Să treci peste oameni
ca apa peste pietre,
să nu te rănească colțurile lor,
să iei forma gîndurilor lor
și să-ți păstrezi rotunjimile tale,
să te despici în tăișul vorbelor
și să te închizi limpede în urma lor,
ca și cum n-ar fi fost,
ca și cum n-ar fi fost.
Să treci peste zile
ca iarba pe sub coasă,
să nu-ți pese de lama lor,
să renaști fraged în roua dimineților,
să te-înfiori noaptea sub lumina stelelor,
ca și cum n-ar fi fost,
ca și cum n-ar fi fost.
Să treci prin viață
ca ploaia prin deșert,
nisipul să plîngă sub ochii tăi,
iarba să înverzească sub pașii tăi,
vorba să-ți umbrească lacul visurilor,
gîndul să-nflorească în răcoarea lor,
să lași o oază în urma ta,
ca și cum ai fi fost,
ca și cum ai fi fost.
Plecările
Întotdeauna trebuie să știi cînd e timpul să pleci. Cînd ușa se închide și simți că pînă și pereții îngheață, cînd omul pe care-l iubești se îndepărtează deși e lîngă tine, cînd de la tine la el cuvîntul nu se mai aude, eforturile nu se mai văd, ajutorul nu mai e apreciat, atingerile nu mai răzbat, sărutul devine amar, mîngîierea se lovește de-un geam închis, prezența ta devine apăsare, gesturile mărunte prilej de indignare.
Sunt atîtea semne clare după care să-ți dai seama ce ai de făcut, sunt atîtea indicii care-ți arată că e timpul să-ți pui pantofii, să-ți iei valiza și să închizi ușa în urma ta. Oricît ai spera, oricît te-ai strădui să schimbi deznodămîntul, e în zadar, cărțile sunt făcute și cînd înghețul a început să intre în inimi nimic nu-l mai poate goni. Poți cel mult să prelungești o agonie, niciodată să mai trăiești alături de omul acela cu aceeași bucurie ca odinioară.
Undeva, cîndva, ai uitat că sunteți doi și-ai mers înainte fără să privești înapoi. Poate te-ai temut să vezi că el a rămas în urmă, poate ai crezut că poți face tu drumul pentru doi, poate ai decis de unul singur că-i cazul să mergeți mai departe deși pașii în doi necesită decizii în doi.
Undeva, cîndva, l-ai pierdut și sentimentele-au murit. Poate mai speri că vei reuși să le resuscitezi dar ce e mort nu se mai întoarce la viață, mort rămîne pentru totdeauna.
Dacă reușești să încui ușa și să-l ții un timp pe loc, nu-l vei putea împiedica să zboare.
Sufletul omului nu-l ții cu forța, nici cu amenințări, nici cu lacrimi, nici cu lanțuri. Poți lega trupul, inima n-o poți lega decît cu prețul vieții și atunci degeaba o legi, o inimă moartă nu folosește nimănui nici măcar ție, cel ce crezi că poți iubi pentru doi. Nu poți. De fapt, cînd ajungi să crezi asta nu mai e vorba de iubirea față de celălalt ci doar de o iluzie și de neputință. De refuzul evidenței. Te minți că totul va fi bine cînd deja știi în sinea ta că minciuna e uriașă și urîtă și nimic nu e mai trist ca un om care nu știe să piardă, să părăsească jocul cînd totul s-a terminat.
Întotdeauna trebuie să știi cînd e timpul să pleci fie că e vorba de o căsnicie, de o iubire, de o relație, de o familie, de o asociere oarecare. Totul e să știi s-o faci cu fruntea sus, altfel riști să fii luat de mînecă și azvîrlit ca o haină veche.
Îţi taie popa limba
Cînd eram mică eram un soi de „mioriţă laie, laie bucălaie, iarba nu-ţi mai place, gura nu-ţi mai tace”. Iarba-mi plăcea, gustam cam tot ce prindeam în mînă, dar gura-mi tăcea doar cînd dormeam şi numai prostii vorbeam, că toţi adulţii se înghesuiau să mă înveţe, normal. Eram haioasă.
Exasperaţi, ai mei mă ameninţau ca oricare părinte cu capul pe umeri, „nu mai spune prostii că-ţi taie popa limba!”. Nu mai spuneam, după ce mă prindeam care-s prostiile (că mă prindeam greu, ca şi acum, dealtfel).
Sentimentul de vinovăţie rămînea şi se răzbuna într-un fel destul de ciudat pe… popă.
Pînă pe la vreo 7 ani îl uram cu patimă, după aia nu suportam să-l văd afară din biserică. Adică, acolo, îmbrăcat în haine de gală mi se părea ok, era la locul lui. După aia ar fi trebuit să-l închidem să stea naiba la locul lui, între sfinţii de pe pereţi. Ce căuta pe stradă, întreb? Ce căuta să umble prin casele oamenilor, dacă nu copii cărora să le taie limba?
Ajunul Bobotezei şi al Crăciunului erau pedeapsa mea supremă. Atunci ştiam sigur să Dumnezeu m-a dibuit aşa rea cum eram şi l-a trimis pe ciudatul ăla cu rochie neagră să-mi taie limba. De cum îl auzeam pe uliţă fugeam şi mă piteam în şifonier, după covoarele mamei. Mă acopeream bine cu o plapumă şi nu ieşeam de-acolo pînă nu ştiam sigur c-a plecat. Biata mama mă striga.
– Luciiii, pe unde dracu umbli? Hai, mamă, să pupi şi tu icoana, că aşa e bine, poate te mai cuminţeşti!
Cre’că popa-şi făcea cruce cu limba-n gură şi rostea repede un tatăl nostru cînd o auzea. Eu tăceam ca peştele-n apă, eram preocupată să-mi ţin şi respiraţia, să nu mă dibuiască ciudatul. Cînd îl ducea pînă la poartă, drăcuşorul din mama se trezea iar şi-o auzeam clar cum îi spune popii tare, să se audă de departe.
– Să mai vii pe la noi, părinte, că am fata asta rea, numai prostii vorbeşte. Iar popa, deja abţiguit, rînjea şi îi ţinea isonul.
– Rău, fiica mea, rău. Să-i tăiem limba!
Auzi la el, urîtul! Ca prin minune am scăpat cu limba intactă. De fapt, e despicată, dar de asta nu popa e de vină.
Şi numele lumină mi s-a făcut
Eu n-am ştiut să zbor decît cu aripile
ce-mprăştie dimineaţa negurile.
Eu n-am ştiut să aştept decît cu crengile
ce-aşteaptă răbdătoare păsările.
Eu n-am ştiut să respir decît cu rădăcinile
adînc înfipte adînc în coastele munţilor.
Stînca a crăpat sub genunchii mei,
iubirea a-nflorit în ochii mei,
soarele a răsărit în zîmbetul meu,
timpul s-a oprit în inima mea
şi viaţa viaţă mi-a fost,
şi inima inimă s-a numit,
şi vorba aripă de fluture s-a rostit,
şi gîndul rază de soare a răsărit,
şi numele lumină mi s-a făcut.
Eu n-am ştiut să trăiesc decît în zbor,
am întins aripile şi-am împrăştiat negurile
în toate dimineţile.
blestem
face-m-aş privighetoare
să am pădurea la picioare
şi fluturii să se oprească-n zbor
vrăjiţi de glasul meu cu dor.
face-m-aş val zglobiu de izvor,
să se adape din mine căprioarele,
în unda mea să-şi spele cerbii coarnele
şi urşii labele,
să curg peste pietre ca viaţa
peste om şi piatra
să poarte numele meu.
face-m-aş măr în răscruci
s-adun sub floarea mea îndrăgostiţii,
din merele mele să muşte cu poftă călătorii.
face-m-aş brad în munte,
să sprijin cu vîrful zborul vulturului
şi baierile cerului.
face-m-aş bob de grîu
să încolţesc primăvara sub zăpadă,
să simt cu urcă seva-n rădăcini,
să mă coacă femeile vara în ţest de lut pe vatră.
Face-m-aş tăiş de cuţit,
să mă înfig adînc în gîtul mieilor,
să simt clocotul sîngelui
înghiţit de tăcerea pămîntului.
Face-m-aş nor,
să-ţi plîng pe lumina ochilor
să ştie că i-am iubit
şi m-au minţit pînă la sfîrşit.
Face-m-aş vis de noapte
să mă topesc ca un abur la ziuă,
să nu mă doară decît zorile cu rouă
cînd soarele sărută zarea.
Desculţă
Păşesc desculţă
prin cioburi ascuţite de lumină,
pe lîngă mine trec zile
încălţate cu galoşi de pîslă,
bat pas de defilare anii în bocanci sodăţeşti,
gînduri grele trec ca şenila de tanc
peste asfaltul încins şi tulbură zborul
pescăruşilor ce-mpung cu aripi frînte,
cerul.
În depărtare bătrînul lup urlă la lună,
doar ochii mei aduc ploaia
ca pe o binecuvîntare peste buzele
crăpate ale pămîntului.
Tu n-ai să mori
Tu n-ai să mori cît degetele
mele îşi vor aminti perfect
conturul pielii tale,
cît ochii mei vor închide
în ei cerul ochilor tăi,
cît inima mea va purta
tatuat numele tău,
cît mintea mea îşi va aminti
cărarea pînă în gîndul tău,
cît gura mea va saruta
cu buzele tale şi de-oi uita
vreodată cine sunt,
vei trăi în sîngele
ce-mi va curge leneş
prin vene pînă la ultima
bătaie de inimă.
Tu n-ai să mori nici după
ce-oi muri, oasele mele
îți vor striga numele
de sub pămînt.
Adio
Adio nu e un cuvînt,
e o crimă cu premeditare,
un război mondial,
după el e doar neantul,
nimicul cel mai adînc,
secul pămîntului în care nu mai răsare nimic,
în urma lui nici ploaia nu mai are sens,
nici lacrima,
nici pasărea,
nici cîntecul,
nici bocetul.
Adio e o moarte în avanpremieră,
ar trebui ca oamenii să-l interzică prin lege.
Se făcea
Se făcea că murisem şi mama
mă plîngea liniştit, aşa
cum m-a plîns toată viața.
Din cerul ochilor ei lacrimile
picau perfect ovale,
una cîte una, în căuşul palmelor împreunate
în poală, după ce se aşteptau
una pe alta prinse în genele negre, lungi.
Vezi, mamă,
toată viată te-ai tot dus,
mie doar lacrimile astea limpezi
mi le-ai lăsat, spunea
şi-mi arăta brazdele adînci
din palmele muncite, albite
de apa sărată a ochilor,
ea vedea lacrima,
eu vedeam munca.
Te-ai tot dus, măicuță,
ți-a fost viața numai drum
şi-acum te gîndişi să pleci
de tot şi să mă laşi.
Cînd te mai văd eu, mamă,
cînd îți mai aduni tu ațîția amar de paşi?
Cuvintele îmi ardeau tălpile,
călcam pe ele ca bulgăroaicele pe cărbuni încinşi
de ziua sfinţilor şi m-am trezit.
Îmi murise moartea pînă-n zori.
În mine
Privesc în oglindă şi nu mă recunosc… adică eu mă ştiam altcineva, altcumva, nu o cunosc pe femeia de dincolo de apa oglinzii, nu ştiu cine e, ce-a trăit, cum a supravieţuit, ce gîndeşte. Mă uit în ochii mei şi nu pot citi nimic în ei, sunt o carte închisă.
Şi totuşi, mă cunosc, pe mine mă cunosc, în mine e scrisă toată viaţa mea, mă port în braţe pe stradă şi-mi spun că încă mai am multe de făcut, de gîndit, de iubit, în mine sunt tînără, veselă, plină de viaţă.
Aş mai lua o dată viaţa de la capăt, s-o adun strîns, ca pe un ghem de aţă colorată. N-aş mai greşi la fel, cu siguranţă, aş face lucrurile mai bine ca pînă acum. Aş face alte greşeli, normal, mi-aş acorda acest drept, m-aş bucura de el. Nu e om să facă totul perfect într-o viaţă de om şi dacă o face, e robot, nu om. Eu vreau ca la sfîrşitul vieţii să am lîngă mine tot bagajul pe care l-am adunat trăind. Sacul de greşeli, sacul de amintiri, traista de zile bune, plicul de fericire.
Aş întinde mîinile şi le-aş da păzitorului porţii să le pună în balanţă. „Uite, sfinte Petre, asta am fost eu, atît am luat din viaţa pe care-am primit-o, acum judecă şi spune-mi de-s demnă să-mi deschizi poarta sau lasă-mă în drum.”
Şi de-aş rămîne în drum aş lua-o înapoi, către lume, n-aş sta să aştept cu mîna întinsă la o poartă închisă. Pînă la urmă, drumul contează, indiferent care-i destinaţia.
Foarte puţini oameni m-au înţeles în viaţă şi aceia foarte puţini m-au cunoscut şi m-au iubit pe mine, omul bun cu toate greşelile, păcatele şi trecutul lui.
Ceilalţi, sensibil mai mulţi, m-au ţinut aproape un timp şi le-am căzut greu, n-au putut înţelege nici forţa, nici viaţa din mine. Poate aşa e scris. Am să găsesc odată cartea aia şi-am s-o citesc din scoarţă în scoarţă, atunci eu voi deveni scriitorul şi-l voi juca pe degete pe autorul propriei mele vieţi. Să vadă şi el cum este să fii prizonierul toanelor cuiva.
Amăgiri 