Anul trecut, pe 3 iulie, am pus un banc pe vechiul meu blog, cu dedicaţie specială pentru prietenul meu (pe atunci), Dan. Spun pe atunci că între timp s-a supărat şi nu a vrut să-mi mai răspundă la nicio întrebare. Şi-mi pare rău. Îmi pare rău cu nu mai e nimic din ce era la început pe aici, îmi pare rău că oameni dragi s-au îndepărtat, îmi pare rău şi mi-e dor de Bursucel care-i acum toocmai hăt departe peste ocean şi mi-e dor de ea de nu mai pot. Mi-e dor de voi toţi, de gaşca de odinioară.
Dane, dacă mai eşti cumva pe aici, prin spaţiul ăsta, uite, mă destăinui. Atunci am fost la mare, e adevărat, ce nu ştii tu e că eram într-o depresie atât de urâtă că abia am ieşit în două zile, două ore pe plajă.În ultima am plecat prin apă şi m-am îndepărtat atât de tare că m-am speriat. Nu mai ştiam să mă întorc. Eram după o perioadă extrem de încărcată la serviciu şi extrem de supărată acasă, în care ajunsesem să nu mai ştiu cine sunt, unde sunt şi cum să ajung acasă. Nu aveam cum să te caut, nici măcar dacă aş fi vrut să bem o cafea împreună şi să depănăm poveşti. Nu eram în stare. Şi o oarecare cochetărie scuzabilă, m-a făcut să mă feresc de oameni, nu voiam să fiu văzută în halul ăla. Dacă vreunul din voi mai ţine legătura cu el, vă rog să-i transmiteţi că-mi fac şi seppuku dacă vrea, numai să mă ierte. 🙂 De urechi m-am tras singură. Sper din suflet că e ok, aşa cum sper că sunt ok toţi cei care nu-mi mai dau niciun semn.
Asta-i postarea iniţială.
„În portul Constanţa soseşte un vas englezesc. Docherul strigă către căpitanul vasului.
– Hei căpitane!
– Yes…
– Aruncă parâma, să leg vasul.
– I don’t understand, face foarte calm căpitanul, care nu ştia româneşte.…
– Aruncă bă parâma, frânghia aia cu care se leagă vaporul de chei.
– I can’t understand you!
– Parâma, boule, pa-râ-ma, arunca parâma!
– Sorry, I don’t understand.
– Aruncă parâma, idiotule, cu ce vrei să te leg, cu şiretul de la pantof?
– I don’t understand!
Exasperat, docherul îşi cheamă colegul:
– Băi, Gigi, tu mai ştii ceva engleză, vino încoa’ că nu mă înţeleg cu tâmpitul ăsta.
Gigi vine şi zice:
– Lasă-l în seama mea. Hey sir!
– Yes…
– Aruncă bă parâma, hai repede.
– I don’t understand.
– Parâma, aruncă parâma încoace!
– I don’t understand.
– Ce face? Can you speak english?
– Yes, face căpitanul răsuflând uşurat.
– Atunci de ce paştele mă-ti nu arunci parâma?”
Cu dedicaţie specială pentru prietenul meu Dan. Cu urări de vreme bună şi mare liniştită. Să te ocolească norul de la Cernobîl.
(Dane, aici nu ştiu să scot limba, poţi să-ţi închipui singur că am făcut-o!). ”
PS. L-am lăsat intact, Dane. Aştept să mi-l corectezi.
Vă îmbrăţişez pe toţi şi vă rog să-mi iertaţi îndelungata absenţă. S-a gândit guvernul să facă viaţa un iad contabililor şi eu am mai început şi nişte proiecte noi. Dar sunt aici, cu voi, cu gândul şi cu sufletul.
Amăgiri 
Şi eu am regretat enorm mai întâi faptul că şi-a parolat blogul şi nu m-am priceput să cer acces, după care a urmat disparița lui din peisaj. Din când în când am mai fost în vizită pe blog, sperând într-o revenire, dar… Eu i-am fost simplă cititoare, nu cred că i-am comentat vreodată. Îmi plăcea cum scria, păcat că s-a oprit.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, Ana şi mie îmi plăcea cum scrie şi aşteptam postările lui. În zilele cele mai grele reuşea să mă înveselească. Nu ştiu dacă s-a oprit de voie sau de nevoie. Varianta a doua ar fi regretabilă.
ApreciazăApreciază
Ne este dor de oameni, uneori de ei așa cum erau cândva, alteori ne este dor de noi înșine, așa cum eram cândva. Dar timpul nu poate fi dat înapoi, sau poate că nici n-ar fi bine asta, chiar dacă ar fi posibil.
Mulțumesc pentru semnul lăsat, căci altminteri nu te-aș fi putut găsi. 🙂
ApreciazăApreciază
Neaţa, Mugur! 🙂 În sfârşit, am reuşit să las şi semn. Şi de tine mi-era dor.
ApreciazăApreciază
Alooooo… !!! Ce-i smiorcăiala asta, soro ?!? Mă faci sã reconfigurez modul în care am gândit sã -mi iau adio de la lume și să pun mânuța să-mi scriu un last-wish list în care cap de afiș să fie că te doresc pe tine pe post de șefă a corului de bocitoare. Dar mai e mult până atunci. Nu scapă lumea prea curând de mine. Amu’. Între noi fie vorba, textul tău putea fi umpic mai nuanțat. Iar pe alocuri, mergea o țâră mai mult dramatism. Trasul de urechi o fi bun pentru aia care se mulțumesc cu puțin. Nu pentru unul ca mine. Mie de nu îmi vii cu chestii gen lacrimi șiroaie de creștea Dâmbovița peste cota de avarie, nu mă declar satisfăcut. Așe să știi. be) fac bine, mulțumesc de întrebare. Doar că mi-am mutat întreaga existență în real. Singura mea problemă e aceea că ziua are doar 24 de ore. Deschid laptopul din an în Paște, doar când e ceva ce nu știu despre ceea ce cultiv prin grădină sau despre păsări. Dar cum baba Nuța e mai tare la faza asta decât 10 Google-uri la un loc și viteza de download a ei e muuult superioară celei a net-ului în zonă, prefer să dau cu search-u’ pe la ea prin curte. Pisica mi-o fătat iar. 4 bucăți. Așa că am ajuns la 6 la țară plus două la Constanța. Mi-or căzut trei cloști. Două puicuțe și o rață. Toate trei cumpărate de mine anul trecut, de-o zi. Le știu de mici cum ar veni. Rața și una dintre puicuțe deja au puișori. Rața 5 din 9 ouă, prima puicuță 7 din 10. E cazul să mai spun că aș putea petrece ore întregi privind mogâldețele alea de puf ? Să-ncep să povestesc despre grădină ? Despre cât de frumos începe să arate casa ? Sigur, mai am mult până ce va fi așa cum o visez dar important e că am început, încă din noiembrie, cu un bon de casă de la Dedeman lung de 1,72 metri. Încet, singur singurel, cu mânuțele-astea doo, am ridicat pereți despărțitori din BCA, i-am tencuit și gletuit, am pus gresie și faianță, am turnat șape (camerele aveau pe jos pământ galben bătut), am tras apă în casă și am înlocuit întreaga instalație electrică și … uffff… câte mai sunt de făcut dar chiar nu mă grăbește nimeni… Este mai mult un hobby decât o necesitate. Ce să-ți mai spun ? Despre câmpurile de floarea soarelui înflorită lângă fostele câmpuri de maci ? Despre cât de frumos e drumul prin pădurea de la Murfatlar prin care trec când vin spre oraș ? Și, Doamne câte ar mai fi de spus… Doar că, vezi tu, n-am timp. Zău. Chiar nu am. Posibil, într-un procent de doar 30-40%, ca la sfârșitul lunii să ajung prin mândra capitală a patriei noastre dragi. Mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu tine și cu Andreotti. Vedem. Nu pot promite. Și gata. Deja m-am întins pe vreo 10 hectare. Mulțumesc. Scuze pentru eventualele greșeli. Am scris de pe telefon.
ApreciazăApreciază
Sora ta s-a liniştit, mai ales că acum m-ai făcut din îngrijorată invidioasă. Vreau să-mi demonstrezi, nu te cred nici dacă mă pici cu ceară! Auzi, grădină, pui, raţe, mâţe, floarea soarelul… Hmmm, mă faci să bat drumul doar să mă conving cu ochii mei.
Una peste alta, poate vii în Bucureşti şi nu-mi dai semn, că ăla-mi eşti! Vin peste tine. 🙂 Hai, că de când aştept să beau o cafea amară cu prieteni. Că dacă tot am început s-o beau amară şi are un gust ca viaţa, măcar compania s-o mai îndulcească. Promit să nu te bocesc decât dacă-mi ceri să facem repetiţie, să fii sigur.
Şi mai fă-ţi timp, din când în când să mai dai câte un semn, că io-s panicoasă de felul meu.
ApreciazăApreciază
Am pozeeee, daaaa ? Pot demonstra oricând. Cel puțin la casă am poze făcute la sfârșitul fiecărei zile. Atât de mândru eram de tot ceea ce făceam. 🙂 )))))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Să le văd! Să le pipăi, ca Toma Necredinciosul. :))
ApreciazăApreciază
Hm… chiar mi-ai lipsit. Fiţosule!
ApreciazăApreciază
Mă bucur că l-ai scos un pic din letargie pe Dan, că-mi era dor și mie de umorul lui. Măcar am aflat că-i bine și a ajuns fermier în toată regula. Nu știam nici că Bursucel e plecată din țară. Ce vremuri mai erau cu ei alături! 🙂
ApreciazăApreciază
Da, Petru! Şi ce dor îmi e de vremurile acelea! Eram o comunitate destul de activă şi-mi era drag să intru pe blog. Acum suntem tot noi, dar parcă mai departe unul de altul. 🙂 Da, Bursucel s-a mutat în SUA.
ApreciazăApreciat de 1 persoană