și dacă


Și dacă pașii mei vor uita drumul
pînă la tine, rîul învolburat al sîngelui
îmi va purta inima pe creasta valului
pînă în portul inimii tale.
Sîngele nu uită niciodată.
Și dacă buzele mele vor uita gustul
sărutului tău, ochii îmi vor înverzi
în fiecare dimineață sub cerul ochilor tăi.
Verdele nu piere niciodată.
Și dacă zilele se vor scurta îngrijorător
pînă la esența amară a orei,
nopțile-mi vor purta visele
pe sub pleoapele tale.
Visele nu mor niciodată.
Iar dacă pielea ta va uita valsul degetelor mele,
Sufletul meu rămas în oasele tale
mă va căuta rătăcit prin lume,
pînă mă va găsi, pînă mă va lega,
pînă mă va modela după inima ta,
după ochii tăi,
după gura ta,
cu sîngele tău,
cu pielea ta,
cu viață din viața ta,
cu moartea pe moarte călcînd.

Se făcea


Se făcea că un duh rău mi se strecurase în oase
și rîdea. Mă, da rîdea cu lacrimi.
De ce rîzi, mă, urîtule?, l-am întrebat.
De ce rîzi ca proasta-n tîrg tocmai acum,
cînd mi te-ai strecurat ca hoțul în oase?
Cred că l-am luat prin surprindere
c-a tăcut imediat. Nu se aștepta să-l trag la răspundere,
poate că nimeni nu s-a gîndit
pînă la mine
că duhul rău poate fi tras și la răspundere.
A tăcut și s-a pleoștit. Se uita la mine cu ochi răi.
Zi, mă, prăpăditule, de mine rîzi?
Ia poftește tu afară, ca să înveți să te porți,
m-am rățoit la el și i-am deschis ușa.
Se făcea că am și ușă, da, undeva prin centrul ființei mele.
El s-a mirat și-a tușit încurcat.
Nu știa dacă să-și bage coada între picioare și să plece,
sau să meargă mai departe, cum avea de gînd.
Voiam să-ți zic, a bîguit.
Ce să-mi zici tu, mă urîtule?
Ce poți să-mi zici tu mie ca să te cred?
Atunci s-a enervat, da rău!A prins a înjura
și-a scos din buzunar un ecran mare, ca de cinema.
În filmul lui se făcea că cineva
fără chip îți furase inima
și se plimba prin lume cu inima ta roșie în palmă.
Iubea fete blonde cu ea,
o vedeam cum bate mai tare
cînd se apropiau, le săruta cu buzele tale,
le mîngîia cu mîinile tale.
Simțeam că mă sufoc și i-am făcut vînt afară.
Am trîntit ușa în urma lui și m-am trezit.
Am deschis larg fereastra,
să-mi intre frigul în oasele infectate de duh rău.
Era tîrziu, oamenii se agitau pe trotuar,
fiecare după nevoi,
undeva țipa un pescăruș,
coșurile fumegau alb.
Cerul mă privea cu ochii tăi.
Scăpasem.

La mulți ani, România mea!


Azi mă întreb dacă ești fericită, Românie. Ești ca o fetiță de 12 ani flămîndă, dezbrăcată, murdară, plină de păduchi și de toate zoaiele posibile.
Ești frumoasă sub stratul de tină ce-ți acoperă fața, dar cine să vadă, cînd singura oglindă în care te poți privi e cea a mocirlei zilnice în care te scaldă?
Tu să nu crezi că locuitorii tăi nu te iubesc, nici vorbă! Chiar dacă te jupoaie zilnic cu viteza unei mașini de tuns electrice, chiar dacă îți lasă satele-n ruină, chiar dacă ți-au vîndut fabricile la fier vechi, te iubesc la fel de fierbinte, generație cu generație.
Uită-te și tu cu ce fast îți sărbătoresc ziua! Cîte lumini sunt peste tot, ce paradă militară adună mii de aplaudaci pe margine. Oh, unii chiar cred în nemurirea ta, în puterea ta de-a tot renaște an de an ca o veșnică pasăre Phoenix ce se tot întrupează din cenușa propriei arderi.
Ce contează că trebuie să strîngă combustibil un an întreg ca să poată scoate vechile tancuri la plimbare pe bulevard? Ce relevanță are că IAR-urile cad ca muștele stropite cu spray insecticid, că jandarmii ne-au gazat astă-vară, că militarii nu mai au armament dar au plagiatori ce predau la academie, că salvările ajung la bolnavi mai greu decît dricurile la înmormîntări, că ne mor copiii înecați în bude putrede, că trebuie să-i ducem la școală cu căruța? Le asigură autoritățile fasolea la cazan și ciolanul tradițional de ziua ta.
Te întrebi ce face poliția? Pune batista pe țambalul scandalurilor cu răpiri de copii care țipă după ajutor și pe care nu-i ajută nimeni. Poliția va fi la paradă, Românie. Te va saluta cadențat și regulamentar cu mîna la chipiu. Vor defila de ziua ta pînă și jandarmii care ne-au gazat în vară. Să vezi ce mîndri vor fi în uniformele lor albastre, abia scoase din cutie.
Poate și președintele nostru absent va fi la paradă. Să n-ai așteptări, totuși, e foarte probabil să fi obosit după cîte decorații și înaintări în grad a făcut zilele astea, așa că n-ai să te superi dacă se retrage pentru o clipă la reședința lui de la Sibiu. Chiar și un președinte are nevoie de odihnă.
Nu te plînge, România mea. Tu ești fetița care-a murit încercînd să se încălzească la flacăra palidă a chibriturilor. De unde și atîtea chibrituri cînd ți-au tăiat pădurile și le-au trimis balot afară, să-și facă austriecii lemne de foc din ele.
Și ce mai contează, că oricum c-o moarte suntem toți datori. Ne mor copiii în spitale din lipsă de medicamente, de doctori și iubire. Ne mor copiii spînzurați de cîte o grindă, de dorul mamelor plecate să șteargă funduri de bătrîni decrepiți prin alte țări. Da, da, mamele ălea de care se-mpiedică unii și zic că au plecat să facă trotuarul pe-acolo. De parcă la noi n-ar fi trotuare de făcut, la o adică.
Oricum, tu o să trăiești veșnic în inimile noastre. În numele tău se vor găsi totdeauna naționaliști care să lăcrimeze artistic de ziua ta. Va exista veșnic cîte un zalmoxian care să provoace un scandal interetnic fix de ziua ta, să marcheze și anul ăsta momentul mîndriei naționale. Ce contează, scumpă Românie că, în loc de podoabă de aur ți-au pus pe frunte cunună de spini? Tu fii fericită măcar de ziua ta, vezi bine cîtă mîndrie umple piepturile de român în fiecare 1 Decembrie!
Nu te uita la stegulețele fabricate-n China care-o să zacă de luni prin toate gunoaiele, pînă le vor aduna măturătorii de stradă și le vor duce regulamentar la groapa de gunoi. Mîine fii fericită, e paradă de ziua ta. La mulți ani, România mea! Și poate… la alți oameni în anul care vine. Unii care să-ți mai spele, măcar din cînd în cînd, obrazul.

Mîțișori și fasole cu cîrnați


De la etajul 5 la parter, trec în fiecare zi prin toate bucătăriile vecinilor. La etajul 4 miroase a friptură, la etajul trei a cartofi prăjiți și cîrnați, la doi a ciorbă… Cine are pofte, moare în blocul meu.
Într-o dimineață, mirosind ceva ce părea incredibil de bun, mi s-a făcut dor de fasolea cu cîrnați de la borcan a copilăriei.
Țăranii mei fierbeau fasolea în zi de post, miercurea sau vinerea.
La noi acasă, ciorbă de fasole se făcea vinerea. Dacă avea, mama arunca în ea o mînă de jumări în zilele de dulce, dacă nu, o mîncam așa, cu salată de varză acră sau cu murături. Ce rămînea a doua zi se transforma în mîncare de fasole cu cîrnați. Doamne, bună mai era cu mămăligă caldă!
Într-o zi de primăvară nouă, pe o vreme moinoasă, cu ceață și lapoviță, m-am dus cu vară-mea Ileana a lui Coarnă să căutăm mîțișori prin balta lui Pică. Mie îmi plăceau și ne vorbisem noi să ne ducem devreme, să nu apuce să înflorească mîții, că nu se mai uscau frumos și nu mai rămîneau pufoși, ori mie pufoși îmi plăceau.
M-am luat și-am plecat cu pretextul că merg să facem temele împreună. Pe naiba, noi aveam cu totul alte planuri dar, dacă ar fi știut mama n-aș fi ieșit în veci pe poartă. Nici azi nu știe că noi am colindat atunci prin mlaștină, n-am făcut nici măcar un exercițiu la mate.
Era un frig de-mi picau degetele pe caiet și-un vînt subțirel dinspre bulgari îmi intra prin toate hainele pînă sub piele, mi se înfiorau de frig mușchii slăbuți și cruzi. Pe scurt, îmi clănțăneau dinții în gură.
Am ajuns la ea și-am strigat la poartă. A ieșit în fugă, gata îmbrăcată, cu un colț de pîine în mînă. I-a strigat bunică-sii că pleacă cu mine și duse am fost. Eu cu caietul prins în elasticul pantalonilor după mine. Am colindat de nebune vreo oră prin noroaie, să găsim ce căutam. Am găsit de toate, mărăcini ce ni s-au prins de haine, salcîmi care ne-au biciuit cu crengile goale, mușchi negru, bureți, cîteva gîște care s-au speriat și-au fugit gîgîind, vreo doi cîini flămînzi care ne-au lătrat de-am fugit ca din pușcă din calea lor, doar mîțișori n-am găsit neam. Nici măcar un lăstar. Cînd ne-au înghețat și mucii-n nas ne-am resemnat și ne-am întors acasă. Ne-am adunat lîngă soba fierbinte din bucătărie.
– Olio, muică, de unde veniți, fă, în halul ăsta?, ne-a luat la rost bunică-sa cînd ne-a văzut zgîriate, pline de noroi și vinete de frig. Stați dracu colea, lîngă plită să vă uscați și să vă curățați de noroi că dacă vă găsește Venușa așa luați bătaie.
– Am fost să căutăm mîțișori, mamaie, i-a răspuns Ileana veselă, de parcă am fi și găsit nu doar mîțișori, ci și o comoară ascunsă bine prin noroaiele crîngului.
– Și-ați găsit?
– Nu, dar ne mai ducem și mîine, mai departe.
– Nu știți voi unde să căutați, trebuie să mergeți pînă pe Nisip, sunt acolo niște tufișuri de corn și găsiți sigur, dar nu aveți cum să ajungeți acum, că e apă. Trebuie să se usuce.
Bătrîna se pusese la mintea noastră și ne învăța să cotrobăim prin mlaștină ca acasă. Dacă afla mama, m-ar fi drăcuit azi și mîine, mi-ar fi tras una după ceafă și m-ar fi trimis să scot apă din fîntînă să mă spăl și să dispar din ochii ei.
Mi-era bine acolo, cu bunica ce se cobora la mintea noastră încîlcită, începusem să mă încălzesc, din hainele noastre ieșea abur și cîrnații pe care-i încălzea bătrîna pe plită miroseau înnebunitor. A luat o mînă de făină și-a aruncat-o în untura fierbinte peste ei, a rumenit-o un pic, apoi a luat cu polonicul din oala de ciorbă de fasole fierbinte și-a stins făina. A tot adăugat cîte puțin pînă a mutat toată fasolea din oală în tigaia cu cîrnați.
A ieșit o ditamai cratița de mîncare care mirosea de-mi plîngeau mațele de foame. Am vrut să fug acasă, să mănînc, dar n-a fost chip să plec înainte de masă. Bătrîna ne-a pus în farfurie direct de pe foc și-am mîncat, în timp ce mă hîrjoneam cu Ileana, cea mai bună mîncare pe care-o mîncasem pînă atunci. Cînd am terminat ce-aveam în farfurie, ne-a mai pus o dată, să rotunjim bine burțile.
Am plecat acasă ca un răcănel cu burta plină, nici frigul parcă nu mai era așa frig. Acasă, mamaie umplea raci să-mi facă ciorbă cu zeamă de varză, așa cum îmi plăcea mie. Îmi părea că-l prinsesem pe Dumnezeu de picior.
– Hai fa, ușernico, la masă, m-a luat mama de cînd am intrat pe ușă. Îmi opriseră pe marginea plitei o felie de mămăligă prăjită și două ouă fripte al căror gălbenuș se închegase de atîta așteptat.
– Nu mi-e foame, am mîncat la Ileana. Aștept ciorba de raci.
– Olele! Fa, tu ai plecat de-acasă să mănînci pe la alții să zică Coarna că nu am ce să-ți dau de mîncare?, s-a oțărît mama la mine. Avea o obsesie, să nu cumva să nu mă așez la alții la masă, că și ea are ce să ne dea să mîncăm.
– Ce vă găti baba?
– Făsui cu cîrnați.
– Și fu bun?
– Daaaaa!
– Mai bun ca acasă?
– Mai bun! Era mai alb și mai gros ca al lui matale.
– Fi-ț-ar dracii ai dracu! Muierea aia nu avu destul făsui și înmulți mîncarea cu făină, ca să te pună și pe tine la masă. Îți dădu o mînă de făină prăjită și ție ți se pare că mîncași ca-n ziua de Paști.
– Taci, fa Viorică, muică, nu mai certa fata că n-are nicio vină. Mîncă și ea cu fata aia la masă, normal că i se păru mîncarea bună, a intervenit, împăciuitoare, mamaie. Ea știa tot timpul să-mi ia apărarea, indiferent cît de mare ar fi fost prostia pe care o făceam. Era îngerul meu păzitor.
De multe ori am făcut la fel, ca să-mi hrănesc copiii. Totuși, niciodată n-am reușit să fac făsuiul cu cîrnați la fel de bun ca ăla prins cu făină pe care l-am mîncat la bunica Ilenei.
Ileană, dacă de-acolo dintre stele citești ce prostii scriu eu pe aici, să-i spui bunicii că și acum mi-e dor de făsuiul ei prins și de dimineața aia tihnită în care ne-a învățat pe unde să umblăm să găsim mîțișori. Îmi pare rău că n-am mai apucat să mergem și altă dată, normal că mama s-a prins și nu m-a mai lăsat să plec să umblu pe coclauri. Tu-i cauți, probabil, prin lăstărișul cerului acum.

De ce iubesc Clujul


Clujul e ca o respirație adîncă dimineața, după ce te-ai spălat pe dinți. Proaspăt, răcoros, parfumat. E ca o zi de duminică după un mare efort. E tînăr, chiar dacă în realitate e atît de bătrîn că Bucureștiul nostru ar putea să-i spună ”bunicule”. Orașul ăsta respiră curățenie și pace, trebuie doar să ții ochii deschiși. Și sufletul. Atunci ți se strecoară pe sub piele și nu mai pleacă.
Poate părea prozaic și fără imaginație. Ei își numesc cartierele după reguli simple de conviețuire. Acolo ești în Mănăștur, în Bună dimineața, sau Bună ziua, sau în cartierul Între lacuri, care, normal, crește din mai nimic între două lacuri. În jurul unuia din lacurile astea două s-a născut de cîțiva ani un parc. ce se așterne cuminte la picioarele singurului Mall din oraș. Da, niște săraci clujenii ăia, noi, la București avem fiecare mall-ul nostru, care mai de care mai frumos. În jurul lacului se-ntîmplă viață. Copiii își scot bicicletele la soare, îndrăgostiții se țin de mînă, iarba n-are interzis la călcat și, totuși, este mai verde decît cea cu plăcuțe de avertizare de pe la noi.
În mijlocul lacului e o țîșnitoare și apa ce cade cuminte înapoi în lac face un curcubeu la fiecare apus. Pare incredibil, dar nu miroase nici a nămol, nici a baltă, nici a Dîmbovița. Miroase a apă curată de izvor, ți se face sete dacă treci prin zonă.20171019_164114
Pescarii au locul lor pe lac. Vin cu scăunele, sandwich-uri, undițe și pescuiesc liniștiți fără să-i întrebe nimeni de autorizație. Pun pariu că peștele pe care-l prind ei pe lac este și bun de mîncat, depun mărturile toate pisicile grase cărora li se servește prînzul la botul calului, lîngă scăunelul de pescuit. Da, știu, e ciudat, dar oamenii ăia nu se tem că pisicile le vor transmite cine știe ce turbare, nu se tem să se îmbolnăvească de toleranță și iubire, nici măcar de la animale.IMG_20171018_171639
Și mai ciudat e că la ei, cînd intri într-un magazin, ești întîmpinat cu zîmbet. Doamne, ce oameni, să se bucure în halul ăla de cumpărători încît să le facă toate poftele! E de neconceput, nu-i așa? Ei așa ciudați sunt. Dacă te duci să cumperi mîncare au răbdare să-ți alegi și-ți mai urează și ”poftă bună” după ce i-ai frecat un sfert de oră cu pretențiile tale.
Să te ferească Dumnezeu să ai nevoie să iei un taxi în Cluj! Nu mașinile sunt problema, ele nu se deosebesc prea tare de cele din București, sunt la fel de obosite și triste, oamenii sunt aiurea rău. Nu știu să ia suta și să-și oprească partea. Ăia au tot timpul mărunțiș pentru rest, ba se mai și agită ca naiba dacă le spui că nu e cazul. Cum să păstreze zece lei dacă cursa ta a făcut 5,60? Trebuie aduși la specializare în București, că sunt și ridicoli cu graiul lor ardelenesc atunci cînd se agită.
Oricît de ciudat ar părea, deși e un oraș cosmopolit, niciunul nu umblă cu ecusonul în piept. Nu-ți dai seama care-i român, ungur, polonez, ceh, sau ce nații se mai nasc și cresc acolo. Doar negrii se deosebesc de restul, că-i ajută culoarea, în rest, trăiesc așa la grămadă, îți zîmbesc la grămadă, te ajută la grămadă dacă ai nevoie. Oh, pînă și ungurii te servesc, chiar dacă nu știi să ceri pîine în ungurește.


Bisericile lor stau liniștite una lîngă cealaltă și nu se mușcă deloc. Uneori nici măcar un gard nu le desparte. Oamenii se salută politicos cînd le calcă pragul, indiferent în ce limbă se roagă, indiferent în ce confesiune sunt botezați.
Și cei mai ciudați din toți sunt tinerii. În fiecare duminică își pun straiele bune și pleacă la biserică. Îi întîlnești la slujbă și te miri de liniștea ce coboară peste ei. Studenți, liceeni, proaspăt căsătoriți, părinți cu copii mici. Stau liniștiți și se roagă alături de bunici primeniți sau de babe cernite cu basma și flanelă din lînă tricotată în casă. Toți sunt senini, nu vezi nicio babă pornită să te dezbrace din priviri, nici să-ți atragă atenția că nu faci crucea cum trebuie, sau că nu știu ce mătănii nu ai bătut la momentul potrivit.
O babă de-a lor, din asta cu fața ca o stafidă aurie, a avut tupeul să întindă mîna să mă ajute să mă ridic după sfînta liturghie. Pe mine mă dureau rău genunchii. M-a făcut să-i mulțumesc printre lacrimi iar ea mi-a zîmbit cu toată fața ca o lumină de ceară aprinsă. ”Lasă, mamă, sănătate să-ți dea Dumnezeu!”. Cine a mai pomenit așa ceva?20171014_162845
De ce iubesc Clujul, un oraș atît de pestriț? Pentru că e ca sufletul meu, un copil mare și blînd, cu oameni calzi. Acolo m-am simțit acasă deși am ajuns pentru prima dată, în cea mai grea perioadă a vieții mele. Acolo am respirat printre lacrimi și cineva s-a oprit să mă întrebe dacă mi-e bine. Acolo, un medic considerat de mulți un om dur și arogant, a știut că sufletul unei mame nu pleacă departe de copilul ei și mi-a oferit un pat alături.
Acolo, nici măcar o infirmieră nu mi-a dat de înțeles că așteaptă o atenție și era pe vremea în care guvernul încă nu se gîndise să le mărească veniturile. Pînă și o babă stafidită s-a aplecat să mă ridice cînd singură n-am mai putut. Nu m-am simțit nici măcar o clipă hărțuită, amenințată, studiată de la distanță, în pericol. Mi-a fost acasă. De asta-l iubesc și mă voi muta aproape în viitor. E locul în care vreau să mă odihnesc de viață.20171014_170056

temnicerul


Să faci uși cioplite
să-l închizi pe Dumnezeu
să intri la el
doar tu,
păzitorul cheilor,
să-i duci lumină
de două ori pe zi
cu un muc de lumînare
de ceară
să-i lași gamela
cu terci de dorințe
și rugăciuni.
Tu, temnicerul
Dumnezeului nostru.14409934_948232401970063_4663709923774535856_o

Nu pot


Nu pot ierta toamna
ce se strecoară șerpește în oameni,
nu pot ierta vîntul
cu degete pierdute prin inimi,
nu pot ierta frunza ce moare,
nu pot ierta ziua ce piere,
nu pot ierta ploaia
ce-a uitat drumul spre ochii mei,
nu pot ierta soarele
ce-nchide fereastra verii în ochii tăi,
nu-ți pot ierta tăcerea,
nu-mi pot ierta iubirea
ce moare cu frunza,
cu toamna,
cu vîntul,
cu ploaia,
cu ceața,
cu zidul de piatră
dintre noi.
20181012_083918

Iubirea după 40 de ani


”Și a fi separat nu este ușor în această poveste de dragoste
Doi străini învață să se îndrăgostească din nou”

Ne știam de ceva timp, doar din corespondență. Mult timp. Ani. Vorbisem de sute de ori, mă certase, îl certasem, avusesem polemici zeci, plînsesem pe umărul lui, rîsesem împreună de spectacolul lumii. Cînd eram supărată, obișnuia să-mi spună să mă așez alături de el și să privesc apa. Apa duce tot, și supărări, și tristețe, și oameni răi. El își vedea de treabă, eu îmi vedeam de ale mele, totul era virtual, că nu se putea mai mult, distanța dintre noi era de netrecut și oricum, avea o viață complicată în care nu m-aș fi gîndit să găsesc loc.
Apoi, într-o dimineață rece de iarnă tîrzie am reușit și ne-am întîlnit. M-a sunat pe la ora 5 să mă întrebe ce fac, dacă sunt dispusă să dau cafeaua aia cu care-l amenințam de ani. Dormeam, dar da, eram dispusă. Să-mi spună unde e, ca să-l învăț cum să ajungă la mine, dar el ajunsese deja aproape, foarte aproape, așa că am sărit repede în pantaloni și-n hanorac, mi-am tras ghetele în picioare și-am fugit.
Străzile erau aproape pustii în dimineața de luni încă neîncepută, zgribulită ca un pui de vrabie adormit cu ciocul sub aripă. Eu eram caldă, după somn, aveam ochii tulburi și nu prea știam cît de departe-i pămîntul, călcam ca pe lună, de sus. Prin fața mea, cîte o mașină adormită ca mine tăia aerul gros în felii, semaforul se schimba impasibil la intervale fixe, rarii trecători se grăbeau către metrou cu gulerele ridicate. Erau mai adormiți ca mine.
L-am văzut de departe, era singurul care aștepta să se aprindă becul verde al semaforului în fața unui bulevard pustiu. Ducea o sacoșă grea în spate și venea agale, cu capul plecat, ca un soldat întors de la război cu ranița-n spinare. Părea că duce pămîntul pe umeri și vine să mi-l așeze mie la picioare. Era liniște în pasul lui de om hotărît să ducă la capăt ce și-a pus în gînd. Mi s-au muiat picioarele și mi s-au umezit ochii. L-am iubit înainte să ridice ochii să mă privească. I-am iubit pasul și hotărîrea cu care venea împovărat către mine.
N-a fost un clocot al sîngelui, cum mi se întîmplase altă dată, a fost o certitudine. O așezare în matcă a apei propriului meu eu, a minții, a corpului, a dorințelor mele. Am știut sigur că-l iubesc, că e al meu, în mine, ca un plămîn ce-mi impune să respir fără să fiu conștientă de asta, ca lumina ochilor. Am știut cum știu mamele să-și iubească pruncii mici, zbîrciți, murdari după orele în care s-au zbătut în chinurile facerii.
Și el a știut că vine să rămînă cumva în viața mea și să-i rămîn cumva în viața lui atît de complicată. Am trăit o viață în cîteva zile, cu rîs, cu povești, cafea, atingeri, iubire, libertate și vis. Apoi l-am lăsat să plece. Avea o viață mult prea complicată,
Nu poți pune o barieră iubirii după o anumită vîrstă. Nu poți spune ”tu ai trecut de 50 de ani, ești bătrînă, ai întrat la menopauză, te-ai îngrășat, ridat, trecut, trebuie să-ți crești nepoții și să-ți aduni trusoul de moarte de acum, te dor genunchii, inima, îți pierzi dinții, ai nevoie de doctor tot mai des,” Poți doar să trăiești fiecare clipă cu bucuria ei, sau cu tristețea ei. Să-ți iubești zilele și viața, să te iubești pe tine și să-ți acorzi libertatea să simți, să trăiești fără să te gîndești la anii care au trecut, la experiențe, la gura lumii. Viața nu se termină la 40, sau la 50 de ani pentru nimeni.
Eu m-am îndrăgostit de-un om într-o dimineață rece de primăvară. Căzuse bruma, cred, petice de apă luceau înghețate pe trotuar și nici măcar ciorile bucureștene nu se treziseră să plece după mîncare. Nu-mi mai aduc prea bine aminte amănunte din dimineața aceea, deși e atît de aproape, că aș putea să întind mîna s-o prind. Mai aveam puțin, prea puțin pînă schimbam prefixul și se împlineau doi ani de cînd îmi promisesem că n-o să-mi mai las inima să bată deloc, pentru nimeni. Însă planu-i plan și viața-viață.
Sigur o să vă întrebați dacă-l mai iubesc. Normal că da! Doar v-am zis că n-a fost clocot efemer. Va avea locul lui în casa inimii mele, indiferent ce se va întîmpla în viitor, așa cum toți oamenii pe care i-am iubit și-au păstrat locul în casa asta încăpătoare. Fiecare locul și amintirile lui, că i-am trăit pe fiecare-n parte, nu i-am adunat la mine-n suflet să-i arunc, ca să fac loc pentru alții. Eu n-am știut să mă îndrăgostesc cît o noapte de-amor, nu cît a ținut patul cîte unuia după care mi s-a aprins, vremelnic, sîngele, astfel încît să am gunoi de aruncat. Puțini, foarte puțini au intrat în camera aia secretă a inimii mele. Toți au rămas.
Iubirile nu sunt făcute să moară, sunt făcute să trăiască pînă la ultima ta suflare. Între timp, ne trăim fiecare viața cu bunele și relele ei, pentru că în timpul ăsta lung pe care l-am trăit am învățat că oamenii nu sunt proprietăți, nici nu pot trăi legați cu lanțul unul de celălalt și de piciorul patului. Sunt libertăți, sunt zbor din care se mai odihnesc din cînd în cînd la tine-n suflet.

Despre iubire


Cineva a zis odată că dragostea ține trei ani. A mințit, cu siguranță. De fapt, cred că mulți dintre voi s-au prins deja de asta.
Problema e că oamenii confundă dragostea cu îndrăgostirea, cu acea perioadă plină de dorințe și de clocot al sîngelui, în care nu vezi nimic în jur, nu-ți dai seama ce defecte are adoratul/a, îndepărtezi pe oricine nu îl/o adoră la fel ca tine. Perioada aia oarbă în care mintea e cel puțin amorțită și vorbește doar sîngele ce clocotește în vene. Nu inima, nu! Asta cu inima e o confuzie gravă. Atunci vorbește doar sexul, dorința de apropiere trupească, restul o veni pe parcurs, sau nu. Tare nestatorinică e îndrăgosteala asta. Te arde în stomac dacă el își aruncă măcar o privire la alta și faci scenarii nebunești în care o supui la chinuri de neimaginat pe inconștienta care ar vrea să-i vorbească. Unele rămîn obsedate toată viața (că gelozia e o obsesie, o boală mintală, totuși), altele se vindecă pe parcurs și l-ar da cu mîinile amîndouă, numai să scape de el. Ar plăti și recompensă.
Ei, perioada aia de îndrăgostire, frumoasă și înflăcărată ține puțin. Uneori doar pînă după prima întîlnire serioasă. Alteori, trei ani. Ăsta e maximul pentru un om tînăr, cu dorințe normale, în funcție de modul în care partenerul știe să întrețină flacăra. Apoi intervine rutina, obișnuința și jarul se domolește, se acoperă de cenușa arderilor ce-au fost.
Acesta e momentul de ruptură dacă, între timp, nu a intervenit dragostea adevărată, așezată, cea care-i mai presus de sex și frămîntare trupească.
Iubirea aia care te face să zîmbești cînd chipul lui îți vine întîmplător în minte, care te încălzește pe dinăuntru un pic altfel decît dorința sexuală. Nu te umezești gîndindu-te la ce și cum ți-ar trage-o, ci ți se umezesc ochii de drag doar simțindu-l aproape. Te face să-i iubești și neputințele așa cum îi admiri calitățile, te face să îi aduni șosetele fără să i le arunci în cap, să lași capacul de la toaletă pentru că știi că el are alte nevoi decît tine și divergența asta nu e un capăt de țară. Nici măcar tubul de pastă de dinți strîns de la jumate nu mai e un capăt de țară, îl aduni la un luc în fiecare dimineață și-ți permiți să-l înjuri în gînd cu drag ”f*tu-te iubire, cît de idiot ești de nu poți învăța atîta lucru?”. Dragostea te face să-i gătești felurile preferate, chiar dacă ție nu-ți plac sau nu-ți mai fac bine. Bucuria lui te încălzește. Te face să-i observi toate imperfecțiunile și să vrei să i le săruți. Un rid nou, fruntea mai lată, părul mai rar, barba albită, te doare cînd se îmbolnăvește, îți tremură inima să nu cumva…
E valabilă și reciproca, să știți, chiar dacă trăirile și conștiința sunt puțin diferite.
Ei, sentimentul ăsta nu moare odată cu dorința sexuală și nu migrează niciodată către alt potențial partener. Dacă e întreținut, durează o viață. Și dincolo de viață. Durează o viață și-o moarte. Nu-ți poți închipui nici moartea fără el, dacă chiar ai întîlnit persoana aia unică, sufletul pereche, întregul tău. Probabilitățile sunt mici, dar există. Bunica mea a suferit atît de tare după moartea bunicului că într-un an s-a topit pe picioare și am îngropat-o lîngă el într-un sicriu mai mult gol. Avea puțin peste 30 de kg, dar zîmbea. A murit cu numele lui pe buze.
Cînd oamenii nu se potrivesc e trist, că pînă și sentimentul ăsta minunat moare. Moare în chinuri. E o tortură pe care o suporți ani mulți, care te ucide și pe tine încet, te transformă, încît în momentul ruperii nu mai ești același om. Trăiești, ești un supraviețuitor, răspunzi la același nume, ai același înveliș, dar ești altul. Mai poți iubi, te mai poți îndrăgosti, normal. Niciodată la fel. Niciodată.
Doar îndrăgostirile sunt identice, astea sunt copiate la indigo. Iubirile sunt unice, n-ai să întîlnești două la fel. Fiecare are amprentele, trăirile, toleranțele și durerile ei. Ai cîte una pentru fiecare om din viața ta. Dacă ai înțelepciunea să accepți de la început că pot muri înaite de vreme, că nimic nu garantează ”pînă moartea ne va despărți”, ai șansa să fii fericită, trăindu-le, observîndu-le, gustîndu-le pe fiecare în parte și bucurîndu-te de fiecare zi ce trece mai bogată cu puțin din sufletul tău.
Îndrăgostiți-vă, oameni buni, dar nu rămîneți așa. Nu căutați doar efemeritatea clocotului de foc, îndrăzniți și mergeți mai departe, treceți de nisipurile mișcătoare ce mărginesc iubirea, îmbogățiți-vă. Pînă la urmă, cînd vine sfîrșitul, doar dragostea rămîne. O povestesc alții mulți ani după ce nu mai ești.
Neața
PS. Într-o altă dimineață o să vă povestesc cum e cu iubirile ce apar după 40 de ani.

azi nu-s


uneori sunt umbră,
mă lungește soarele pe alei,
pe clădiri, pe copaci
mă fac cît un bloc cu patru etaje pe înserat
privesc în casele oamenilor
și mă minunez.
un copil se-ncruntă la un caiet liniat
un bătrîn zace de moarte
și uite aici, la etajul trei,
tinerii ăștia se ceartă.
ea e frumoasă, el e beat.
Păcat.
alteori sunt abur,
mă ridic deasupra orașului
dimineața devreme
și-acopăr cu pătura toți ochii
oamenilor iar oamenii se tem de mine
ca de întuneric.
uneori sunt vid,
în jurul meu se-nvîrte piatra ca apa,
în cercuri concentrice
și-atunci, tot ce-a fost materie se sparge
în mii de culori și se pierde
ușor în neant.
alteori nu sunt.
azi nu-s.