O să-mi adun cuvintele
şi-o să le îmbrac
în hârtie de mătase,
o să le aşez
unul lângă altul
pe fundul valizei prăfuite,
o să împachetez poveştile
şi-o să le pun cuminţi
deasupra,
o să-mi adun durerile
într-un sac
şi o să-l leg bine cu
panglică albastră.
O să-mi spăl rănile
să nu ademenesc lupii
cu miros dulce-acrişor
de sânge cald,
o să încalţ pantofii cu toc
păstraţi special pentru
ziua aceasta,
o să-mi ascund
lumina ochilor sub pleoape
şi o să plec.
Stai liniştit,
absenţa mea n-o să te doară,
voi parfuma tăcerile
cu ambră, patchouli, flori de iasomie
şi liliac şi le voi împrăştia
pretutindeni
pe unde paşii mei
au lăsat semn,
pe unde ochii mei
te-au iubit,
pe unde mîinile mele
te-au mîngîiat.
Doar cheia o voi uita
pe dinăuntru.

Prindeam rădăcini.
Simţeam seva urcând vie,
învolburată, până în inimă.
Şi inima-mi creştea ca pâinea
dospită în cuptorul verii.
Înălţam crengi, priveam cu mirare
cum înmuguresc,
simţeam cu pulsează prin ele
viaţa în verde crud.
Mi-am agăţat dreapta de cer
şi cerul a cîntat cu ciocîrlii,
avea albastru clar în ochi.
Am ridicat stînga şi-am prins
de-o rază luna şi ea a luminat
în palma mea, ademenea
firele de iarbă ce tremurau
şi se-nălţau sub boabe rotunde
de rouă.
Înfloream.
Eram primăvară.

pentru ce-aş fi putut să ştiu şi n-am ştiut,
pentru ce-aş fi putut să fac şi n-am făcut,
pentru ce-aş fi putut iubi şi n-am iubit,
pentru ce-aş fi putut gîndi şi n-am gîndit,
pentru ce-aş fi putut simţi şi n-am simţit,
pentru ce-aş fi putut trăi şi n-am trăit,
sunt vinovat.
pentru toată viaţa ce se întîmplă în voi,
pentru aripa frîntă şi pentru zboruri noi,
pentru lumina zilei şi-ntunecatul nor,
pentru stelele nopţii şi strălucirea lor,
pentru lacrima şi zîmbetul ochilor,
pentru şoapta iubirii şi chinul durerilor,
sunt vinovat.
nici n-aş putea să vă mai mint
cînd tot ce era viu în mine, a murit.
eu, condamnatul tuturor
cad în genunchi şi vă implor,
aprindeţi rugul, ardeţi-mă-n iad.
mai mult nu merit, sunt vinovat.