De la etajul 5 la parter, trec în fiecare zi prin toate bucătăriile vecinilor. La etajul 4 miroase a friptură, la etajul trei a cartofi prăjiți și cîrnați, la doi a ciorbă… Cine are pofte, moare în blocul meu.
Într-o dimineață, mirosind ceva ce părea incredibil de bun, mi s-a făcut dor de fasolea cu cîrnați de la borcan a copilăriei.
Țăranii mei fierbeau fasolea în zi de post, miercurea sau vinerea.
La noi acasă, ciorbă de fasole se făcea vinerea. Dacă avea, mama arunca în ea o mînă de jumări în zilele de dulce, dacă nu, o mîncam așa, cu salată de varză acră sau cu murături. Ce rămînea a doua zi se transforma în mîncare de fasole cu cîrnați. Doamne, bună mai era cu mămăligă caldă!
Într-o zi de primăvară nouă, pe o vreme moinoasă, cu ceață și lapoviță, m-am dus cu vară-mea Ileana a lui Coarnă să căutăm mîțișori prin balta lui Pică. Mie îmi plăceau și ne vorbisem noi să ne ducem devreme, să nu apuce să înflorească mîții, că nu se mai uscau frumos și nu mai rămîneau pufoși, ori mie pufoși îmi plăceau.
M-am luat și-am plecat cu pretextul că merg să facem temele împreună. Pe naiba, noi aveam cu totul alte planuri dar, dacă ar fi știut mama n-aș fi ieșit în veci pe poartă. Nici azi nu știe că noi am colindat atunci prin mlaștină, n-am făcut nici măcar un exercițiu la mate.
Era un frig de-mi picau degetele pe caiet și-un vînt subțirel dinspre bulgari îmi intra prin toate hainele pînă sub piele, mi se înfiorau de frig mușchii slăbuți și cruzi. Pe scurt, îmi clănțăneau dinții în gură.
Am ajuns la ea și-am strigat la poartă. A ieșit în fugă, gata îmbrăcată, cu un colț de pîine în mînă. I-a strigat bunică-sii că pleacă cu mine și duse am fost. Eu cu caietul prins în elasticul pantalonilor după mine. Am colindat de nebune vreo oră prin noroaie, să găsim ce căutam. Am găsit de toate, mărăcini ce ni s-au prins de haine, salcîmi care ne-au biciuit cu crengile goale, mușchi negru, bureți, cîteva gîște care s-au speriat și-au fugit gîgîind, vreo doi cîini flămînzi care ne-au lătrat de-am fugit ca din pușcă din calea lor, doar mîțișori n-am găsit neam. Nici măcar un lăstar. Cînd ne-au înghețat și mucii-n nas ne-am resemnat și ne-am întors acasă. Ne-am adunat lîngă soba fierbinte din bucătărie.
– Olio, muică, de unde veniți, fă, în halul ăsta?, ne-a luat la rost bunică-sa cînd ne-a văzut zgîriate, pline de noroi și vinete de frig. Stați dracu colea, lîngă plită să vă uscați și să vă curățați de noroi că dacă vă găsește Venușa așa luați bătaie.
– Am fost să căutăm mîțișori, mamaie, i-a răspuns Ileana veselă, de parcă am fi și găsit nu doar mîțișori, ci și o comoară ascunsă bine prin noroaiele crîngului.
– Și-ați găsit?
– Nu, dar ne mai ducem și mîine, mai departe.
– Nu știți voi unde să căutați, trebuie să mergeți pînă pe Nisip, sunt acolo niște tufișuri de corn și găsiți sigur, dar nu aveți cum să ajungeți acum, că e apă. Trebuie să se usuce.
Bătrîna se pusese la mintea noastră și ne învăța să cotrobăim prin mlaștină ca acasă. Dacă afla mama, m-ar fi drăcuit azi și mîine, mi-ar fi tras una după ceafă și m-ar fi trimis să scot apă din fîntînă să mă spăl și să dispar din ochii ei.
Mi-era bine acolo, cu bunica ce se cobora la mintea noastră încîlcită, începusem să mă încălzesc, din hainele noastre ieșea abur și cîrnații pe care-i încălzea bătrîna pe plită miroseau înnebunitor. A luat o mînă de făină și-a aruncat-o în untura fierbinte peste ei, a rumenit-o un pic, apoi a luat cu polonicul din oala de ciorbă de fasole fierbinte și-a stins făina. A tot adăugat cîte puțin pînă a mutat toată fasolea din oală în tigaia cu cîrnați.
A ieșit o ditamai cratița de mîncare care mirosea de-mi plîngeau mațele de foame. Am vrut să fug acasă, să mănînc, dar n-a fost chip să plec înainte de masă. Bătrîna ne-a pus în farfurie direct de pe foc și-am mîncat, în timp ce mă hîrjoneam cu Ileana, cea mai bună mîncare pe care-o mîncasem pînă atunci. Cînd am terminat ce-aveam în farfurie, ne-a mai pus o dată, să rotunjim bine burțile.
Am plecat acasă ca un răcănel cu burta plină, nici frigul parcă nu mai era așa frig. Acasă, mamaie umplea raci să-mi facă ciorbă cu zeamă de varză, așa cum îmi plăcea mie. Îmi părea că-l prinsesem pe Dumnezeu de picior.
– Hai fa, ușernico, la masă, m-a luat mama de cînd am intrat pe ușă. Îmi opriseră pe marginea plitei o felie de mămăligă prăjită și două ouă fripte al căror gălbenuș se închegase de atîta așteptat.
– Nu mi-e foame, am mîncat la Ileana. Aștept ciorba de raci.
– Olele! Fa, tu ai plecat de-acasă să mănînci pe la alții să zică Coarna că nu am ce să-ți dau de mîncare?, s-a oțărît mama la mine. Avea o obsesie, să nu cumva să nu mă așez la alții la masă, că și ea are ce să ne dea să mîncăm.
– Ce vă găti baba?
– Făsui cu cîrnați.
– Și fu bun?
– Daaaaa!
– Mai bun ca acasă?
– Mai bun! Era mai alb și mai gros ca al lui matale.
– Fi-ț-ar dracii ai dracu! Muierea aia nu avu destul făsui și înmulți mîncarea cu făină, ca să te pună și pe tine la masă. Îți dădu o mînă de făină prăjită și ție ți se pare că mîncași ca-n ziua de Paști.
– Taci, fa Viorică, muică, nu mai certa fata că n-are nicio vină. Mîncă și ea cu fata aia la masă, normal că i se păru mîncarea bună, a intervenit, împăciuitoare, mamaie. Ea știa tot timpul să-mi ia apărarea, indiferent cît de mare ar fi fost prostia pe care o făceam. Era îngerul meu păzitor.
De multe ori am făcut la fel, ca să-mi hrănesc copiii. Totuși, niciodată n-am reușit să fac făsuiul cu cîrnați la fel de bun ca ăla prins cu făină pe care l-am mîncat la bunica Ilenei.
Ileană, dacă de-acolo dintre stele citești ce prostii scriu eu pe aici, să-i spui bunicii că și acum mi-e dor de făsuiul ei prins și de dimineața aia tihnită în care ne-a învățat pe unde să umblăm să găsim mîțișori. Îmi pare rău că n-am mai apucat să mergem și altă dată, normal că mama s-a prins și nu m-a mai lăsat să plec să umblu pe coclauri. Tu-i cauți, probabil, prin lăstărișul cerului acum.