Fereastra bucătăriei, care ţinea loc şi de dormitor pentru părinţii mei, ca în toate casele de la ţară de odinioară, dădea către grădină. Îmi plăcea să scriu la masa pusă sub fereastră, priveliştea era generoasă, vedeam copacii, via, drumul pînă sus în coastră, casele vecinilor, fumul alb care ieşea pe hornuri, nu mă plictiseam atunci cînd temele erau de-a dreptul plictisitoare. Focul ardea vesel în sobă, oala fierbea liniştită pe plită, în cuptor se cocea leneş şi aromat cite o bucată de dovleac. În iernile copilăriei mele ningea. Ningea mult, cu fulgi pufoşi şi leneşi ce se aşterneau neîncetat ore în şir, fără oprire. Cerul se întuneca, devenea cenuşiu şi pînă pe la 8 ani am avut impresia că dacă mă urc în nucul din vie pot să-l ating cu mîna. La 8 ani m-am urcat şi-am încercat. Nu l-am atins şi-am fost tare dezamăgită, dar mi-a trecut repede că am învăţat că cerul poate fi aşa doar înainte de ninsoare.
Atunci se aşternea o linişte mare… o linişte de sfârşit de lume, toate păsările amuţeau, purceaua se ascundea în paie, oile tăceau şi ele, rumegau cu capelete strînse unul în altul, se încălzeau de la aburul ce-l scoteau pe nări, Laica se făcea covrig în cuşcă, nici măcar ciorile nu mai croncăneau. Cădea întâi un fulg, îl urmau altul şi altul…rari şi stingheri la început, apoi tot mai deşi, ca o masă compactă. Puteam auzi liniştea!
Alergam în grădină doar în papuci şi cu capul gol, aruncam doar o vestă de lînă în spate. Închideam ochii şi-mi ridicam faţa spre cer. Auzeam şoaptele fulgilor în cădere, le simţeam o clipă atingerea rece pe piele, apoi îi simţeam cum curg calzi ca lacrima pe obraz. Îmi venea să chiui, dar mă temeam să nu-i sperii şi să opresc astfel ninsoarea. Doar deschideam ochii şi-i priveam cum se cerneau, cum zburau unul după celălalt, cum se desprindeau din cenuşiul cerului şi se albeau pe rînd cînd se apropiau de mine.
Mama mă zărea şi mă scriga să intru în casă. “Hai alimănitului înăuntru că ai să răceşti, nu vezi că te-ai udat toată! Ce cauţi afară?”.Intram la căldură pentru un timp şi-mi puneam tălpile ude pe plăcile de teracotă încinse. Îmi plăcea să aud cum sfîrîie şosetele ude cînd se atingeau de teracota încinsă, să văd cum ies aburi din mine. Mă încălzeam şi o zbugheam iar afară, de zece ori, pînă noaptea cădea definitiv şi toată lumea se aduna la culcare. Pînă şi atunci mă trezeam de cîteva ori pe noapte să verific de la fereastra de lîngă patul meu dacă mai ninge. Mă rugam să nu se oprească, să ningă mult, o veşnicie.
Dimineaţa începea cu lopata în mînă şi pîrtie pînă la fîntînă, pînă la animale, pînă la poartă. Nu terminam bine de rînit şi se aşternea la loc iar mie mi se părea de zece ori mai frumoasă de fiecare data. Căutam fulgii perfecţi şi nu-i găseam niciodată printre uriaşii care se aşterneau în pătură groasă pe pămînt, totdeauna perfecţi erau cei din ninsoarea de final, cînd afară se făcea doar puţin mai frig şi norii se uşurau. Atunci cădeau steluţe perfecte ce străluceau ca diamantele în lumina palidă a soarelui ce răsărea totdeauna după ninsoare şi mi-era amar, îl bănuiam de ingratitudine, el oprea ninsoarea.
Mi-e dor de zăpadă ca de prima dragoste.