Un an


Un an.
Am ajuns în spital devreme, aveam programare la prima oră. La ușa doctorului era deja coadă. Pe coridorul îngust, scaunele așezate pe ambele laturi erau pline, oameni îngrijorați, triști, cu privirea rătăcită. Aerul cald și sufocant mi-a făcut rău, dar am înghițit în sec și m-am rezemat de perete, lînga ușa medicului cu care aveam întîlnire. Nu aveam dreptul să zic nimic, în toată mulțimea eu eram cea sănătoasă. La un moment dat asistenta a deschis ușa și-a întrebat cine are programare. S-au ridicat cîțiva. Și noi. De noi nu știa nimic, doctorul omisese să o anunțe.
În trei minute a intrat în cabinet o infirmieră și pentru noi a început să se învîrtă caruselul. S-a găsit fișa medicală, am mers la laborator, am intrat, am așteptat analizele care au ieșit incredibil de repede, am coborît pe secție unde urma să facem internarea și unde ne aștepta doctorul. Pe secție nu exista pat liber, era prea devreme. Am intrat într-o rezervă străină cît să se schimbe și să plece în sala de operații. Am rămas singură cu un braț de haine și o sacoșă cu tot felul de nimicuri necesare. M-am așezat pe un scaun scund lîngă un pat și umerii mi-au căzut. Aș fi plîns, dar n-aveam nici măcar lacrimi, doar mîinile îmi tremurau și inima îmi aducea zvon de migenă în creștere. M-am gîndit c-ar fi bine să vomit, dar n-am apucat să-mi termin gîndul că a venit asistenta să mă mute în salon. A venit apoi o infirmieră tînără și zîmbitoare care m-a întrebat ce pat aleg.
Am ales patul din stînga pe care ea l-a învelit cu lenjerie curată de culoare mov pal.
Am pus bagajul în noptiera aferentă și am dat să mă așez, dar o altă asistentă m-a rugat să ies să aștept pe coridor pînă se termină operația.
Am ieșit. În stînga mea ușa se deschidea periodic și secția mai primea cîte un suflet rătăcit. Pe ușa din dreapta se plimba personalul și de cîte ori se deschidea, din holul ce dădea în curtea interioară răzbătea cîte o pală de aer rece de toamnă. Drept în față era ușa care dădea spre coridorul ce ducea la capela spitalului. Am vrut să mă duc în capelă, dar ușa era închisă. Migrena căpătase deja dimensiunea unei caracatițe uriașe ce-mi strîngea tîmplele cu tentacule lipicioase. Pe geamul de deasupra caloriferului răzbătea o rază de soare, dincolo de el tremura frunza unui nuc. Pe unul din scaunele din stînga s-a așezat o bătrînă unguroaică ce vorbea repede la telefon. Doi bărbați s-au așezat lîngă calorifer, au scos din sacoșă un pachet cu mîncare, l-au desfășurat pe pervaz și-au prins a discuta încet în timp ce-și luau masa. Mi-au acoperit raza de soare, a rămas doar lumina rece din tavan. Am încercat să citesc, n-am reușit să înțeleg nimic.
Mi-am adus aminte că am toți banii la mine și n-am dat nimănui nimic. Cum avea să se poarte anestezistul? Cum de nu m-am organizat mai bine? Plecasem de acasă liniștită, cu gîndul că asta era ziua de analize, abia pe seară sau mîine se întîmplă și operația.
Am rămas blocată în teama banilor nedați. Din cînd în cînd băgam mina și-i pipăiam în geantă iar ei mă ardeau prin buricul degetelor. Mintea mi se învîrtea haotic în jurul lor, căutam o portiță de scăpare, un mod în care să intru în rind, să nu fac notă discordantă cu pacienții, spitalele, medicii momentului.
Nu apucasem să vorbesc cu medicul, nu-l cunoșteam decît dintr-o poză și din impresii de pe net unde oamenii erau împărțiți ca întotdeauna între extreme de mulțumiți și extreme de nemulțumiți dar nici nu mai simțeam pericolul decît prin filtrul plicului care mă ardea în geantă. Dacă de el depindea totul și eu ca o idioată ce eram nu fusesem în stare să sparg zidurile și să ajung pînă la ușa sălii de operație să mă asigur că-I oblig pe toți să-și facă datoria?
Orele s-au scurs atît de greu că am simțit la un moment dat că prind rădăcini pe scaunul de plastic și m-am ridicat. N-am îndrăznit să sun pe nimeni, trecuseră luni de cînd mă obișnuisem să tac, să mă ascund iar acum mă temeam că am să aud ce nu vreau să aud. Vorbeam doar cu piticul din creierul meu și-mi era tare dor de Kara și de ochii ei care ar fi înțeles tot, de limba caldă cu care m-ar fi lins ușor pe mîini ca să-mi spună că totul va fi bine.
M-am apucat să măsor coridorul de la un capăt la celălat. Doisprezece pași înainte, doisprezece înapoi, citate motivaționale pe pereți, pliante cu explicații, planșe cu organe bolnave, poze cu medici și pacienți zîmbitori ce nu se potriveau cu locul, cu starea de spirit, cu oamenii pe fața cărora suferința se tatuase.
Cînd a venit ora în care puteau intra vizitatori, o asistentă care trecea pe lîngă mine mi-a zis că pot aștepta de acum în salon. Am intrat, mi-am eliberat mîinile și-am oftat. Era cald. Caloriferul ardea în încăpere, soarele ardea în copacul de la geam. Dincolo de el urca o colină acoperită cu frunze moarte, M-am întrebat ce-i dincolo de ea, locul părea pustiu. Mi-am mințit migrena cu un antinevralgic. Mă dureau și umerii de cîtă greutate duceam pe ei. M-am așezat pe un scaun și-am scos cartea. Așteptarea continua.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.