mi-am adus aminte cum am schimbat și spălat lenjeriile dintr-un întreg salon cu mulți ani înainte, cînd o operasem pe fiică-mea de apendicită la Severin. Toată noaptea mi-a vomitat de la perfuzie și n-a venit nimeni să ne deschidă ușa.
Aici totul era diferit. Cînd am îndrăznit să apăs prima dată pe buton și am auzit soneria pe hol m-am făcut mică. Mă așteptam la o privire de gheață și un buzunar deschis în care să bag niște bancnote ce aveau să se transforme în analgezic în scurt timp. A intrat asistenta senină, a întrebat care-i problema, a oprit soneria și s-a întors la fel de senină cu medicamentul minune. La fel de cîte ori perfuziile au fost pe sfîrșite, la fel seara la tratament, la fel peste noapte cînd i-a fost rău. Nimeni nu a schițat nici măcar un gest care să-mi dea de înțeles că se simt deranjate cu ceva. Mi-am dat seama că asta era atmosfera în toată secția. Soneria se auzea periodic, ușile se deschideau și se închideau ușor, pe hol se vorbea în șoaptă, nimeni nu striga, nimeni nu strica liniștea bolnavilor deși agitația era mare.
Cînd a venit chirurgul la prima vizită, asistentele m-au poftit pe hol pînă trece vizita. Tremuram, mai ales că știam că nu discutasem deloc cu el și nu apucasem să scap de plicul cel blestemat. Mă întrebam cum să fac să-l abordez și întrebarea asta mi-a stăruit în minte tot timpul cît am stat în spital.
Atunci l-am văzut prima dată pe medicul în care-mi pusesem toate speranțele. Serios, energic, sportiv, cu ochi vii sub sprîncene negre, stufoase. A intrat în salon ca o furtună, studenții după el și asistentele au închis ușa în fața mea.
Am așteptat cu privirea pierdută, rezemată de zidul din față, să mă vadă cînd iese. Speram să se oprească să întrebe cine sunt. A ieșit la fel cum a intrat și nici nu m-a privit. Așa am crezut eu cînd mi-am adunat umerii, am oftat și-am dat să intru înapoi în salon.
Imediat ce-a trecut de mine s-a oprit, a chemat asistenta șefă și a întrebat-o dacă sunt aparținătoarea pacientei. După răspunsul afirmativ a rugat-o să cheme infirmiera să-mi pregătească celălalt pat din rezervă, apoi s-a întors spre mine și mi-a zis privindu-mă franc, în ochi. ”Nu știu unde sunteți cazată, dar va trebui să rămîneți aici peste noapte, pentru că are nevoie să-i fiți alături”, apoi s-a întors pe călcîie și a plecat așa cum a venit, ca o furtună de vară. A luat cu el și piatra de pe sufletul meu, pentru că oricum nu aveam de gînd să părăsesc salonul nici dacă mă dau afară în șuturi.

Un an.
Am ajuns în spital devreme, aveam programare la prima oră. La ușa doctorului era deja coadă. Pe coridorul îngust, scaunele așezate pe ambele laturi erau pline, oameni îngrijorați, triști, cu privirea rătăcită. Aerul cald și sufocant mi-a făcut rău, dar am înghițit în sec și m-am rezemat de perete, lînga ușa medicului cu care aveam întîlnire. Nu aveam dreptul să zic nimic, în toată mulțimea eu eram cea sănătoasă. La un moment dat asistenta a deschis ușa și-a întrebat cine are programare. S-au ridicat cîțiva. Și noi. De noi nu știa nimic, doctorul omisese să o anunțe.
În trei minute a intrat în cabinet o infirmieră și pentru noi a început să se învîrtă caruselul. S-a găsit fișa medicală, am mers la laborator, am intrat, am așteptat analizele care au ieșit incredibil de repede, am coborît pe secție unde urma să facem internarea și unde ne aștepta doctorul. Pe secție nu exista pat liber, era prea devreme. Am intrat într-o rezervă străină cît să se schimbe și să plece în sala de operații. Am rămas singură cu un braț de haine și o sacoșă cu tot felul de nimicuri necesare. M-am așezat pe un scaun scund lîngă un pat și umerii mi-au căzut. Aș fi plîns, dar n-aveam nici măcar lacrimi, doar mîinile îmi tremurau și inima îmi aducea zvon de migenă în creștere. M-am gîndit c-ar fi bine să vomit, dar n-am apucat să-mi termin gîndul că a venit asistenta să mă mute în salon. A venit apoi o infirmieră tînără și zîmbitoare care m-a întrebat ce pat aleg.
Am ales patul din stînga pe care ea l-a învelit cu lenjerie curată de culoare mov pal.
Am pus bagajul în noptiera aferentă și am dat să mă așez, dar o altă asistentă m-a rugat să ies să aștept pe coridor pînă se termină operația.
Am ieșit. În stînga mea ușa se deschidea periodic și secția mai primea cîte un suflet rătăcit. Pe ușa din dreapta se plimba personalul și de cîte ori se deschidea, din holul ce dădea în curtea interioară răzbătea cîte o pală de aer rece de toamnă. Drept în față era ușa care dădea spre coridorul ce ducea la capela spitalului. Am vrut să mă duc în capelă, dar ușa era închisă. Migrena căpătase deja dimensiunea unei caracatițe uriașe ce-mi strîngea tîmplele cu tentacule lipicioase. Pe geamul de deasupra caloriferului răzbătea o rază de soare, dincolo de el tremura frunza unui nuc. Pe unul din scaunele din stînga s-a așezat o bătrînă unguroaică ce vorbea repede la telefon. Doi bărbați s-au așezat lîngă calorifer, au scos din sacoșă un pachet cu mîncare, l-au desfășurat pe pervaz și-au prins a discuta încet în timp ce-și luau masa. Mi-au acoperit raza de soare, a rămas doar lumina rece din tavan. Am încercat să citesc, n-am reușit să înțeleg nimic.
Mi-am adus aminte că am toți banii la mine și n-am dat nimănui nimic. Cum avea să se poarte anestezistul? Cum de nu m-am organizat mai bine? Plecasem de acasă liniștită, cu gîndul că asta era ziua de analize, abia pe seară sau mîine se întîmplă și operația.
Am rămas blocată în teama banilor nedați. Din cînd în cînd băgam mina și-i pipăiam în geantă iar ei mă ardeau prin buricul degetelor. Mintea mi se învîrtea haotic în jurul lor, căutam o portiță de scăpare, un mod în care să intru în rind, să nu fac notă discordantă cu pacienții, spitalele, medicii momentului.
Nu apucasem să vorbesc cu medicul, nu-l cunoșteam decît dintr-o poză și din impresii de pe net unde oamenii erau împărțiți ca întotdeauna între extreme de mulțumiți și extreme de nemulțumiți dar nici nu mai simțeam pericolul decît prin filtrul plicului care mă ardea în geantă. Dacă de el depindea totul și eu ca o idioată ce eram nu fusesem în stare să sparg zidurile și să ajung pînă la ușa sălii de operație să mă asigur că-I oblig pe toți să-și facă datoria?
Orele s-au scurs atît de greu că am simțit la un moment dat că prind rădăcini pe scaunul de plastic și m-am ridicat. N-am îndrăznit să sun pe nimeni, trecuseră luni de cînd mă obișnuisem să tac, să mă ascund iar acum mă temeam că am să aud ce nu vreau să aud. Vorbeam doar cu piticul din creierul meu și-mi era tare dor de Kara și de ochii ei care ar fi înțeles tot, de limba caldă cu care m-ar fi lins ușor pe mîini ca să-mi spună că totul va fi bine.
M-am apucat să măsor coridorul de la un capăt la celălat. Doisprezece pași înainte, doisprezece înapoi, citate motivaționale pe pereți, pliante cu explicații, planșe cu organe bolnave, poze cu medici și pacienți zîmbitori ce nu se potriveau cu locul, cu starea de spirit, cu oamenii pe fața cărora suferința se tatuase.
Cînd a venit ora în care puteau intra vizitatori, o asistentă care trecea pe lîngă mine mi-a zis că pot aștepta de acum în salon. Am intrat, mi-am eliberat mîinile și-am oftat. Era cald. Caloriferul ardea în încăpere, soarele ardea în copacul de la geam. Dincolo de el urca o colină acoperită cu frunze moarte, M-am întrebat ce-i dincolo de ea, locul părea pustiu. Mi-am mințit migrena cu un antinevralgic. Mă dureau și umerii de cîtă greutate duceam pe ei. M-am așezat pe un scaun și-am scos cartea. Așteptarea continua.

Privesc, uneori, înapoi.
Nu văd unde am apucat
drumul de capăt
şi-am început valsul cu viaţa,
a fost lung şi nici măcar
n-am prea ştiut dansa.
Eu am mers pe vîrfuri,
să nu apăs pămîntul
cu tot greul fiinţei mele de lut,
poate de aceea, sub paşii mei
mai creşte şi azi iarba.