Mi-am iubit bunicile. Una era mică-mică, slabă, cu riduri adînci şi ochi de un albastru violet care rîdeau. Purta tot timpul haine negre, se strecura uşor pe unde trecea şi-şi ţinea coadele negre prinse la spate în ace metalice. A avut părul negru pînă la 70 de ani.

Cealaltă era ca o lună plină. Mare, cu faţa rotundă şi ten catifelat, cu riduri fine abia vizibile, ochi căprui un pic saşii, părul înspicat prins totdeauna sub basma albă de bumbac, şolduri largi şi pas apăsat. Nu se asemănau deloc, dar pentru mine erau cele mai frumoase bunici, erau ale mele.

Asta nu înseamnă că nu-mi dau seama că bătrîneţea vine cu schimbări iremediabile. Mă uit la mama azi şi nu ştiu unde-a dispărut mama mea frumoasă sub noianul de riduri ce-i brăzdează azi faţa. Nu ştiu unde a dispărut tata, sub pielea subţire ca foiţa de ceapă, plină de vinişoare roşii, unde s-a dus privirea lui de vultur de-a lăsat în urmă doi ochi veşnic înlăcrimaţi peste care trece de zeci de ori cu batista pentru că simte permanent un gunoi înfipt în ei.

Mă uit la mine şi-mi văd ridurile la coada ochiului, pielea îmbătrînită pe gît, îmi prind faţa în palme şi-mi spun „eu cu mamaie de la Grindeni mă asemăn, o să am faţa ei mică-mică, cu pielea fină sub riduri adînci”. Da, o să fiu ca ea şi n-o să mai existe nicio fetiţă cu ochi verzi care să-ntindă mînuţele, să-mi ia în palme faţa ridată, să-mi spună că mă iubeşte cu toată lumina din ochi.

Bătrîneţea alungă frumuseţea şi prospeţimea obrazului, dacă n-ai o lumină în tine care să radieze, să te facă plăcut, nu se mai cunoaşte nimic din cine-ai fost odată.