-Eheeei, mamă. Atunci cînd te-am născut pe tine, nu am crezut că mai am scăpare. Era o noapte întunecată şi începuse o furtună, de-ţi era milă să laşi şi pisica afară. Cîinele se urcase pe prag şi urla a pustiu. Avea moşul un cîine mare, negru, flocos, de-ţi era frică să intri în bătătură doar dacă-l vedeai. Era răăău, rău! A sărit odată pe un ţigan care venise la furat de-a făcut ăla pe el. Abia l-au scos viu din dinţii lui. Ei, cîinele ăsta uriaş urla pe prag în noaptea aia. Ieşea moşul, Dumnezeu să-l ierte şi-l gonea.
-Piei, satană, ce urli a moarte în bătătura mea? Nea că te omor, sărăcie!
Lua cîte-un resteu şi arunca după el. Dacă apuca să-l lovească nu se mai scula animalul. Da el se ferea, băga coada între picioare şi se ascundea cîteva minute. Cînd se auzea un tunet mai tare, venea iar pe prag şi începea să urle. Şi tuna, măicuţă, de se zguduia casa! Ziceai că a dat Dumnezeu drumul lui Sfîntu Ilie să ne înece cu totul. Şi tu nu mai aveai răbdare. Voiai să ieşi şi parcă te speria punerea aia de cap şi te întorceai înapoi. Doamne, Doamne, ce-am mai tras! Moşica, săraca, transpirase toată, mai rău ca mine. Era o femeie micuţă şi îndesată, cu faţa rotundă, luminoasă. Nu am văzut-o niciodată mînioasă şi supărată. Tot timpul zîmbea şi trebăluia. Nu-i stăteau picioruţele şi mîinile de dimineaţa pînă tîrziu în noapte. Eu mă miram de unde se ţine, de unde are atîta putere de rămîne în picioare şi cînd toţi ăilalţi au picat demult. Ca un spîrnel era. Îşi gonise fetele la mă-sa. Le trimisese cu o zi înainte, de cînd mi s-a rupt apa, să nu stea în picioarele noastre. Pregătise cearşafuri curate, lighene curate, pusese apă la fiert, prosoape, o chemase pe moaşa comunală îşi suflecase mînecile şi se învîrtea pe bătătură aşteptînd să vină momentul. A venit şi moaşa, m-a pipăit, m-a consultat şi s-a pus şi ea pe aşteptat. Moşica făcea ce făcea pe afară, se întorcea să vadă cum îmi e. Eu urlam. Mi-era o frică… începuseră durerile şi-mi venea să muşc pămîntul, atît de rău durea.
-Taci cu maica, că acu’ trece, repeat moaşa. Taci şi rabdă, că aşa-i femeia făcută, măicuţă, să sufere şi să tacă. Lasă că o să fie bine, să vezi. O să faci un copilaş sănătos şi-o să uiţi de toate cînd o să-l iei în braţe. Hai cu mama că nu mai e mult. S-a rupt apa, acu’ iese.
Era o zi senină şi-un soare strălucitor de te seca. Te ardea în creştet şi prin pereţi. Şi muştele ciupeau aşa de rău că-ţi făceai răni scărpinîndu-te. Venise vara devreme atunci şi nu plouase o lună întreagă. Trecuse mai fără un strop de apă. Îţi venea leşin pe cîmp şi bietele animale abia se tîrau pe loc. Toate bălţile secaseră şi ca să le duci la adăpat trebuia să cobori pînă adînc în balta lui Pică, prin trestie şi păpuriş ca să dai de un ochi cu apă. Crăpase pămîntul de băgai mîna pînă aproape de cot în el. Ei, muiculiţă… grea viaţă. Şi tocmai în ziua aia se apucaseră muştele să înnebunească. Iapa necheza pe bătătură şi nu se mai scula din nisip. Avea moşicu o iapă sură, cu stea în frunte şi stătea să fete, avea o burtă de abia mai intra pe uşa grajdului. Şi era rea de muscă, de nu punea nima mîna pe ea în zilele astea de vară. Făcea urît, muşca, da cu piciorul, era un chin cu ea. Ea necheza pe bătătură, eu urlam în casă.
Moşicu înjura în barbă pe-afară. De căldură, de soare, de grijanie, de viaţă grea. Avea o limbă spurcată, faţa brăzdată de riduri adînci, părul albit înainte de vreme, o barbă ţepoasă pe care-o dădea jos doar în zi de sărbătoare şi ochi mici, vii, în fundul capului. Era în stare să mute căruţa plină de unul singur. Nici nu-ţi puteai da seama unde zace în corpul ăla vînos, încins cu un chimir lat, cu buzunare, atîta putere. Purta tot timpul pantaloni de dimie neagră, legaţi pe pulpe cu nojiţele de la opinci şi cămaşă albă, cu mînecă lungă, largă, de pînză ţesută în casă.
-Mă, moşicule, mata eşti om înstărit. Ia-ţi, domnle nişte pantofi ca lumea, ce umbli tot cu opinci cu nojiţe pînă la genunchi? Rîd oamenii de matale. S-au schimbat vremurile.
-Rîd proştii, taicule. Proştii rîd, nu oamenii. Ce să facă şi ei dacă-s proşti? Mai mult doar nu-i duce capul. Opincile astea sunt ale ţăranului, băi băiete, nu pantofii voştri de carton. E muncă multă în ele. Creşti purcelul de-o palmă pînă ajunge de 200 de kile ca să le faci. Iei chielea, o tăbăceşti, o baţi să se înmoaie, dai gaură cu sula să poţi s-o croieşti şi s-o coşi. Aici e sudoare şi suflet, taicule. Muncă de mîini de om. În cartonul şi-n cauciucul vostru ce e? Încalţă-i alţii, eu nu pun în picioare pantofi pîn-oi muri. Atunci mă încălţaţi voi cu ce-oţi vrea, că nu mai trebuie să umblu pe tălpile mele. Mă duce Dumnezeu în braţe atunci şi voi mă scoateţi cu picioarele legate înainte ca să mă duceţi la groapă. Aşa era moşicu’, un om dintr-o bucată. Şi te-a iubit mai mult ca pe fetele lui.
Da, muichiţă… şi vremea trecea, soarele trecuse spre apus şi tu nu voiai neam să ieşi. Biata moşica ameţise tot învîrtindu-se fără rost pe lîngă mine. Nu ştia ce să mai facă, să-mi fie mai bine. Cinci ceauane de apă au scăzut pînă seara. De cinci ori le-a umplut şi tot de-atîtea ori s-a dus apa din ele. Numai de la apa aia s-a întunecat cerul peste noapte şi-a început furtuna. Numai cîtă apă a fiert ea săraca şi cît s-a pîrporit la flacără pe lîngă ea, aşteptîndu-te s-a îndurat Dumnezeu de-a dat ploaie. Şi ce ploaie s-a pus. Curgeau streşinile de ziceai că e gata, a venit potopul. Eu nici nu mai ştiam unde sunt. Tu nu mai mişcai. Moaşa comunală plecase acasă după fiare. Voia să te scoată oricum, bucată cu bucată. Tac-tu stătea pe prispă şi ploua Dumnezeu peste lacrimile lui. Toată ziua nu dăduse pe acasă de grijă, acum nu mai avea unde pleca şi stătea acolo, pe treapta de lemn, îşi privea mîinile muncite şi plîngea. Fată, fată… erea să mă omori şi pe mine atunci. Nimeni nu a crezut că mai scap. Trecuse o zi şi-o noapte de cînd pierdusem apa. O zi şi-o noapte de chin şi tu nu reuşisei nici să scoţi nasul.
-Cu ce-am greşit io, moşicule, de mă încearcă Dumnezeu aşa? Tata m-a dat afară din casă, stau ca vai de mine în casa matale, am plecat de la două linguri şi o cană de ceai cu muierea mea şi acu’, cînd să zic şi eu Doamne ajută vrea să mă lase singur? Ce-am făcut mă, că n-am dat cu pietre în Dumnezeu.? De ce-mi dă mie atîta chin? O auzi cum geme? O auzi? Pe la prînz o auzeam din grădină cum urla. Acum nici glas nu mai are, moşicule. Ce să fac eu, cum s-o ajut?.plîngea tac-tu şi cerul plîngea de mila lui.
-Stai cu taica, că ştie el Dumnezeu cum le aşează pe toate. Fii cuminte. Lasă că nu te pierde el tocmai pe tine. Se descurcă ele muierile acolo, ştiu ce să facă. Doar nu e muierea ta prima care naşte. Toate au trecut pe-acolo. Bărbat eşti tu? Treci în casă şi mănîncă, odihneşte-te un pic, că acu’i iar dimineaţa şi trebuie să o luăm de la capăt. Că la noi munca-i odihnă, copile. Asta ni-e crucea.
Se ţinea tare bătrînul, dar ţi-a tras o înjurătură cînd te-a auzit orăcăind de l-au auzit cu siguranţă şi îngerii. Tîrziu, în noapte ţi-au auzit glasul. Eu nu ştiu, nu mai ştiam nimic, mi-a povestit moşica. Erai mică, zbîrcită şi neagră. Au crezut că eşti moartă şi cum să nu creadă asta cînd stătusei atîta pe sec? Cu fiarele te-a scos moaşa. A venit şi Silvia de le-a dat o mînă de ajutor, ea era la şcoala sanitară pe atunci, a venit şi Măriuţa de alături, s-au adunat muierile ca la mort, ce mai.

Ţi-a fost frică să vii pe lume, muică. Te-ai răzgîndit şi tu după nouă luni şi era să te-neci ca ţiganu’ la mal. Aşa ai fost tu, bună-bună, cuminte-cuminte, pînă cînd a fost să dai ochii cu noi. Atunci nu ne-ai mai vrut, te-ai fi întors. Da cine se mai întoarce după ce-a venit pe lume? Te-a luat Silvia de picioare, te ţinut spînzurată cu capu-n jos şi ţi-a tras două palpe peste buci, de-a auzit tac-tu de-afară. Şleap-şleap. Odată te-ai înecat, ai orăcăit şi te-ai luminat la faţă. Scăpasei, fa, scăpasei. A ţinut Dumnezeu cu tine. Şi furtuna s-a oprit după aia. A venit o dimineaţă înaltă cu răcoare, frunzele dudului din faţa ferestrei străluceau în soare şi rîndunicile de sub grindă parcă-nnebuniseră. Fa, toată natura se bucura că ai scăpat, de parcă fericirea lumii atîrna de firul tău de viaţă. Eu am rămas la pat. O lună am zăcut atunci, măicuţă. Nimeni nu mai credea că mai scăp. Începuseră să vorbească pe lîngă mine de colaci, şi stat şi lumînări. L-au adus pe popa să mă grijească. Tu n-ai mai avut nicio grijă de-atunci, ai început să mănînci de cum ţi-a venit glasul. Te-ai născut flămîndă după atîta luptă. Mi te dădeau la ţîţă şi te luau după aia, iar eu tînjeam după tine pînă să te ţin iar în braţe. Da’ ai avut timp să-mi scoţi peri albi. Ai avuuutt. Pînă la doi ani ai tot supt. Plecasei în picioare şi te plimbai cu scăunelul după mine pe bătătură, să-ţi dau să sugi. Dacă striga cîte o muiere la poartă, hop şi tu cu scăunelul, de rîdeau toate de mine.. Un minut nu m-ai lăsat liberă timp de doi ani de mi se luase de tot de tine. De-aia am şi vrut să te dau de suflet. Mi se urîse şi mi se făcuse teamă că o să te ţii toată viaţa scai de mine, de n-o să mai pot trăi şi eu viaţa mea.