Ce-ai face tu?


Ce-ai face tu
de nu te-aş iubi?
Ar trebui să mă inventezi,
să mă modelezi din lut, pe roată
să mă încălzeşti sub inima ta
să împrumut din bătaia
ei, să furi iarbă din curtea
bisericii în noaptea
de înviere să mi-o pui în lumina
ochilor, să te recunosc.
Te-ar durea coasta
pe care ai purta-o în piept
în locul din care ar fi trebuit
să mă nasc.
Ce bine că sunt şi că te iubesc,
altfel ce-ai face tu
fără dragostea mea?

Și dacă


Și dacă mîine-aș dispărea,
cui i-ar păsa
că-n locul meu rămîne gol?
Ce pasăre în zbor ar tresări
cînd ar simți că aripile-mi mor?
Ce nor pe cer s-ar încrunta
și cîte ploi ar plînge pierderea mea?
Nu s-ar clinti o frunză
sub păreri de rău,
de dorul meu nu s-ar răci o rază
doar macii-ar înflori timid,
s-ar undui și-ar povesti șoptit
c-a existat cîndva
un om ce s-a oprit
și le-a zîmbit preț de-un sărut,
cu inima.

995811_345553198904656_1746435070_n

Ascund


Ascund povești de nespus
sub povești din vieți trecute.
Ascund dureri de nedus
sub cicatrici de valuri albite
Ascund iubiri învolburate
sub liniști aparente.
Ascund lacrimi sub zîmbete.
Ascund cuvinte sub tăceri.
Ascund amintiri sub uitări.
Mă ascund pe mine de mine.
Într-o zi am să mă pierd.

tîrg


Mi-am vîndut inima
pe-o mînă de vise colorate.
Le-am umflat pe rînd
am pus în ele cîte un strop
de sînge cald,
o bătaie de pleoapă,
o lacrimă
și-un gînd,
le-am legat bine
și le-am dat drumul
să zboare.
Niciunul n-a găsit drumul înapoi.

Îngheț


au înghețat ferestrele
azinoapte,
cînd mi-ai trimis crivățul
din nordul gîndului spre inimă.
În mine doar ochii
mai ard sub giulgiul
de sticlă, înghețul
m-a prins cu sufletul
descoperit.

De moarte


ții minte cînd m-ai luat
de mînă și m-ai dus
în cer?
atunci m-am molipsit
de moarte
și mor cu o lacrimă
în fiecare zi în care
tăcerile
cresc ziduri între noi.

Concert


Ședeam umăr lîngă umăr
în fața unei coli,
scriam pe ea la patru mîini,
improvizam magnific
concertul vieții noastre
și-n sală
spectatorii uitau să mai respire,
așteptau încordați
gloriosul final.
Nimeni nu a aplaudat
cînd ultima literă
a fost scrisă
doar ochii si-au plecat
pleoapele grele
de lacrima sfîrșitului.
Mîinile-au scăpat, ostenite,
stiloul.
Ce-ar mai fi fost de spus
după atîta iubire risipită?

Nu mă iubi


Nu mă iubi cu măsura
cu care le-ai iubit pe toate
înaintea mea
sădeşte-mă în piept,
udă-mă cu lacrimi –
îţi voi umbri ochii
răniţi de lumina zilei,
îţi voi lumina nopţile
părăsite de lună,
îți voi hrăni visele
cu nectar din cupe de argint.
lasă-mă să-ți cresc din piept
ca din pămîntul negru
în care strămoșii m-au ursit
să rămîn.
cu mîinile tale smulge-mă
din a treia coastă
cu ochii măsoară-mă
modelează-mă din apă și lut
ca să-ți rămîn
bătaie de inimă pînă la sfîrșit.

Vor trece anii


Vor trece anii ca un vis în zori
şi poate, într-o bună zi,
îţi va fi dor,
atât de dor c-ai vrea să-mi simţi
buzele moi
şi palma caldă pe obraz,
s-adormi în prag de dimineţi
învăluit în sărutări,
cum aţipeai, pierdut în nori,
cînd mă iubeai.
Să închizi ochii şi să laşi
să-ţi pice-n palmă
o lacrimă,
voi strecura-n căldura ei
sărutul, ca odinioară,
cînd îmi făceam din palma ta
un leagăn pentru sărutări.
De-o fi să-ţi fie cîndva dor,
atît de dor,
cheamă-mă, o să cobor
să-mi iau pe rînd cîte-un sărut
din amintiri şi voi pleca
cu visul tău şi cu amarul ce-ar putea
să-ţi tulbure pentru o clipă
lacrima.

Ultimul renghi


E abia cinci după amiaza și-i atît de întuneric că-ți bagi degetele în ochi ca-n cea mai adîncă noapte. Frigul umed intră pe la toate cusăturile hainei și o face să regrete blana lăsată dimineață pe cuier, era soare, se preconiza o zi frumoasă, acum plouă cu gheață și merge la priveghi cu mîinile adînc afundate în buzunare. În geantă are ascunse 4 lumînări mici, de parafină, cumpărate de la taraba din piață cu 10 lei kilogramul, oricum, mortul nu-i prea pretențios și nici măcar prețios. Merge de parcă s-ar întoarce și cînd ajunge la poarta cimitirului se oprește o clipă să-și tragă sufletul. N-a luat nici măcar o floare și-și mută indecisă greutatea de pe un picior pe celălalt în fața magazinului de pompe funebre a cărui vînzătoare cu fuste crețe o îmbie din ochi. Oare, să cumpere o jerbă, sau să mai aștepte? Se hotărăște brusc, se învîrte pe-un călcîi și întoarce spatele coroanelor din flori de hîrtie colorată. Mai bine merge așa, sigur o să-i ia Fanelia o jerbă mîine, înainte de înmormîntare. O să înșiruie numele tuturor pe ea și bună pace.
Fetele întîrzie și ei i se strînge ușor haina în spate cînd își dă seama că e singură în fața cimitirului, în mijlocul întunericului de smoală. Porțile larg deschise o îmbie să intre și-o mai trece un fior cînd vede pe aleea palid luminată un șir de cruci cuminți de pe care zîmbesc strîmb fețe necunoscute ce-și dorm sub piatră somnul de veci. Să treacă timpul, încearcă o distracție din copilărie, cînd se strecura pe lîngă bunica dimineața și încropea povești plecate de la epitafurile de pe cruci.
„Aici odihnește inginer Popescu Nelu, decedat la etatea de 86 de ani… familia îndurerată nu te va uita în veci”. Cît ar mai fi fost dispusă familia îndurerată să-l suporte pe bătrînul urduros ce privește trist de dincolo de rama încrustrată-n piatră? Domnul inginer nu pare prea convins să-și continuie viața care l-a purtat pînă la venerabila vîrstă, pare mai degrabă nerăbdător să-și ducă titlul în brațe pe lumea cealaltă. Cimitirul e un loc în care ipocrizia își dă examenul de maturitate, pretutindeni stau săpate în piatră competențe căpătate de decedat în timpul vieții, parcă mortul titrat n-ar fi fost tot o mînă de oase în putrefacție ca ultimul cerșetor. ”Aici odihnește doctor inginer Mosorescu„. Ăsta chiar are nume predestinat, sigur a fost priceput in tras sfori.
Nimeni nu scrie pe cruce: Aici odihnește Gheorghe mincinosul, sau Mița curva cartierului, asta nu, după moarte toți devin buni, perfecți, regretați.
Se apropie, în sfîrșit, Fanelia și cu ea vine Lara, soția defunctului de azi și Mirela, sora ei.
– Hai, femeie, că am înghețat aici, credeam că nu mai vii, o ia Lavinia tare de cum o vede. Fanelia o privește ca pe o meduză străvezie ce-și agită tentaculele pe lîngă picioarele murate în apa mării și zîmbește misterios. Mai că-i vine să scoată limba și să-i zică ceva de dulce.
– Condoleanțe, Lara, îmi pare rău, rostește, totuși și-și încropește o mină tristă cînd ridică ochii către văduvă. Lara zîmbește și-i face cu ochiul.
– Lasă tu condoleanțele pentru alții. Ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat și e bine așa.
Lavinia înghite în sec, știe, cu o lună în urmă abia o scăpase din mîinile bărbatului furios care-și pusese în cap s-o omoare, ca nu cumva să moară el înainte și ea să se mărite cu altul. Ea l-ar fi omorît cu mîinile goale, Lara s-a întors în căminul conjugal. Aveau avere, familie și-o căsnicie de 30 de ani în spate.
Proaspăta văduvă se apropie înaltă, blondă, elegantă în hainele cernite, cu un fard de pleoape ce-i accentuează seninul ochilor, dă capul pe spate și rîde cu poftă.
– Fetiță, uite ce plouă, se vede că Mirel regretă c-a plecat, zice rîde în continuare. De alături, Mirela o privește cu duioasă înțelegere.
– Nu te pune la mintea ei, e drogată. I-am dat deja 3 pastile de diazepam.
– Ești nebună, vrei s-o omori?
– Las-o că nu moare, proastă cum e, ar fi plîns de s-ar fi umflat după nemernicul ăsta. O ia de braț pe Lavinia care tremură deja ca o frunză dezbrăcată și-o ajută să urce treptele.
Ușa capelei scîrțîie sinistru și se deschide greu, din interior răzbește flacăra moale a lumînărilor și umbrele împrăștiate de candelabrul cu cinci becuri economice cu lumină rece ce-atîrnă din tavan.
În stînga, Mirel stă țeapăn ca un ginere în costum nou, întins în coșciugul lăcuit, pe patul mortuar. Hainele îi atîrnă largi pe oasele întinse, mîinile împreunate pe abdomen au culoarea mierii zaharisite în care-o mînă de copil a înfipt cîte zece fire țepene de păr pe fiecare deget, husa de satin alb cade în falduri peste marginile sicriului și acoperă pe jumătate mînerele imense de bronz. Lavinia îl privește cîteva clipe cu gîndul dus, încearcă să vizualizeze o scenă tristă, să poată stoarce cîteva lacrimi, dar nu-i vine în minte decît imaginea craniului așezat pe o pernă extrem de subțire, direct pe lemnul tare. Își închipuie cum se va bălăngăni stînga-dreapta, tronc-tronc ca o nucă seacă cînd îl vor purta către groapă, se întreabă dacă o să-l doară și-o să facă cucui și-o bufnește rîsul. Duce mîna la gură, tușește ușurel și-și ascunde repede privirea în pardoseala de piatră tocită să n-o vadă sora defunctului care urmărește cu ochi critic toată scena, așezată la căpătîiul mortului pe un scaun de scîndură albă, fără spătar, de pe care șoldurile i se preling languros în afară.
În mijlocul capelei așteaptă binecuvîntarea pentru ultimul drum o băbuță sfrijită cu basma înnodată sub barbă, cu pielea galbenă ca o lămîie coaptă și gura strînsă pungă, pare că duce cu ea în mormînt un secret extraordinar și s-a temut să nu-l piardă înainte de-ai ieși sufletul, în dreapta un moșulică îmbrăcat în palton gros, ros pe la mîneci, cu căciulă de miel pe cap. De pe lîngă ei privesc triste florile de hîrtie cerată înfipte în coroane pe care atîrnă panglici negre cu sincere condoleanțe, în veci nu te vom uita, banalități, minciuni, durere.
Frigul e mai pătrunzător înăuntru ca afară în ploaie, morții sunt serioși, țepeni și importanți, ei chiar știu că aia nu mai e vreme de trăit.
– Ia uite ce noroc pe Mirel, are companie, zice Fanelia. Să nu se simtă singur. Lara strînge cu putere mîna Laviniei și-i strălucesc ochii albaștri fără umbră. Își face de lucru cu lumînările aprinse la căpătîiul lui, se apleacă peste sicriu să așeze cîteva flori căzute pe fața ca de ceară a fostului soț și eșarfa de mătase neagră i se agață în țepii unui trandafir din buchetul pus pe pieptul răposatului, dă să se ridice, materialul opune rezistență și cedează cu zgomot în final, Lara se împiedică într-o coroană sprijinită prost de piciorul metalic al patului, fîlfîie de cîteva ori din mîini și cade în genunchi înainte să reușească vreuna din fete s-o prindă. O bucată de mătase neagră face notă discordantă cu verdele crud al frunzelor din buchetul de trandafiri albi, dresul negru are o graură imensă în genunchi și prin ea se ițește bosumflată o viitoare vînătaie serioasă.
– Mai dă-o dracu de treabă, Mirele, nici acum nu te potolești?, îl ceartă iritată pe mortul care stă impasibil cu ochii închiși. Au venit fetele și te dai în stambă în fața lor pînă și-n sicriu, nebunule. Parcă ești turbat.
Sora mortului cască niște ochi cît platourile de pește și se învinețește vizibil la față. Fanelia se apleacă spre ea și-i șoptește îngrijorată,
– Aoleu, vă este rău? Ieșiți puțin la aer, vă rog, respirați, să nu vă ia Mirel cu el, Doamne ferește, că s-au mai văzut cazuri. La cum zîmbește, siigur nu pleacă singur! Vreți o gură de apă?
Ajunsă în pragul agoniei femeia pufnește, se ridică și iese grăbită din capelă. Cele patru prietene se privesc și izbucnesc într-u rîs nervos ce face pereții capelei să răsune ca un clopot. Zece perechi de ochi privesc uimite de pe la căpătîiele celorlalți morți. Din sicriul său învelit în mătase albă, Mirel le zîmbește complice, ștrengărește, din colțul gurii.
– Mă, ce-i al lui e-al lui, se trezește Lavinia și se miră singură de cuvintele calde care aburesc puțin în aerul înghețat, pînă se le îngîne ecoul. Avem cel mai vesel mort din capelă.
Grupul mai trage un hohot isteric, în jurul lor babele se-nchină, de pe altarul capelei un Iisus răstignit pe-o cruce de lemn privește trist la insolita adunătură, doar Mirel zîmbește în continuare de parcă le-a jucat cel mai tare renghi. Habar n-are că viața i l-a jucat lui pe ultimul.