Poza asta e făcută de la fereastra salonului, acum un an. Scriam atunci că sunt într-un spital din România în care saloanele sunt de fapt rezerve cochete, cu frigider, televizor, baie, paturi funcționale, mobilier în care nu-ți e teamă să-ți așezi lucrurile. Un ziar de Cluj mi-a preluat postarea cu regretul că nu am specificat și care spital este acela.
Era salonul în care am așteptat cuminte pe scaun, sub soarele blînd ce pătrundea filtrat pe fereastră, pînă am înțepenit. De două ori m-am ridicat, am mers la baie, am verificat frigiderul -era curat și funcțional- m-am așezat din nou. O dată a venit infirmiera să dea cu mătura și să curețe baia. I-am cerut o telecomandă, pe cea a televizorului o luase un fost pacient, care considerase că dacă o primise în grijă va trebui să-i ducă grija tot timpul. Ca pretutindeni, oamenii fac diferența. Mi-a adus femeia altă telecomandă într-un final, cînd îmi pierdusem speranța că o să putem vreodată urmări ceva la televizor. Nu mă uitase, a venit după ce a terminat treaba, cînd pacienta mea era deja în salon, pe jumătate adormită.
Imediat ce operata mi-a fost adusă în salon, au început să curgă asistentele pe rînd. Întîi una, a verificat perfuziile și m-a familiarizat cu butonul de panică pe care m-a încurajat să-l folosesc la primele semne de suferință.
Obișnuită cu mutrele asistentelor din alte spitale prin care-am fost cazată temporar (și n-au fost puține), nu am îndrăznit să-l folosesc de prima dată. Noroc că n-au trecut douăzeci de minute și a apărut a doua asistentă. Se schimbase tura. Operata avea deja dureri și am rugat-o pe asistentă să-i mai facă un calmant. A zîmbit și ne-a certat că n-am chemat-o mai devreme, a ieșit și s-a întors cu două fiole de analgezice pe care i le-a introdus în perfuzie. I-a vorbit atît de cald și de frumos cum nici eu nu eram în stare s-o fac în momentele acelea. Ne-a explicat de unde vine fiecare stare în parte, ce să facem dacă îi e greață, dacă are frisoane.
În general nu aveam nimic de făcut, decît să apăsăm pe deja celebrul buton roșu s-o chemăm pe ea.
Mi-am adus aminte cum am schimbat și spălat lenjeriile dintr-un întreg salon cu mulți ani înainte, cînd o operasem pe fiică-mea de apendicită la Severin. Toată noaptea mi-a vomitat de la perfuzie și n-a venit nimeni să ne deschidă ușa.
Aici totul era diferit. Cînd am îndrăznit să apăs prima dată pe buton și am auzit soneria pe hol m-am făcut mică. Mă așteptam la o privire de gheață și un buzunar deschis în care să bag niște bancnote ce aveau să se transforme în analgezic în scurt timp. A intrat asistenta senină, a întrebat care-i problema, a oprit soneria și s-a întors la fel de senină cu medicamentul minune. La fel de cîte ori perfuziile au fost pe sfîrșite, la fel seara la tratament, la fel peste noapte cînd i-a fost rău. Nimeni nu a schițat nici măcar un gest care să-mi dea de înțeles că se simt deranjate cu ceva. Mi-am dat seama că asta era atmosfera în toată secția. Soneria se auzea periodic, ușile se deschideau și se închideau ușor, pe hol se vorbea în șoaptă, nimeni nu striga, nimeni nu strica liniștea bolnavilor deși agitația era mare.
Cînd a venit chirurgul la prima vizită, asistentele m-au poftit pe hol pînă trece vizita. Tremuram, mai ales că știam că nu discutasem deloc cu el și nu apucasem să scap de plicul cel blestemat. Mă întrebam cum să fac să-l abordez și întrebarea asta mi-a stăruit în minte tot timpul cît am stat în spital.
Atunci l-am văzut prima dată pe medicul în care-mi pusesem toate speranțele. Serios, energic, sportiv, cu ochi vii sub sprîncene negre, stufoase. A intrat în salon ca o furtună, studenții după el și asistentele au închis ușa în fața mea.
Am așteptat cu privirea pierdută, rezemată de zidul din față, să mă vadă cînd iese. Speram să se oprească să întrebe cine sunt. A ieșit la fel cum a intrat și nici nu m-a privit. Așa am crezut eu cînd mi-am adunat umerii, am oftat și-am dat să intru înapoi în salon.
Imediat ce-a trecut de mine s-a oprit, a chemat asistenta șefă și a întrebat-o dacă sunt aparținătoarea pacientei. După răspunsul afirmativ a rugat-o să cheme infirmiera să-mi pregătească celălalt pat din rezervă, apoi s-a întors spre mine și mi-a zis privindu-mă franc, în ochi. ”Nu știu unde sunteți cazată, dar va trebui să rămîneți aici peste noapte, pentru că are nevoie să-i fiți alături”, apoi s-a întors pe călcîie și a plecat așa cum a venit, ca o furtună de vară. A luat cu el și piatra de pe sufletul meu, pentru că oricum nu aveam de gînd să părăsesc salonul nici dacă mă dau afară în șuturi.