Confesiune


Într-o iarnă m-am îndrăgostit. Era seară şi ningea cu fulgi mari ca nişte aripi pe care le simţeam cum ne ating uşor pe umăr. O linişte totală învăluia strada, pînă şi cîinii de prin curţi amuţiseră.  Ni se topeau fulgii pe faţă, eram îmbujoraţi, ochii ne străluceau, dansam prin zăpada afînată, ne frecam reciproc obrajii cu mănuşile aspre pe care zăpada se întărea, îngheţată, eu m-am împiedicat şi-am căzut, l-am tras şi pe el după mine şi ne-am trezit aşa, unul peste celălalt, faţă în faţă. Respiram obraz în obraz, îi simţeam fierbinţeala aerului expirat şi sărutul a venit întîi o atingere scurtă de buze, apoi ne-am gustat fiecare, uşor, cu înfiorare. A fost ca un curent ce-a trecut de la el la mine (sau de la mine la el, habar n-am să fiu sinceră) şi ne-a scuturat pe amîndoi. Ne ştiam de o viaţă şi parcă nici nu ne văzusem pînă în momentul acela. Ne-am despărţit buzele şi ne-am ridicat brusc, tăcuţi.

Uite, vezi, pînă acum nu mi-am dat seama că a existat un moment de cotitură atît de clar, în care ne-am scuturat de copiii din noi şi ne-am dorit mai mult. Pînă acum am luat totul aşa cum a venit, fără să-mi pun întrebări.

Au urmat cîteva luni în care am plutit între viaţa de zi cu zi şi serile în care rămîneam doar noi doi, feriţi de ochii tuturor. Nu a fost nimic indecent. Ne luam de mînă şi plecam încet, către casă. Încercam, inconştient, să prelungim drumul. Uneori ne aşezam pe cîte o bancă, la poarta cuiva şi stăteam tăcuţi şi îmbrăţişaţi. Erau momentele în care ne rupeam de tot ce era în jur şi rămîneam în lumea noastră. Ne atingeam, ne sărutam cînd şi cînd, mergeam de mînă, ne potriveam paşii, rîdeam, uneori mă lua în braţe, eu mă prindeam cu mîinile de gîtul lui şi ne învîrteam aşa, rîzînd ca doi nebuni. N-am văzut cînd au înmugurit pomii, ne-am trezit acoperiţi de petale de corcoduşi. Duminica ni se părea ziua cea mai grea, atunci cînd nu ne puteam vedea. Colegii ne simţiseră şi ne tachinau, dar nouă nici că ne păsa. Au fost lunile noastre de miere, pînă în acel început de mai cînd totul s-a sfîrşit brusc.

Eram la bunici cînd Adi mi-a adus vestea. „Hai că s-a întîmplat ceva Mihai”, aşa mi-a zis, iar eu am simţit cu pămîntul se clatină, devine lichid şi mă înghite cu totul. M-am trezit în miros de oţet, cu obrajii roşii de la palmele primite. Simţeam că e ceva extrem de rău. „A murit în dimineaţa asta.” Tot drumul mi-a răsunat în urechi  „a murit Mihai, a murit Mihai, a murit, a murit!”, mă înnebunise vocea aia, îmi venea să alung cuvintele ca pe muşte. Tocmai ce înfloriseră panselele pe care le plantasem în martie cînd el a zis că i-ar plăcea să avem o floare doar a noastră. Alesesem panseluţe, pentru că ne-am dat seama că nicio pereche de îndrăgostiţi nu-şi dăruiseră vreodată pansele. Am cumpărat un plic şi le-am plantat în grădiniţă. Ieşiseră toate de aceeaşi culoare, un lan de flori delicate, albe. Le-am cules şi aşa, cu pumnul plin, m-am dus acasă la el. Era prea cald pentru luna mai, soarele puternic gonise la umbră orice vietate, strada era pustie şi prăfuită. Nici măcar un pui de găină nu mi-a ieşit în cale. Păşeam mecanic, ca-ntr-un coşmar însorit şi speram ca totul să fie o glumă proastă.  Pînă în dreptul porţii lui ajunsesem să mă conving că totul nu e decît un vis şi mă voi trezi la timp. Realitatea m-a adus cu picioarele pe pămînt.  Cînd l-am văzut întins pe masă, am simţit că tot corpul îmi explodează şi eu mă împrăştii bucăţi pe pereţii casei. Era el, întins pe o masă mare, cu zîmbetul ştrengăresc pe buze, cu arcadele sprîcenelor înalte, cu vîrtejul din frunte şi totuşi, altul, un tînăr înalt, matur, ţeapăn în costumul negru, nou.  În jurul mesei stăteau cu capetele plecate toţi prietenii noştri, îndoliaţi. Îşi ţineau răsuflarea iar mie îmi venea să urlu, să-i dau afară şi să-i dau lui viaţă din viaţa mea. I-am pus pe mîini panselele şi m-am prăbuşit. M-au scos afară, mi-am revenit şi am venit înapoi. Am stat lipită de el pînă l-au urcat în maşină. Peste noapte am rămas singuri şi a plîns. Ştiu că o să-mi spui că a fost doar o închipuire, dar, te asigur, nu a fost. Eu vorbeam şi-i ştergeam cu batista ochii închişi, el plîngea cu acelaşi zîmbet enigmatic pe buze. Dimineaţă i-au schimbat perna, era udă. Am citit după aceea că se întîmplă frecvent ca persoanele care mor înecate să „plîngă”. Se zice că ar fi doar apa pe care au înghiţit-o. Eu prefer să cred că m-a ascultat. Încă am nevoie să cred asta.

Din ziua înmormîntării am rămas doar cu gălăgia din jur, jalea goarnelor la poartă, lăutarii din răscruce, mirosul de tămîie, culorile florilor ce-au murit atunci pentru el.

Toată unitatea grupului nostru a dispărut după moartea lui. Ne-am înstrăinat ca şi cum ne-am fi ferit să nu cumva să ne călcăm unul pe altul pe durere. Peste o lună, clasa s-a împrăştiat şi fiecare a apucat-o pe drumul lui. Abia după cîţiva ani am reluat legătura şi am aflat noutăţi despre ei. Dani s-a făcut învăţătoare, aşa cum voiam eu, Adi s-a dus la liceul militar, aşa cum voia el, Florentina s-a căsătorit şi are astăzi nepoţei, Călin s-a călugărit, poartă barbă lungă şi e tot timpul pregătit să-ţi servească un citat din biblie, Adriana s-a apucat de cioplit pietre s-a făcut sculptoriţă, Sanda e medic pedriatru, Rodica se ocupă de copiii fără adăpost.

Eu am mai rămas un an acasă. Abia atunci am simţit singurătatea. Îl visam cum vine şi mă imploră să nu-l las singur în întuneric. Mă trezeam dimineaţa, aşteptam să plece ai mei la serviciu, mă duceam în cimitir şi mă întindeam pe bolta de ciment de deasupra lui. Îi zidisără groapa ciudat, cu boltă rotunjită, să nu stea apa de ploaie pe ciment, de parcă ar fi venit vreodată un potop peste cimitir și nu trebuia să-l înece a doua oară. Stăteam acolo pînă simţeam că începe să-mi fiarbă creierul în soare. Îi povesteam ce-am făcut cu o zi înainte, îl imploram să mă lase să mă odihnesc. După zile întregi, am putut, în sfîrşit, să plîng. De la moartea lui, pînă au început vizitele zilnice la cimitir, trăisem tot într-o amorţeală dureroasă. Ai mei s-au prins tîrziu, cînd mama lui m-a găsit întinsă pe mormînt, m-a luat de mînă, m-a dus acasă şi-a rămas cu mine pînă s-au întors ei.

M-au internat la psihiatrie unde am stat închisă două luni. Eram veşnic adormită, nu mai ştiam de-i zi sau noapte, de-i cald sau frig, dacă mai respir sau nu.  Mi-am revenit greu, apoi am plecat din sat şi-am încercat să-mi trăiesc viaţa.

M-am căsătorit, am dat greş, am divorţat. Am un băiat care mi-aminteşte mai mult de el decît de fostul soţ, încă mi-e teamă de apă, de zgomotul ei, mi-e teamă de întuneric şi ca nu cumva el să se întoarcă din morţi să-mi ceară copilul. Mi-e teamă să mă mai apropii de oameni, mi-e teamă să iubesc, să mă las iubită, să nu ademenesc moartea să-mi sufle din nou în ceafă. Nu pentru mine trăiesc, eu am murit deja, demult. Pentru copil respir, mă mişc şi uneori zîmbesc.

Nu-i ușor să iubești fluturii


Plouă pe pămînt şi-i plumb în cer
iar mie-mi cîntă un greier mic,
pe-o coardă de inimă.
E ploaie azi şi o iubesc cum te iubeam pe tine în dimineţile tîrzii
în care stropii ei compuneau simfonii la fereastră
iar tu numărai vise cu degetele în părul meu.
Mă iubeşti, îmi spuneai și-mi desenai conturul buzelor cu degetul.
Mă iubeşti, dar greşeşti, eu nu merit să fiu iubit,
am să te dezamăgesc curînd cum am dezamăgit
zeci de femei înaintea ta.
Te iubesc, îţi șopteam. Te iubesc aşa cum eşti,
nu-mi fac iluzii, nici nu mă amăgesc,
nu poţi să mă dezamăgeşti.
Copil ce eşti!, rîdeai şi răsuceai pe deget o şuviţă.
Copil blând, tu nu-ţi dai seama
că te-am dezamăgit din prima zi?
Eu sunt ca ploaia ce cîntă în fereastră,
o auzi şi nu o poţi pricepe,
de întinzi mîna te sărută şi
ţi se strecoară şerpeşte printre degete.
Nu ştiu să te iubesc şi ce-ţi dăruiesc azi
mîine va zbura pe prima rază de soare.
Nu-i uşor să iubeşti fluturii.
E plumb în cer şi plouă pe pămînt,
aripile tale sunt azi străvezii.

natura1

sursă foto: https://www.omofon.com/

Păsărelul


A intrat din greșeală pe geam cînd nici pisica nu se aștepta așa că s-a speriat, a zburlit coada și s-a înfipt scuipînd în fundul sub-patului. Eu aveam vreo doi ani și-un strop, suficient cît să mă țin singură pe picioare și să întind dornică mîinile să-l prind.
– Păsărelul, mamă! Vreau eu păsărelul mic!, ceream imperativ cu amîndouă mîinile în aer și capul dat pe spate. Nu voiam să-i fac rău, voiam doar să-l strîng puțin la piept, să-l fac prietenul meu. L-aș fi iubit mult, cel mai mult pe lumea asta și-ar fi fost vrăbiuța cea mai fericită din toate timpurile. Eram pregătită să-l pup direct pe ciocul ca o agrafă minusculă, cafenie.
Mama se chinuia să-l ușuie cu un prosop făcut sul, să-l scoată afară, dar mica pasăre speriată mai tare ca pisoiul de sub pat nu reușea neam să nimerească fereastra pe unde intrase. Se lovea pe rînd cînd de toc, cînd de perete, cînd de geamul transparent, ca o muscă verde intrată vara la răcoare din plin soare.
– Stai dracului cuminte, vrei să te ciupească să-ți facă bubă la deget? Ăsta e rău ca o cloșcă, ai uitat ce ți-a făcut cloșca în primăvară? Ai uitat, nu-i așa?, m-a săgetat mama cu ochii ei mari, albaștri. Mi-am strîns repede mîinile pe lîngă corp și-am privit îngrijorată degetul dolofan care mai purta încă cicatricea unei ciupituri pînă la os. M-am temut, apoi m-am uitat la zbaterea micii vietăți cenușii și-am uitat de cloșcă. Păsărelul avea aripi cît palma mea și ochișori mici-mici, negri care nu priveau mînios. Nu avea cum să mă ciupă. Am întins iar mîinile și exact atunci mica pasăre a trecut razant printe mîinile mele și m-a atins pe frunte cu aripa. Eram în culmea fericirii și țipam cît mă țineau plămînii de m-a auzit tata de afară și-a venit într-un suflet să vadă ce mi se întâmplă. Cum a deschis ușa, cum am țipat mai tare, că de acum păsărelul avea mai multe locuri prin care să scape afară. Tata a închis ușa repede, fără să-și dea seama pe moment ce mă face să plîng.
– Las-o deschisă, Vițule, să iasă amărîtul ăsta afară, l-a rugat mama.
– Nu. Hai să-l prindem să-l prăjim, s-a băgat în joc cînd a văzut mica vietate iar eu am început să urlu de-a binelea, că nu voiam un păsărel prăjit, voiam un păsărel prieten. Pînă la urmă l-a prins în prosop prilej să sar într-un picior și-l trag de pantaloni să mi-l dea mie.
– Nu ți-l dau, tătuțule, că te ciupește. Lasă să-l dea tata afară, să se ducă și el la puii lui.
– Nuuu, dă-mi-l mie!, îl ceream imperios, fără să ascult nicio explicație. Îl vreau, e al meu!
Bietul tata, cînd s-a convins că nu o scoate la capăt cu mine, i-a învelit cu grijă aripile în prosop și mi l-a dat. Eu am întins mînuțele spre el și cînd să-l apuc bine, să nu-mi scape din prosop, păsărelul și-a aplecat rapid capul și m-a ciupit cu putere de deget. Mi-am tras mîinile și le-am dus supărată la spate.
– Nu-l mai vreau, taie-l și prăjește-l!, am rostit sentința, mînioasă, printre suspine. Voiam să moară, mama lui de păsărel.

vrabie5

Să moară


Azi mi-a revenit în faţa ochilor o imagine din copilărie. Obsedantă şi crudă. Bătrânii noştri aveau convingerea că peştii nu sunt animale. Că-s ceva aşa, între o plantă şi-o fiinţă vie, cu sînge rece, fără creier, sentimente, cuvînt. Păi dacă rămîn muţi până şi în faţa morţii, cum altfel? De asta nimănui nu-i era milă de ei. Oamenii îi prind şi-i eviscerează pe viu, cît încă mai mişcă.
Oamenilor nu le e milă de peşti. Agonia lor e mută, ochii sunt inexpresivi.
Mergeam cu verişorii mei la peşte în dimineţile înrourate de vară. Cu minciogul îi prindeam, aşa era apa Jieţului de plină de puiet de toate felurile. Dacă aveam răbdare să aşteptăm, pe cei mari îi prindeam cu mîna cînd ne treceau pe lîngă picioare.
Ne întorceam cu ei acasă, maica îi curăţa şi-i spăla. Pe cei mici îi dădea prin mălai şi-i arunca în tigaie, fărîma şi vreo două ouă peste ei cînd erau aproape gata. Pe cei mari îi stropea din belşug cu sare grunjoasă şi-i aşeza pe plita încinsă. Erau vii şi unii încă mai aveau putere să sară, să încerce să se scape din iadul acela sărat şi încins. „Aşa-s mai buni, Maică! Peştele e bun proaspăt!” Aşa-mi spunea când plîngeam pe lângă ea să-i lase măcar să moară. „Aşa-s mai buni”. Vedeţi voi, ei nu puteau striga, doar se zbăteau şi ce e zbaterea fără urlet?
Azi nici urletul nu mai e ce era odată. Oamenii şi-au astupat urechile de tot. Nu se mai gîndesc decît la cît de plină le e burta. Nu mai au timp să privească bine pînă în sufletul celor de lîngă ei. Privesc mînios, ridică pumnul, strigă: „să moară!”.
Să moară oamenii care le deranjează siesta şi le împuţinează venitul, să moară cîinii şi pisicile să moară, să moară şi urşii care-au coborît din pădure în oraş atunci când le-au tăiat copacii. Că şi copacii au ştiut muri cu demnitate, mut. Urletul lor nu se aude nici cu urechile destupate.
Mai sunt lupi în ţara asta? Să moară şi ei că sar la oameni şi împuţinează turmele. Mîine-poimîine o să intre prin sate să le sugrume porcii în coteţe. Şi turmele pot fi împuţinate doar de oameni. Şi porcii pot fi înjunghiaţi doar de stăpîni. Numai ei pot măcelări în numele Domnului şi-a unor sărbători ale burţii.
Să moară cerşetorii, să moară flămînzii, că prea se uită cu jind şi le numără bucăturile pe care le bagă în gură. Huuuoo, nemîncaţilor! Muriţi! Tăceţi! Oamenii nu vă aud. Nu mai vorbiţi, că vorbele-s doar în vînt, lor oricum nu le pasă ce spuneţi. Nu aud, nu înţeleg, nu-i interesează. Doar ei contează şi nevoile lor.

Un an-continuare


Poza asta e făcută de la fereastra salonului, acum un an. Scriam atunci că sunt într-un spital din România în care saloanele sunt de fapt rezerve cochete, cu frigider, televizor, baie, paturi funcționale, mobilier în care nu-ți e teamă să-ți așezi lucrurile. Un ziar de Cluj mi-a preluat postarea cu regretul că nu am specificat și care spital este acela.
Era salonul în care am așteptat cuminte pe scaun, sub soarele blînd ce pătrundea filtrat pe fereastră, pînă am înțepenit. De două ori m-am ridicat, am mers la baie, am verificat frigiderul -era curat și funcțional- m-am așezat din nou. O dată a venit infirmiera să dea cu mătura și să curețe baia. I-am cerut o telecomandă, pe cea a televizorului o luase un fost pacient, care considerase că dacă o primise în grijă va trebui să-i ducă grija tot timpul. Ca pretutindeni, oamenii fac diferența. Mi-a adus femeia altă telecomandă într-un final, cînd îmi pierdusem speranța că o să putem vreodată urmări ceva la televizor. Nu mă uitase, a venit după ce a terminat treaba, cînd pacienta mea era deja în salon, pe jumătate adormită.
Imediat ce operata mi-a fost adusă în salon, au început să curgă asistentele pe rînd. Întîi una, a verificat perfuziile și m-a familiarizat cu butonul de panică pe care m-a încurajat să-l folosesc la primele semne de suferință.
Obișnuită cu mutrele asistentelor din alte spitale prin care-am fost cazată temporar (și n-au fost puține), nu am îndrăznit să-l folosesc de prima dată. Noroc că n-au trecut douăzeci de minute și a apărut a doua asistentă. Se schimbase tura. Operata avea deja dureri și am rugat-o pe asistentă să-i mai facă un calmant. A zîmbit și ne-a certat că n-am chemat-o mai devreme, a ieșit și s-a întors cu două fiole de analgezice pe care i le-a introdus în perfuzie. I-a vorbit atît de cald și de frumos cum nici eu nu eram în stare s-o fac în momentele acelea. Ne-a explicat de unde vine fiecare stare în parte, ce să facem dacă îi e greață, dacă are frisoane.
În general nu aveam nimic de făcut, decît să apăsăm pe deja celebrul buton roșu s-o chemăm pe ea.
Mi-am adus aminte cum am schimbat și spălat lenjeriile dintr-un întreg salon cu mulți ani înainte, cînd o operasem pe fiică-mea de apendicită la Severin. Toată noaptea mi-a vomitat de la perfuzie și n-a venit nimeni să ne deschidă ușa.
Aici totul era diferit. Cînd am îndrăznit să apăs prima dată pe buton și am auzit soneria pe hol m-am făcut mică. Mă așteptam la o privire de gheață și un buzunar deschis în care să bag niște bancnote ce aveau să se transforme în analgezic în scurt timp. A intrat asistenta senină, a întrebat care-i problema, a oprit soneria și s-a întors la fel de senină cu medicamentul minune. La fel de cîte ori perfuziile au fost pe sfîrșite, la fel seara la tratament, la fel peste noapte cînd i-a fost rău. Nimeni nu a schițat nici măcar un gest care să-mi dea de înțeles că se simt deranjate cu ceva. Mi-am dat seama că asta era atmosfera în toată secția. Soneria se auzea periodic, ușile se deschideau și se închideau ușor, pe hol se vorbea în șoaptă, nimeni nu striga, nimeni nu strica liniștea bolnavilor deși agitația era mare.
Cînd a venit chirurgul la prima vizită, asistentele m-au poftit pe hol pînă trece vizita. Tremuram, mai ales că știam că nu discutasem deloc cu el și nu apucasem să scap de plicul cel blestemat. Mă întrebam cum să fac să-l abordez și întrebarea asta mi-a stăruit în minte tot timpul cît am stat în spital.
Atunci l-am văzut prima dată pe medicul în care-mi pusesem toate speranțele. Serios, energic, sportiv, cu ochi vii sub sprîncene negre, stufoase. A intrat în salon ca o furtună, studenții după el și asistentele au închis ușa în fața mea.
Am așteptat cu privirea pierdută, rezemată de zidul din față, să mă vadă cînd iese. Speram să se oprească să întrebe cine sunt. A ieșit la fel cum a intrat și nici nu m-a privit. Așa am crezut eu cînd mi-am adunat umerii, am oftat și-am dat să intru înapoi în salon.
Imediat ce-a trecut de mine s-a oprit, a chemat asistenta șefă și a întrebat-o dacă sunt aparținătoarea pacientei. După răspunsul afirmativ a rugat-o să cheme infirmiera să-mi pregătească celălalt pat din rezervă, apoi s-a întors spre mine și mi-a zis privindu-mă franc, în ochi. ”Nu știu unde sunteți cazată, dar va trebui să rămîneți aici peste noapte, pentru că are nevoie să-i fiți alături”, apoi s-a întors pe călcîie și a plecat așa cum a venit, ca o furtună de vară. A luat cu el și piatra de pe sufletul meu, pentru că oricum nu aveam de gînd să părăsesc salonul nici dacă mă dau afară în șuturi.
22309038_1304237323036234_5920085733720497897_n

Un an


Un an.
Am ajuns în spital devreme, aveam programare la prima oră. La ușa doctorului era deja coadă. Pe coridorul îngust, scaunele așezate pe ambele laturi erau pline, oameni îngrijorați, triști, cu privirea rătăcită. Aerul cald și sufocant mi-a făcut rău, dar am înghițit în sec și m-am rezemat de perete, lînga ușa medicului cu care aveam întîlnire. Nu aveam dreptul să zic nimic, în toată mulțimea eu eram cea sănătoasă. La un moment dat asistenta a deschis ușa și-a întrebat cine are programare. S-au ridicat cîțiva. Și noi. De noi nu știa nimic, doctorul omisese să o anunțe.
În trei minute a intrat în cabinet o infirmieră și pentru noi a început să se învîrtă caruselul. S-a găsit fișa medicală, am mers la laborator, am intrat, am așteptat analizele care au ieșit incredibil de repede, am coborît pe secție unde urma să facem internarea și unde ne aștepta doctorul. Pe secție nu exista pat liber, era prea devreme. Am intrat într-o rezervă străină cît să se schimbe și să plece în sala de operații. Am rămas singură cu un braț de haine și o sacoșă cu tot felul de nimicuri necesare. M-am așezat pe un scaun scund lîngă un pat și umerii mi-au căzut. Aș fi plîns, dar n-aveam nici măcar lacrimi, doar mîinile îmi tremurau și inima îmi aducea zvon de migenă în creștere. M-am gîndit c-ar fi bine să vomit, dar n-am apucat să-mi termin gîndul că a venit asistenta să mă mute în salon. A venit apoi o infirmieră tînără și zîmbitoare care m-a întrebat ce pat aleg.
Am ales patul din stînga pe care ea l-a învelit cu lenjerie curată de culoare mov pal.
Am pus bagajul în noptiera aferentă și am dat să mă așez, dar o altă asistentă m-a rugat să ies să aștept pe coridor pînă se termină operația.
Am ieșit. În stînga mea ușa se deschidea periodic și secția mai primea cîte un suflet rătăcit. Pe ușa din dreapta se plimba personalul și de cîte ori se deschidea, din holul ce dădea în curtea interioară răzbătea cîte o pală de aer rece de toamnă. Drept în față era ușa care dădea spre coridorul ce ducea la capela spitalului. Am vrut să mă duc în capelă, dar ușa era închisă. Migrena căpătase deja dimensiunea unei caracatițe uriașe ce-mi strîngea tîmplele cu tentacule lipicioase. Pe geamul de deasupra caloriferului răzbătea o rază de soare, dincolo de el tremura frunza unui nuc. Pe unul din scaunele din stînga s-a așezat o bătrînă unguroaică ce vorbea repede la telefon. Doi bărbați s-au așezat lîngă calorifer, au scos din sacoșă un pachet cu mîncare, l-au desfășurat pe pervaz și-au prins a discuta încet în timp ce-și luau masa. Mi-au acoperit raza de soare, a rămas doar lumina rece din tavan. Am încercat să citesc, n-am reușit să înțeleg nimic.
Mi-am adus aminte că am toți banii la mine și n-am dat nimănui nimic. Cum avea să se poarte anestezistul? Cum de nu m-am organizat mai bine? Plecasem de acasă liniștită, cu gîndul că asta era ziua de analize, abia pe seară sau mîine se întîmplă și operația.
Am rămas blocată în teama banilor nedați. Din cînd în cînd băgam mina și-i pipăiam în geantă iar ei mă ardeau prin buricul degetelor. Mintea mi se învîrtea haotic în jurul lor, căutam o portiță de scăpare, un mod în care să intru în rind, să nu fac notă discordantă cu pacienții, spitalele, medicii momentului.
Nu apucasem să vorbesc cu medicul, nu-l cunoșteam decît dintr-o poză și din impresii de pe net unde oamenii erau împărțiți ca întotdeauna între extreme de mulțumiți și extreme de nemulțumiți dar nici nu mai simțeam pericolul decît prin filtrul plicului care mă ardea în geantă. Dacă de el depindea totul și eu ca o idioată ce eram nu fusesem în stare să sparg zidurile și să ajung pînă la ușa sălii de operație să mă asigur că-I oblig pe toți să-și facă datoria?
Orele s-au scurs atît de greu că am simțit la un moment dat că prind rădăcini pe scaunul de plastic și m-am ridicat. N-am îndrăznit să sun pe nimeni, trecuseră luni de cînd mă obișnuisem să tac, să mă ascund iar acum mă temeam că am să aud ce nu vreau să aud. Vorbeam doar cu piticul din creierul meu și-mi era tare dor de Kara și de ochii ei care ar fi înțeles tot, de limba caldă cu care m-ar fi lins ușor pe mîini ca să-mi spună că totul va fi bine.
M-am apucat să măsor coridorul de la un capăt la celălat. Doisprezece pași înainte, doisprezece înapoi, citate motivaționale pe pereți, pliante cu explicații, planșe cu organe bolnave, poze cu medici și pacienți zîmbitori ce nu se potriveau cu locul, cu starea de spirit, cu oamenii pe fața cărora suferința se tatuase.
Cînd a venit ora în care puteau intra vizitatori, o asistentă care trecea pe lîngă mine mi-a zis că pot aștepta de acum în salon. Am intrat, mi-am eliberat mîinile și-am oftat. Era cald. Caloriferul ardea în încăpere, soarele ardea în copacul de la geam. Dincolo de el urca o colină acoperită cu frunze moarte, M-am întrebat ce-i dincolo de ea, locul părea pustiu. Mi-am mințit migrena cu un antinevralgic. Mă dureau și umerii de cîtă greutate duceam pe ei. M-am așezat pe un scaun și-am scos cartea. Așteptarea continua.

și nici măcar n-am știut dansa


Privesc, uneori, înapoi.
Nu văd unde am apucat
drumul de capăt
şi-am început valsul cu viaţa,
a fost lung şi nici măcar
n-am prea ştiut dansa.
Eu am mers pe vîrfuri,
să nu apăs pămîntul
cu tot greul fiinţei mele de lut,
poate de aceea, sub paşii mei
mai creşte şi azi iarba.
20181012_112436

Leana


Ne duceam acasă rar și mama, normal, ne răsfăța cu mîncarea. Nu era masă la care să nu avem ceva bun, proaspăt gătit. Se întrecea pe ea. Nu mîncam niciodată tot la o masă, totuși făcea cumva și ce aveam la prînz dispărea pînă seara deși uneori parcă aș fi vrut să mai rămînă ceva, mai ales cînd gătea felurile mele preferate. Se făcea că uită. Aduna tot, punea în oale, prindea momentul cînd ne odihneam sau plecam de acasă, o chema pe Leana și-i dădea toată mîncarea.
Seara cînd ne întorceam acasă ne lua la întrebări.
– Ce mai vreți să mai mîncați în seara asta?
– Eu vreau saramură de la prînz, răspundeam repede.
– Nu mai e mamă, facem altceva.
– Cum nu mai e că a rămas grămadă!
– Care grămadă? Mai rămase un pic și-i dădui Lenii pentru copiii ăia.
– Măi mamă, mata gătești mai mult pentru Leana decît pentru noi.
– Lasă mamă, că sunt și ei săraci. Tu nu vezi cîți copii are? Mai viețuiesc și ei de cînd a dat căldura, că au apărut buruienile. Pune ceaunul pe foc, aruncă-n el niște lobodă și știr și le face o fiertură de umflă burțile. După o oră îi aud iar cum plîng de foame. Îi mănîncă și urechile muierii.
Leana era rudărița care se mutase peste drum, în casa lui nea Petre și a Dorinei. Avea mulți copii, avea și-un bărbat bețiv, încrezut, bătăuș și cam leneș. Niciodată nu se ajungeau cu mîncarea, muncea cu ziua la unul-la altul pe te miri ce, ca să aibă și ea ce pune pe masă.
– Fa mamăă, mi-e foame, fa, cînd mîncăm?, îi auzeam pe-ai mici plîngînd de foame pe lîngă foc. Ea-i înjura și le dădea cu linguroiul peste degete.
Mama tot rupea de la gură să-i mai dea și ei un borcănel de untură,o ceapă, cîte o bucată de carne, un os păstrat sub streașină de la crăciun, o bucată de slănină să nu le mai dea toată ziua fiertură goală. l
– Le mai dau și eu, mamă, cînd e tac-tu plecat, că nu mă lasă. Cică să se ducă putoarea de Aurel la muncă, da mie-mi pare rău de ea, fa. Și de copilașii ăia îmi pare rău că are copii cuminți. Olele, știi ce harnice sunt fetele? Aurelia, a mare, dă cu sapa cot la cot cu mă-sa. Să le vezi ce se duc pe rîndul de vie! Numai cu ele mi-am făcut treaba, ce știi tu… voi nu veniți neam, da lasă că are cine să mă ajute, stați voi liniștiți.
Cumva a crescut Leana toți copiii, a crescut și nepoți, crește și strănepoți.
Fetele le-a măritat de mici, c-așa-i obiceiul la ei și oricum, mai bine măritate decît să-i vină cu burta la gură, să nu mai aibă trai cu nebunul în casă. Școală au făcut cît au făcut, nu de școală aveau ele nevoie. De mică se măritase și ea, așa a ajuns străbunică la 45 de ani.
Mai întîi au plecat băieții prin Anglia. Apoi s-au dus și fetele la îngrijit bătrîni. A rămas ea cu a nu știu cîta serie de puradei.
La un moment dat au venit prin sat niște rudărițe convertite la o sectă pe la Oradea. I-a aburit și Aurel s-a pocăit. În esență pînă și ăsta a fost un lucru bun, că rudarul chiar a crezut în Dumnezeul care i s-a arătat după ce surorile i-au predicat. S-a lăsat de băutură, a devenit vegetarian și nu a mai bătut-o niciodată pe Leana.
Zilele trecute l-am întrebat pe tata ce mai face Leana.
– Nu mai e, tată, nimeni nici la ei. A plecat și Leana, a găsit o bătrînă de îngrijit prin Italia. Rămîne ulița pustie.

Îmi creșteai


Tu-mi creşteai sub coaste
ca pâinea dospită vara în căpisterea
cioplită de-un rudar bătrîn
din carne fragedă de arin tînăr.
Te simţeam cald, rotund perfect,
mi te făcusei prea plin, îţi creşteau aripi.
Când ţi-ai ascuţit ghearele şi m-ai sfîşiat
mi-ai luat cu tine aripa stângă.
M-ai lăsat să tânjesc după zbor,
eu, sărmană pasăre şchioapă
de aripa cu inima.
20180905_131229

Iubiri


Iubirile-s moschei
în care intri desculț,
nu arzi cu pasul pătat
catifeaua rugăciunii.
Pășești atent peste prag
și dai drumul sufletului,
doar când e liber știe
să vorbească
limba îngerilor ce se roagă
în genunchi, pentru tine.
20171016_140708