Într-o iarnă m-am îndrăgostit. Era seară şi ningea cu fulgi mari ca nişte aripi pe care le simţeam cum ne ating uşor pe umăr. O linişte totală învăluia strada, pînă şi cîinii de prin curţi amuţiseră. Ni se topeau fulgii pe faţă, eram îmbujoraţi, ochii ne străluceau, dansam prin zăpada afînată, ne frecam reciproc obrajii cu mănuşile aspre pe care zăpada se întărea, îngheţată, eu m-am împiedicat şi-am căzut, l-am tras şi pe el după mine şi ne-am trezit aşa, unul peste celălalt, faţă în faţă. Respiram obraz în obraz, îi simţeam fierbinţeala aerului expirat şi sărutul a venit întîi o atingere scurtă de buze, apoi ne-am gustat fiecare, uşor, cu înfiorare. A fost ca un curent ce-a trecut de la el la mine (sau de la mine la el, habar n-am să fiu sinceră) şi ne-a scuturat pe amîndoi. Ne ştiam de o viaţă şi parcă nici nu ne văzusem pînă în momentul acela. Ne-am despărţit buzele şi ne-am ridicat brusc, tăcuţi.
Uite, vezi, pînă acum nu mi-am dat seama că a existat un moment de cotitură atît de clar, în care ne-am scuturat de copiii din noi şi ne-am dorit mai mult. Pînă acum am luat totul aşa cum a venit, fără să-mi pun întrebări.
Au urmat cîteva luni în care am plutit între viaţa de zi cu zi şi serile în care rămîneam doar noi doi, feriţi de ochii tuturor. Nu a fost nimic indecent. Ne luam de mînă şi plecam încet, către casă. Încercam, inconştient, să prelungim drumul. Uneori ne aşezam pe cîte o bancă, la poarta cuiva şi stăteam tăcuţi şi îmbrăţişaţi. Erau momentele în care ne rupeam de tot ce era în jur şi rămîneam în lumea noastră. Ne atingeam, ne sărutam cînd şi cînd, mergeam de mînă, ne potriveam paşii, rîdeam, uneori mă lua în braţe, eu mă prindeam cu mîinile de gîtul lui şi ne învîrteam aşa, rîzînd ca doi nebuni. N-am văzut cînd au înmugurit pomii, ne-am trezit acoperiţi de petale de corcoduşi. Duminica ni se părea ziua cea mai grea, atunci cînd nu ne puteam vedea. Colegii ne simţiseră şi ne tachinau, dar nouă nici că ne păsa. Au fost lunile noastre de miere, pînă în acel început de mai cînd totul s-a sfîrşit brusc.
Eram la bunici cînd Adi mi-a adus vestea. „Hai că s-a întîmplat ceva Mihai”, aşa mi-a zis, iar eu am simţit cu pămîntul se clatină, devine lichid şi mă înghite cu totul. M-am trezit în miros de oţet, cu obrajii roşii de la palmele primite. Simţeam că e ceva extrem de rău. „A murit în dimineaţa asta.” Tot drumul mi-a răsunat în urechi „a murit Mihai, a murit Mihai, a murit, a murit!”, mă înnebunise vocea aia, îmi venea să alung cuvintele ca pe muşte. Tocmai ce înfloriseră panselele pe care le plantasem în martie cînd el a zis că i-ar plăcea să avem o floare doar a noastră. Alesesem panseluţe, pentru că ne-am dat seama că nicio pereche de îndrăgostiţi nu-şi dăruiseră vreodată pansele. Am cumpărat un plic şi le-am plantat în grădiniţă. Ieşiseră toate de aceeaşi culoare, un lan de flori delicate, albe. Le-am cules şi aşa, cu pumnul plin, m-am dus acasă la el. Era prea cald pentru luna mai, soarele puternic gonise la umbră orice vietate, strada era pustie şi prăfuită. Nici măcar un pui de găină nu mi-a ieşit în cale. Păşeam mecanic, ca-ntr-un coşmar însorit şi speram ca totul să fie o glumă proastă. Pînă în dreptul porţii lui ajunsesem să mă conving că totul nu e decît un vis şi mă voi trezi la timp. Realitatea m-a adus cu picioarele pe pămînt. Cînd l-am văzut întins pe masă, am simţit că tot corpul îmi explodează şi eu mă împrăştii bucăţi pe pereţii casei. Era el, întins pe o masă mare, cu zîmbetul ştrengăresc pe buze, cu arcadele sprîcenelor înalte, cu vîrtejul din frunte şi totuşi, altul, un tînăr înalt, matur, ţeapăn în costumul negru, nou. În jurul mesei stăteau cu capetele plecate toţi prietenii noştri, îndoliaţi. Îşi ţineau răsuflarea iar mie îmi venea să urlu, să-i dau afară şi să-i dau lui viaţă din viaţa mea. I-am pus pe mîini panselele şi m-am prăbuşit. M-au scos afară, mi-am revenit şi am venit înapoi. Am stat lipită de el pînă l-au urcat în maşină. Peste noapte am rămas singuri şi a plîns. Ştiu că o să-mi spui că a fost doar o închipuire, dar, te asigur, nu a fost. Eu vorbeam şi-i ştergeam cu batista ochii închişi, el plîngea cu acelaşi zîmbet enigmatic pe buze. Dimineaţă i-au schimbat perna, era udă. Am citit după aceea că se întîmplă frecvent ca persoanele care mor înecate să „plîngă”. Se zice că ar fi doar apa pe care au înghiţit-o. Eu prefer să cred că m-a ascultat. Încă am nevoie să cred asta.
Din ziua înmormîntării am rămas doar cu gălăgia din jur, jalea goarnelor la poartă, lăutarii din răscruce, mirosul de tămîie, culorile florilor ce-au murit atunci pentru el.
Toată unitatea grupului nostru a dispărut după moartea lui. Ne-am înstrăinat ca şi cum ne-am fi ferit să nu cumva să ne călcăm unul pe altul pe durere. Peste o lună, clasa s-a împrăştiat şi fiecare a apucat-o pe drumul lui. Abia după cîţiva ani am reluat legătura şi am aflat noutăţi despre ei. Dani s-a făcut învăţătoare, aşa cum voiam eu, Adi s-a dus la liceul militar, aşa cum voia el, Florentina s-a căsătorit şi are astăzi nepoţei, Călin s-a călugărit, poartă barbă lungă şi e tot timpul pregătit să-ţi servească un citat din biblie, Adriana s-a apucat de cioplit pietre s-a făcut sculptoriţă, Sanda e medic pedriatru, Rodica se ocupă de copiii fără adăpost.
Eu am mai rămas un an acasă. Abia atunci am simţit singurătatea. Îl visam cum vine şi mă imploră să nu-l las singur în întuneric. Mă trezeam dimineaţa, aşteptam să plece ai mei la serviciu, mă duceam în cimitir şi mă întindeam pe bolta de ciment de deasupra lui. Îi zidisără groapa ciudat, cu boltă rotunjită, să nu stea apa de ploaie pe ciment, de parcă ar fi venit vreodată un potop peste cimitir și nu trebuia să-l înece a doua oară. Stăteam acolo pînă simţeam că începe să-mi fiarbă creierul în soare. Îi povesteam ce-am făcut cu o zi înainte, îl imploram să mă lase să mă odihnesc. După zile întregi, am putut, în sfîrşit, să plîng. De la moartea lui, pînă au început vizitele zilnice la cimitir, trăisem tot într-o amorţeală dureroasă. Ai mei s-au prins tîrziu, cînd mama lui m-a găsit întinsă pe mormînt, m-a luat de mînă, m-a dus acasă şi-a rămas cu mine pînă s-au întors ei.
M-au internat la psihiatrie unde am stat închisă două luni. Eram veşnic adormită, nu mai ştiam de-i zi sau noapte, de-i cald sau frig, dacă mai respir sau nu. Mi-am revenit greu, apoi am plecat din sat şi-am încercat să-mi trăiesc viaţa.
M-am căsătorit, am dat greş, am divorţat. Am un băiat care mi-aminteşte mai mult de el decît de fostul soţ, încă mi-e teamă de apă, de zgomotul ei, mi-e teamă de întuneric şi ca nu cumva el să se întoarcă din morţi să-mi ceară copilul. Mi-e teamă să mă mai apropii de oameni, mi-e teamă să iubesc, să mă las iubită, să nu ademenesc moartea să-mi sufle din nou în ceafă. Nu pentru mine trăiesc, eu am murit deja, demult. Pentru copil respir, mă mişc şi uneori zîmbesc.
Amăgiri 