Am aflat de opera lui Jókai Mór de la sufletul meu secui. Îmi recunosc și regret ignoranța, Jókai Mór este unul din marii clasici ai literaturii universale pe care îmi pare rău că n-am reușit să-l descopăr mai demult, să am ocazia să îi caut și să-i citesc mai repede scrierile. Problema e doar că eu am un mare handicap, nu cunosc maghiară iar secuiul meu îmi povestea frumos de cărți scrise în limba lui maternă. Nu-i bai, noroc că înaintea mea au fost și alți români care au apucat să traducă ceva cărți și pentru ne-poligloți ca mine. Așa am intrat în lumea poveștilor autorului maghiar care a trăit în secolul XIX și care nici nu visa pe atunci că o româncă ignorantă o să fie fascinată de condeiul lui.
O să încerc să vorbesc puțin de Diamantele negre ale celebrului autor și să vă trezesc interesul pentru lecturarea cărții, dacă nu ați citit-o deja iar voi o să fiți indulgenți pentru că e prima recenzie de carte la care mă înham (pentru că am apucat să promit, nu din alte cauze).
De cînd m-am apucat să devorez ce-a scris Jókai Mór, am senzația că am rămas singura ignorantă de pe pămînt. Nu am să pun accent pe editură, tipăritură, calitatea hîrtiei, a coperților, pentru că nu mai există nici editura, nici măcar tiparnița. Pot spune că anticarul care mi-a vîndut-o a făcut o alegere excelentă, achizționînd o carte extrem de bine păstrată, tipărită într-o ediție de lux de Editura pentru literatură universală, în colecția Clasicii literaturii universale, pe la 1965. Pe vremea aceea nici nu eram în plan, dar foamea de literatură bună și de cunoaștere era în floare. Traducerea lasă puțin de dorit, dar na, bine că este chiar și așa.
Romanul e structurat în trei părți legate între ele cu fire de mătase de care te prinzi cu toată puterea, de teamă că ai să le pierzi din vedere pe parcurs și n-ai să mai știi să te orientezi prin labirintul de cuvinte prin care te plimbă cu dexteritate Mór, ca prin galeriile subterane ale unei mine de cărbune. El știe perfect traseul, tu te simți ca-n muzeul Antipa, în lumea virtuală care reface fidel etapele vieții planetei albastre.
Partea întîi începe cu un capitol dedicat genezei. ” Are dreptate Pentateuhul cînd spune că lumea a fost creată în șase zile. Numai că zilele acestea au fost măsurate de Dumnezeu cu un ceasornic de nisip: fiecare grăunte reprezenta un an. Fiecare zi, o sută de mii de ani.” Te șochează interpretarea într-o manieră extrem de personală a genezei prezentate în Biblie și te prinde tare de mînă, să te ducă mai departe, prin lumea primordială cu peisaje și animale fantastice, de vis. Închipuirea este extrem de aproape de realitatea pe care o învățăm noi acum, peste cam 150 de ani de la apariția cărții. În geneza lui Jókai Mór pămîntul e cald încă, cerul are culoarea porțelanului, frunzișul e mereu verde, copacii pe care-i știm legați de anumite zone (în funcție de climă) cresc de-a valma și ating dimensiuni incomensurabile, strămoșii animalelor de astăzi, de dimensiuni uriașe și ei, își duc viața liniștiți în mijlocul vegetației luxuriante, pînă cînd un meteorit de dimensiuni proporționale cu lumea preistorică aprinde pămîntul și transformă în cărbune toată această lume idilică în care omul încă nu se născuse. La sfîrșitul capitolului te gîndești că sigur trebuie să fie vorba despre ceva cărbune, mine sau pe aproape și nu te înșeli, pentru că urmează capitolul doi în care faci cunoștință cu omul primordial, ca apoi să ajungi direct în inima minei de cărbune cu personajul principal plecat în urmărirea unui lac subteran ale cărui ape pleacă și se întorc după un flux și-un reflux după un orar și intensitate cunoscute doar de apele ce se plimbă prin galeriile subterane.
Noi ne întărim convingerea că suntem pe drumul bun și așteptăm să vedem ce se întîmplă pînă la urmă cu omul minei sau cu lacul subteran, că sigur ceva trebuie să fie cu ei doi, altfel nu ne-ar vorbi autorul tocmai de ei. Mai avem de așteptat, dar nu-i bai că povestea-i lungă și plină de neprevăzut.
Deocamdată aflăm că omul minei este Berend Ivan, savant pasionat de geologie, semne, gaze, stele și proprietar de mină care devine obsedat de cîntecul unei fete ce lucrează pentru el, ca apoi să-i vadă ochii și să devină obsedat de diamantele lor negre. Și hop, am dat de titlul cărții și ne gîndim că despre ochii Evilei e vorba. Nu ne înșelăm prea tare, doar puțin cît să ne lăsăm prinși de acțiunea care ne îndepărtează de ochii de diamant negru, pe moment. Evila e logodită cu altul și Ivan al nostru îi înlesnește respectivului drumul spre căsătoria cu frumoasa care-i furase liniștea și nu-l mai lăsa să-și ducă la bun sfîrșit experimentele. Speră eroul nostru că, dacă posesoarea ochilor se mărită, el își va găsi liniștea cu care este obișnuit. Logodnicul merită reținut, că și de el vom mai auzi pe parcursul poveștii, ba la un moment dat va juca un rol cheie în mersul evenimentelor.
Mai apare și un prieten, mare bancher și speculant la bursă, mai apar și un înalt prelat ambițios, un prinț, niște contese, toți cu rol bine definit în povestea pe care autorul încă nu te lasă s-o descifrezi. Îți dă din ea cu lingurița, dar lingurița e atît de plină de miere, că nu te poți opri din citit, vrei să mai afli încă puțin, să mai speculezi, să te convingi că ai intuit bine. De obicei habar n-ai ce întorsură iau lucrurile, așa că-i musai să vezi ce-ți mai spune autorul și citești. Și afli că autorul îl duce pe Ivan în lumea bună, îl pune să descopere o țară de vis dincolo de polul nord, te ia de mînă și te duce în țara magnetului, ți-o arată, ți-o prezintă pas cu pas și te face să vrei să rămîi acolo, în casele tăiate în sticlă de sub aurora boreală în timp ce el îl aduce pe Ivan înapoi și-l face eroul unor evenimente neprevăzute care te țin (cum altfel?) cu sufletul la gură.
”Aici iarna nu e friguroasă iar vara nu e fierbinte, cununile primăverii și toamnei, împletite din flori și fructe, aproape că se întîlnesc. Iarna, pe cîmpie, mișună animalele, în crînguri se aude ciripitul păsărilor și în valurile apelor se zbenguie peștii. Viața palpită pretutindeni. La mamifere nu vei găsi monotonia unei singure culori roșiatice, iar păsările nu au penaj pestriț ca în lumea veche. Aici animalele sunt pestrițe iar păsările au cîte o singură culoare: sunt albe, gri sau albastre. Aceste fenomene sunt mărturii ale îmblînzirii. Dar omul? Să nu-l fi zămislit pe om această regiune care a născut atîtea ființe? Există și om, fără îndoială și este chiar mai desăvîrșit decît noi. …. În primul rînd era fără culoare. Fața lui era ca alabastrul pentru că nu era niciodată atinsă de razele soarelui. Avea trăsături nespus de fine și, din cauza conținutului mare de fier al firelor, părul îi era aproape negru, cu reflexe albăstrii, ca oțelul. La fel îi erau și ochii și sprîncenele. Avea statură mică dar zveltă, nervoasă și plină de forță. Se hrănea cu plante și nu folosea decît laptele animalelor. Se ferea să mănînce carne în această zonă magnetică. Din pricina asta, mușchii îi erau mai elastici, avea o dispoziție mai bună și nu era niciodată bolnav. ” De la Jules Verne nu mi-a mai fost dat să întîlnesc atîta imaginație la un scriitor clasic.
Jókai Mór redă cu acuratețe un peisaj de basm, demn de filmele fantasy din ziua de azi și, dacă romanul n-ar fi văzut lumina tiparului la 1870, ai crede că face reclamă cine știe căror tratamente contra obezității. Vrei să mergi să vezi un asemenea ținut, măcar în excursie de-o zi, dar autorul doar îți arată lumea asta fantastică și te trage înapoi în lumea reală, unde trebuie să urmărești firul vieții lui Ivan care, ca orice personaj de poveste, are însușiri nebănuite, toate bune și plăcute. Ajungi clar să-l admiri, dacă nu să-l iubești, așa cum îl iubesc cele mai frumoase femei întîlnite pe Valea Bondei, sau în lumea bună de la Pesta. Între timp autorul ne poartă puțin și prin agitata lume a bursei, printre jucători înrobiți, cărora perspectiva unui cîștig imediat și facil îi face să-și piardă mințile. Ca și azi, nu-i așa?
Contrar așteptărilor, după ce cunoaște această lume bună, eroul nostru se întoarce oarecum împăcat la căsuța lui din valea minieră. Numai că traiul liniștit de pînă atunci îi este dat peste cap de uriașa intreprindere concurentă ce crește ca din apă fix pe proprietatea din apropiere, așa că în a treia parte a cărții Ivan e obligat să-și mențină cu orice preț mina pe linia de plutire. Nu-i este usor cînd în joc sunt arucate sume uriașe de bani, la început pentru dezvoltarea uriașei intreprinderi, apoi pentru distrugerea a tot ceea ce era productiv în zonă. Ironia face ca motorul ridicării și coborîrii acestui loc sunt diamantele negre din ochii Evilei și celelalte diamante negre, cele din fundul pămîntului. E momentul în care Ivan se desăvîrșește ca erou romantic al vremurilor sale, cînd constrîns de împrejurări e nevoit să-și împartă profitul cu angajații, ca aceștia să nu-l părăsească pentru oferta mai atrăgătoare a firmei concurente ca în final să salveze, aproape de unul singur, întreaga vale cu potențialul ei uriaș.
Jókai Mór te poartă mai departe alături de eroul său, deși-ți lasă în suflet amărăciunea de a știi înaintea lui că sfîrșitul e mai aproape decît își închipuie el ca în final să-ți demonstreze că cel cu iluzii e tot timpul cel care se înșeală. Eroul lui Jókai nu are iluzii, are certitudini.
Nu-i așa că devine din ce în ce mai interesant? Cu siguranță, ca și ritmul alert în care evoluează lucrurile în carte. Jókai Mór are darul de a spune o poveste fără să te facă să sari un cuvînt din ea pentru că ai rămîne cu senzația că ai pierdut fix ce te interesa mai tare exact în pasajul pe care l-ai sărit. Povestește curat, fără filozofii de doi bani, fără umpluturi de prisos și duce cititorul acolo unde cu siguranță își dorește să ajungă.
Diamantele negre e o carte pe care o termini și o închizi cu regretul că povestitorul te lasă să continui singur povestea fix în momentul în care voiai să-ți tragi sufletul ca să mai citești puțin.