Pînă la tine,
tăcerile mele erau liane
în mijlocul pădurii, trăiau ascunse
adînc, ferite de ochi răi
de oameni.
Inima-mi bătea egal,
tic-tac, tic-tac,
închisă între gratiile
unei colivii albastre,
pînă la tine.
Oamenii roiau în hohote
în jurul meu, vorbele
le erau săgeți otrăvite
ce se înfigeau adînc, în carne,
pînă la tine.
Eu nu m-am împlinit în nimeni
ca acum, cînd tăcerile noastre
unite plimbă luna de mînă prin
vacarmul marelui oras.
Pînă la tine.
De sărbători
Şedea la colţul lanţului de comercianţi, pe un scăunel de lemn. Cineva îl adusese acolo şi-i asigurase locul, altfel s-ar fi aşezat pe scara rece de ciment a librăriei din colţ, sau direct pe caldarîm. La magazinele din jur, forfotă şi lumini aprinse a giorno. Măcelării, sibieni cu brînzeturi şi cîrnaţi de casă, gogoşerie, carrefour, covrigărie, salam, tobă, caltaboşi, pîine caldă, miros de frig şi de scovergi trecute prin zahăr vanilat, farmacii. Librăria era închisă, doar ajunsesem în ajunul anului nou. Lumea se foia grăbită prin parcare, alerga de la un magazin la altul pentru ultimele cumpărături, trecea prin piaţă, se întorcea cu sacoşe pline şi zorea către casă. Doar el şedea nemişcat şi înfrigurat pe taburetul de lemn. Nu cerşea, îşi striga neputinţa.
– Daţi-mi, vă rog, un bănuţ, să-mi iau şi eu ceva de mîncare, vă rog, ceva de mîncare, vă rog, domnule, bogdeaproste, mulţumesc taică, mulţumesc, vă rog doamnă, doar ceva de mîncare, sănătate să-ţi dea Dumnezeu, taică!
Am vrut să trec, nu-mi plac bătrînii puşi să cerşească la colţ de stradă şi nici ceva de mîncare nu aveam să-i pot da, fusesem la farmacie să-mi iau pastile pentru răceală. Dar plîngea şi era atîta disperare în glasul lui plîns, atîta îngheţ în bătrîna mînă întinsă, încît n-am rezistat.
Am făcut cîţiva paşi, m-am întors şi i-am pus în palmă o bancnotă. Am privit în jur, nu mi-am dat seama cine din mulţimea de oameni pe care o aveam în jur, îşi bate joc de bătrîneţea lui. Era înspăimîntat, ştia că nu poate pleca de acolo dacă nu face o anumită sumă, ştia că nici măcar o bucată uscată de pîine nu primeşte, dacă peştele nu e mulţumit. A luat banii şi mîna îi tremura cînd i-a băgat repede în buzunar. El mi-a urat de sănătate printre lacrimi, eu am înjurat printre dinţi toată neputinţa unei societăţi adormite. Jandarmii şi poliţia sunt ocupaţi să ne intimideze şi să ne interzică orice manifestare în piaţă.
Uneori
Uneori mi se face o teamă
cumplită c-ai să mă uiţi.
Privesc în ochii tăi
şi-aş vrea să întorc timpul,
să mă mai nasc odată,
să te visez în nopţi
cu lună plină în obraji.
Ţi-aş recunoaşte mâinile
fără să mă rătăcesc
prin dezmierdări străine.
Din negura gîndului
Fereastra bucătăriei, care ţinea loc şi de dormitor pentru părinţii mei, ca în toate casele de la ţară de odinioară, dădea către grădină. Îmi plăcea să scriu la masa pusă sub fereastră, priveliştea era generoasă, vedeam copacii, via, drumul pînă sus în coastră, casele vecinilor, fumul alb care ieşea pe hornuri, nu mă plictiseam atunci cînd temele erau de-a dreptul plictisitoare. Focul ardea vesel în sobă, oala fierbea liniştită pe plită, în cuptor se cocea leneş şi aromat cite o bucată de dovleac. În iernile copilăriei mele ningea. Ningea mult, cu fulgi pufoşi şi leneşi ce se aşterneau neîncetat ore în şir, fără oprire. Cerul se întuneca, devenea cenuşiu şi pînă pe la 8 ani am avut impresia că dacă mă urc în nucul din vie pot să-l ating cu mîna. La 8 ani m-am urcat şi-am încercat. Nu l-am atins şi-am fost tare dezamăgită, dar mi-a trecut repede că am învăţat că cerul poate fi aşa doar înainte de ninsoare.
Atunci se aşternea o linişte mare… o linişte de sfârşit de lume, toate păsările amuţeau, purceaua se ascundea în paie, oile tăceau şi ele, rumegau cu capelete strînse unul în altul, se încălzeau de la aburul ce-l scoteau pe nări, Laica se făcea covrig în cuşcă, nici măcar ciorile nu mai croncăneau. Cădea întâi un fulg, îl urmau altul şi altul…rari şi stingheri la început, apoi tot mai deşi, ca o masă compactă. Puteam auzi liniştea!
Alergam în grădină doar în papuci şi cu capul gol, aruncam doar o vestă de lînă în spate. Închideam ochii şi-mi ridicam faţa spre cer. Auzeam şoaptele fulgilor în cădere, le simţeam o clipă atingerea rece pe piele, apoi îi simţeam cum curg calzi ca lacrima pe obraz. Îmi venea să chiui, dar mă temeam să nu-i sperii şi să opresc astfel ninsoarea. Doar deschideam ochii şi-i priveam cum se cerneau, cum zburau unul după celălalt, cum se desprindeau din cenuşiul cerului şi se albeau pe rînd cînd se apropiau de mine.
Mama mă zărea şi mă scriga să intru în casă. “Hai alimănitului înăuntru că ai să răceşti, nu vezi că te-ai udat toată! Ce cauţi afară?”.Intram la căldură pentru un timp şi-mi puneam tălpile ude pe plăcile de teracotă încinse. Îmi plăcea să aud cum sfîrîie şosetele ude cînd se atingeau de teracota încinsă, să văd cum ies aburi din mine. Mă încălzeam şi o zbugheam iar afară, de zece ori, pînă noaptea cădea definitiv şi toată lumea se aduna la culcare. Pînă şi atunci mă trezeam de cîteva ori pe noapte să verific de la fereastra de lîngă patul meu dacă mai ninge. Mă rugam să nu se oprească, să ningă mult, o veşnicie.
Dimineaţa începea cu lopata în mînă şi pîrtie pînă la fîntînă, pînă la animale, pînă la poartă. Nu terminam bine de rînit şi se aşternea la loc iar mie mi se părea de zece ori mai frumoasă de fiecare data. Căutam fulgii perfecţi şi nu-i găseam niciodată printre uriaşii care se aşterneau în pătură groasă pe pămînt, totdeauna perfecţi erau cei din ninsoarea de final, cînd afară se făcea doar puţin mai frig şi norii se uşurau. Atunci cădeau steluţe perfecte ce străluceau ca diamantele în lumina palidă a soarelui ce răsărea totdeauna după ninsoare şi mi-era amar, îl bănuiam de ingratitudine, el oprea ninsoarea.
Mi-e dor de zăpadă ca de prima dragoste.
Bună dimineaţa cu grîul verde!
Nu vă speriaţi, tot eu sunt. N-am prea avut somn şi-am zis să trec să vă urez. De fapt, mint, am dormit ca un bolovan răcit de pe la 1 noaptea şi m-am trezit, cum altfel, ca un fermier harnic, odată cu zorile. Şi asta cu fermierul e tot minciună, de fapt am o problemă cu trezitul de dimineaţă de cînd mă ştiu. Funcţionez bine doar după-amiaza, şi atunci bine încărcată cu cafea.
Am trecut doar să vă spun o poveste, una mică fără deznodămînt.
Eram copii şi stăteam toată noaptea la televizor sau cu gura căscată la oamenii mari, rîdeam prosteşte de glumele lor pe care nu le înţelegeam şi ne întreceam cu ei în horă cînd cheful era în toi. Era o bătălie, să vedem care stă treaz mai mult, de parcă am fi avut de cîştigat cine ştie ce competiţie. Dimineaţa ne trezeam la prînz, doar era Anul Nou, nu? Am avut mare noroc că ai mei s-au pus doar naşi, nu şi moşi, să se trezească cu noaptea în cap să pună masă ca să primească nepoţii cu plocon, să-i dea la grindă. Despre asta cu datul la grindă vă spun altădată.
Vecinul şi vărul nostru, Gigi, era mai înţelept. Se culca noaptea devreme ca să se trezească dimineaţa devreme şi să plece la urat. De data asta uratul era pe bani. Îşi lua ghiveciul în care plantase grîu de la Sf. Andrei şi-l îngrijise de se făcuse înalt şi sănătos ca un lan în miniatură, striga la poartă şi începea „La mulţi ani cu grîul verde!”. Tata îi dădea leul pregătit din timp, doar îi adusese belşugul în casă.
Azi vreau să vă urez eu în prima dimineaţă dn cele 365 ale anului 2018 şi-n acelaşi timp să dau semn că-s încă vie, pe-aici şi eu, mă lupt cu toate cîte vin. Să vă fie casa casă, să vă fie masa masă, să aveţi parte de sănătate, de noroc, de bucurii, de belşug şi spor în toate şi cînd o să fie mai rău, ca acum să vă fie!
La mulţi ani!
Unul cîte unul
Ne-a orbit libertatea,
ne-a înfipt în ochi ace de gheaţă,
nu mai putem vedea dincolo de apa lor decît în alb şi negru,
ne trebuie medicamente,
toţi farmaciştii ne strigă asta în toate reclamele colorate,
cele mai vesele personaje sunt în faţa rafturilor
din care se revarsă ca din cornul abundenţei
pastile pentru sănătate, pastile albe pentru durere,
pastile pentru articulaţii,
pentru hemoroizi, pentru balonare,
pentru greaţă, pentru micoze şi mîncărimi,
toate astea au nevoie de pastile să înflorească,
să crească,
să ne dea iluzia că suntem vii şi nimeni nu poate trăi
fără bolile lumii adunate în flacoane colorate
aşezate frumos în rafturi din lemn vechi de stejar.
Cele mai căutate sunt pastilele albastre
de potenţă, avem nevoie de ele
să ne futem în ea de viaţă,
cineva trebuie să facă şi planul
la futut şi vedeţi bine că media de vîrstă în ţara asta
a crescut al dracului de mult,
nu mai sunt tineri suficienţi care să se fută pe bune,
să facă copii, să ne putem şi noi odihni
de la 50 de ani ca bătrînii de odinioară,
noi trebuie să ne sacrificăm,
suntem generaţia de sacrificiu se ştie, ce plm.
Ne interpretăm al dracului de bine rolurile,
nimeni nu crede că ne jucăm chiar viaţa,
că durerile-s reale
şi lacrimile alea de ne inundă obrazul sunt pe bune,
lacrimile noastre sărate, amare, vii.
Murim pe scenă, publicul aplaudă şi pleacă fericit acasă,
mînă în mînă,
în urma lor luminile rampei se sting,
podeaua de lemn vechi, vopsit se deschide şi ne primeşte
pe fiecare după numele nostru,
pe rînd, unul cite unul.
Într-o toamnă
O să-mi lepăd într-o toamnă
toate visele şi aşa dezvelită,
cu umerii goi,
o să-mi adun rădăcinile,
o să-mi strîng crengile
goale la piept şi o să plec
ca şi cum n-aş fi fost.
În locul meu va rămîne,
un timp, rana. În jurul ei
vor creşte înalţi,
stejarii.
De black friday
Ce bine că nu s-a vîndut şi iubirea
la reducere de black friday,
că nimeni nu s-a gîndit
s-o fure s-o pună pe tarabă,
la ofertă,
o iubire nouă ar fi venit la pachet
cu un cuţit înfipt în piept,
cumpărătorul ar fi fost fericit
un timp,
cît n-ar fi ştiut că foloseşte
o iubire deja uzată,
luată din pieptul cald pe furiş,
într-o noapte întunecată de vineri,
în care numai banii contează,
ar fi crezut-o nouă
şi-ar fi ignorant toate mîinile murdare
ce-ar fi pipăit-o făţiş înaintea lui.
doar păgubaşul ar fi sîngerat
pînă la moarte,
prăbuşit în balta propriei dureri.
Ce bine că nimeni nu s-a gîndit
să mi te fure
ca să te vîndă la ofertă
pe o tarabă murdară în tîrg,
de black friday.
O clipă
Cînd ştii că sfîrşitul e aproape?
Cînd ace de gheaţă se-nfig
nemiloase în piept,
inima tremură,
şi sîngele-ngheaţă
o clipă în vene.
Nici nu-i nevoie de mai mult,
o clipă, atît
şi totul se năruie sub
ochii tăi ca un castel de nisip
spălat de valul ucigaş.
De n-ai fi venit
De n-ai fi venit,
te-aş fi inventat
într-o noapte tîrzie de vară,
cînd lumea în jurul meu
se prăbuşea ca un castel de cărţi de joc
te-aş fi modelat în gînd,
ţi-aş fi desenat inima
cu degetul muiat în sînge
şi i-aş fi poruncit să bată pentru mine,
aş fi furat din culorile răsăritului
şi ţi-aş fi pictat ochii senini,
aş fi smuls o rază de soare
şi ţi-aş fi desenat cu ea un zîmbet.
De n-ai fi venit
te-aş fi născut din amintiri
şi m-aş fi minţit că m-ai iubit,
cîndva.
Ce şansă uriaşă am
că m-ai văzut şi te-ai oprit
preţ de un zîmbet,
exact cînd visul frămînta în lut.