Poza asta e făcută de la fereastra salonului, acum un an. Scriam atunci că sunt într-un spital din România în care saloanele sunt de fapt rezerve cochete, cu frigider, televizor, baie, paturi funcționale, mobilier în care nu-ți e teamă să-ți așezi lucrurile. Un ziar de Cluj mi-a preluat postarea cu regretul că nu am specificat și care spital este acela.
Era salonul în care am așteptat cuminte pe scaun, sub soarele blînd ce pătrundea filtrat pe fereastră, pînă am înțepenit. De două ori m-am ridicat, am mers la baie, am verificat frigiderul -era curat și funcțional- m-am așezat din nou. O dată a venit infirmiera să dea cu mătura și să curețe baia. I-am cerut o telecomandă, pe cea a televizorului o luase un fost pacient, care considerase că dacă o primise în grijă va trebui să-i ducă grija tot timpul. Ca pretutindeni, oamenii fac diferența. Mi-a adus femeia altă telecomandă într-un final, cînd îmi pierdusem speranța că o să putem vreodată urmări ceva la televizor. Nu mă uitase, a venit după ce a terminat treaba, cînd pacienta mea era deja în salon, pe jumătate adormită.
Imediat ce operata mi-a fost adusă în salon, au început să curgă asistentele pe rînd. Întîi una, a verificat perfuziile și m-a familiarizat cu butonul de panică pe care m-a încurajat să-l folosesc la primele semne de suferință.
Obișnuită cu mutrele asistentelor din alte spitale prin care-am fost cazată temporar (și n-au fost puține), nu am îndrăznit să-l folosesc de prima dată. Noroc că n-au trecut douăzeci de minute și a apărut a doua asistentă. Se schimbase tura. Operata avea deja dureri și am rugat-o pe asistentă să-i mai facă un calmant. A zîmbit și ne-a certat că n-am chemat-o mai devreme, a ieșit și s-a întors cu două fiole de analgezice pe care i le-a introdus în perfuzie. I-a vorbit atît de cald și de frumos cum nici eu nu eram în stare s-o fac în momentele acelea. Ne-a explicat de unde vine fiecare stare în parte, ce să facem dacă îi e greață, dacă are frisoane.
În general nu aveam nimic de făcut, decît să apăsăm pe deja celebrul buton roșu s-o chemăm pe ea.
Mi-am adus aminte cum am schimbat și spălat lenjeriile dintr-un întreg salon cu mulți ani înainte, cînd o operasem pe fiică-mea de apendicită la Severin. Toată noaptea mi-a vomitat de la perfuzie și n-a venit nimeni să ne deschidă ușa.
Aici totul era diferit. Cînd am îndrăznit să apăs prima dată pe buton și am auzit soneria pe hol m-am făcut mică. Mă așteptam la o privire de gheață și un buzunar deschis în care să bag niște bancnote ce aveau să se transforme în analgezic în scurt timp. A intrat asistenta senină, a întrebat care-i problema, a oprit soneria și s-a întors la fel de senină cu medicamentul minune. La fel de cîte ori perfuziile au fost pe sfîrșite, la fel seara la tratament, la fel peste noapte cînd i-a fost rău. Nimeni nu a schițat nici măcar un gest care să-mi dea de înțeles că se simt deranjate cu ceva. Mi-am dat seama că asta era atmosfera în toată secția. Soneria se auzea periodic, ușile se deschideau și se închideau ușor, pe hol se vorbea în șoaptă, nimeni nu striga, nimeni nu strica liniștea bolnavilor deși agitația era mare.
Cînd a venit chirurgul la prima vizită, asistentele m-au poftit pe hol pînă trece vizita. Tremuram, mai ales că știam că nu discutasem deloc cu el și nu apucasem să scap de plicul cel blestemat. Mă întrebam cum să fac să-l abordez și întrebarea asta mi-a stăruit în minte tot timpul cît am stat în spital.
Atunci l-am văzut prima dată pe medicul în care-mi pusesem toate speranțele. Serios, energic, sportiv, cu ochi vii sub sprîncene negre, stufoase. A intrat în salon ca o furtună, studenții după el și asistentele au închis ușa în fața mea.
Am așteptat cu privirea pierdută, rezemată de zidul din față, să mă vadă cînd iese. Speram să se oprească să întrebe cine sunt. A ieșit la fel cum a intrat și nici nu m-a privit. Așa am crezut eu cînd mi-am adunat umerii, am oftat și-am dat să intru înapoi în salon.
Imediat ce-a trecut de mine s-a oprit, a chemat asistenta șefă și a întrebat-o dacă sunt aparținătoarea pacientei. După răspunsul afirmativ a rugat-o să cheme infirmiera să-mi pregătească celălalt pat din rezervă, apoi s-a întors spre mine și mi-a zis privindu-mă franc, în ochi. ”Nu știu unde sunteți cazată, dar va trebui să rămîneți aici peste noapte, pentru că are nevoie să-i fiți alături”, apoi s-a întors pe călcîie și a plecat așa cum a venit, ca o furtună de vară. A luat cu el și piatra de pe sufletul meu, pentru că oricum nu aveam de gînd să părăsesc salonul nici dacă mă dau afară în șuturi.

Un an.
Am ajuns în spital devreme, aveam programare la prima oră. La ușa doctorului era deja coadă. Pe coridorul îngust, scaunele așezate pe ambele laturi erau pline, oameni îngrijorați, triști, cu privirea rătăcită. Aerul cald și sufocant mi-a făcut rău, dar am înghițit în sec și m-am rezemat de perete, lînga ușa medicului cu care aveam întîlnire. Nu aveam dreptul să zic nimic, în toată mulțimea eu eram cea sănătoasă. La un moment dat asistenta a deschis ușa și-a întrebat cine are programare. S-au ridicat cîțiva. Și noi. De noi nu știa nimic, doctorul omisese să o anunțe.
În trei minute a intrat în cabinet o infirmieră și pentru noi a început să se învîrtă caruselul. S-a găsit fișa medicală, am mers la laborator, am intrat, am așteptat analizele care au ieșit incredibil de repede, am coborît pe secție unde urma să facem internarea și unde ne aștepta doctorul. Pe secție nu exista pat liber, era prea devreme. Am intrat într-o rezervă străină cît să se schimbe și să plece în sala de operații. Am rămas singură cu un braț de haine și o sacoșă cu tot felul de nimicuri necesare. M-am așezat pe un scaun scund lîngă un pat și umerii mi-au căzut. Aș fi plîns, dar n-aveam nici măcar lacrimi, doar mîinile îmi tremurau și inima îmi aducea zvon de migenă în creștere. M-am gîndit c-ar fi bine să vomit, dar n-am apucat să-mi termin gîndul că a venit asistenta să mă mute în salon. A venit apoi o infirmieră tînără și zîmbitoare care m-a întrebat ce pat aleg.
Am ales patul din stînga pe care ea l-a învelit cu lenjerie curată de culoare mov pal.
Am pus bagajul în noptiera aferentă și am dat să mă așez, dar o altă asistentă m-a rugat să ies să aștept pe coridor pînă se termină operația.
Am ieșit. În stînga mea ușa se deschidea periodic și secția mai primea cîte un suflet rătăcit. Pe ușa din dreapta se plimba personalul și de cîte ori se deschidea, din holul ce dădea în curtea interioară răzbătea cîte o pală de aer rece de toamnă. Drept în față era ușa care dădea spre coridorul ce ducea la capela spitalului. Am vrut să mă duc în capelă, dar ușa era închisă. Migrena căpătase deja dimensiunea unei caracatițe uriașe ce-mi strîngea tîmplele cu tentacule lipicioase. Pe geamul de deasupra caloriferului răzbătea o rază de soare, dincolo de el tremura frunza unui nuc. Pe unul din scaunele din stînga s-a așezat o bătrînă unguroaică ce vorbea repede la telefon. Doi bărbați s-au așezat lîngă calorifer, au scos din sacoșă un pachet cu mîncare, l-au desfășurat pe pervaz și-au prins a discuta încet în timp ce-și luau masa. Mi-au acoperit raza de soare, a rămas doar lumina rece din tavan. Am încercat să citesc, n-am reușit să înțeleg nimic.
Mi-am adus aminte că am toți banii la mine și n-am dat nimănui nimic. Cum avea să se poarte anestezistul? Cum de nu m-am organizat mai bine? Plecasem de acasă liniștită, cu gîndul că asta era ziua de analize, abia pe seară sau mîine se întîmplă și operația.
Am rămas blocată în teama banilor nedați. Din cînd în cînd băgam mina și-i pipăiam în geantă iar ei mă ardeau prin buricul degetelor. Mintea mi se învîrtea haotic în jurul lor, căutam o portiță de scăpare, un mod în care să intru în rind, să nu fac notă discordantă cu pacienții, spitalele, medicii momentului.
Nu apucasem să vorbesc cu medicul, nu-l cunoșteam decît dintr-o poză și din impresii de pe net unde oamenii erau împărțiți ca întotdeauna între extreme de mulțumiți și extreme de nemulțumiți dar nici nu mai simțeam pericolul decît prin filtrul plicului care mă ardea în geantă. Dacă de el depindea totul și eu ca o idioată ce eram nu fusesem în stare să sparg zidurile și să ajung pînă la ușa sălii de operație să mă asigur că-I oblig pe toți să-și facă datoria?
Orele s-au scurs atît de greu că am simțit la un moment dat că prind rădăcini pe scaunul de plastic și m-am ridicat. N-am îndrăznit să sun pe nimeni, trecuseră luni de cînd mă obișnuisem să tac, să mă ascund iar acum mă temeam că am să aud ce nu vreau să aud. Vorbeam doar cu piticul din creierul meu și-mi era tare dor de Kara și de ochii ei care ar fi înțeles tot, de limba caldă cu care m-ar fi lins ușor pe mîini ca să-mi spună că totul va fi bine.
M-am apucat să măsor coridorul de la un capăt la celălat. Doisprezece pași înainte, doisprezece înapoi, citate motivaționale pe pereți, pliante cu explicații, planșe cu organe bolnave, poze cu medici și pacienți zîmbitori ce nu se potriveau cu locul, cu starea de spirit, cu oamenii pe fața cărora suferința se tatuase.
Cînd a venit ora în care puteau intra vizitatori, o asistentă care trecea pe lîngă mine mi-a zis că pot aștepta de acum în salon. Am intrat, mi-am eliberat mîinile și-am oftat. Era cald. Caloriferul ardea în încăpere, soarele ardea în copacul de la geam. Dincolo de el urca o colină acoperită cu frunze moarte, M-am întrebat ce-i dincolo de ea, locul părea pustiu. Mi-am mințit migrena cu un antinevralgic. Mă dureau și umerii de cîtă greutate duceam pe ei. M-am așezat pe un scaun și-am scos cartea. Așteptarea continua.