Eu nu sunt mîndră că sunt româncă. Sunt fericită că m-am născut aici, în țara asta cu Dunăre, cu Jiu, cu munți și văi, cu bătrînii mei care-și botezau copiii cu botezul pămîntului. ”Din pămîntul ăsta ești, tot aici să putrezești.” Sunt fericită că mă trag din oameni cărora pămîntul ăsta le-a fost rană, și viață, și ideal.
Iubesc țara asta așa cum îmi iubesc mama. De fapt, cred că o iubesc chiar mai mult, dacă stau să mă gîndesc bine, cu mama n-aș putea sta zi de zi, pe ea n-aș putea s-o părăsesc. N-am fost, nu sunt în stare, e singura patrie pe care o cunosc singurul loc în care pot să spun că mă simt acasă, fie că sunt în vîrf de munte, sau pe nisipurile oltenilor mei.
Nu pot s-o hulesc și de ce aș face-o? Nu România ne alungă copiii de acasă, nu România ne ține săraci, nu România ne disprețuiește. Ea doar ne suportă delăsarea, nepricepere, aroganța, prostia.
Ea are cîmpii mănoase pe care noi le-am lăsat în paragină. Pentru pămînturile ei strămoșii noștri au murit cu arma în mînă, cînd știau să mînuiască doar coarnele plugului. Noi le disprețuim, nu se face ca oameni mîndri ca noi să umble cu pămînt pe sub unghii, ce pizda mă-sii. Noi suntem născuți domni. Agramați, inculți, dar domni. Și de zeci de ani dăm naștere altor generații de domni cu gaură-n piept și-n creier.
Ea a avut munți împăduriți. Noi i-am lăsat golaș că a fost mai ușor să punem la pămînt pădurile pe care ea le-a crescut în sute de ani, încă de pe cînd era Muntenia, Moldova, Transilvania, Banat, decît să construim ceva durabil ca să facem bani. Pe doi firfirei le-am dat și munții plîng golași acum că, bineînțeles, nouă ne pute cazmaua, cum să săpăm și să transpirăm să punem alții? Las că avem mai mult loc pentru pîrtii de schi.
Ea a umplut pădurile cu lupi, vulpi, porci mistreți, urși, capre negre. Noi îi împușcăm că nu mai avem loc, ne trebuie case în mijloc de munte cum am văzut că au ăia în filmele americane. Să avem aer curat să fugim de agitația orașelor în care trăim, să ne curățăm de mizeria banilor pe care-i facem. Cum să-și permită nenorocitul ăla de urs să vină în curțile noastre încăpătoare, la ușa vilelor noastre cochete? Era bîrlogul lui acolo? Nu ne interesează, să moară! Și chiar îi omorîm iar România plînge, dar tot ne suportă,
Ea avea munții plini de bogății nenumărate. Noi le-am furat, sau mai rău, le-am vîndut altor hoți pe niște comisioane grase încasate de niște demnitari. Ea tot ne suportă.
Noi votăm și-i punem în frunte păduchi mari, nesătui, păduchi cu neamuri multe, care-i sug și ultima picătură de vlagă. Și tot ne suportă, mă! Tot nu se dezice de noi, copiii ei mîndri că-s proști!
De ce n-aș iubi țara asta minunată care încă așteaptă o minune care să ne trezească, să ne facă să ne scuturăm de lene și autosuficiență și s-o scăpăm de paraziți?
Cum să nu-mi placă cînd ea e atît de bogată în tradiții și-n neamuri? Dacă cobori din sferele înalte ale mîndriei de-a fi dac verde și mergi la pas prin satele ei o să găsești turci, tătari, ruși lipoveni, sîrbi, bulgari, sași, secui, șvabi, olteni, moldoveni, bănățeni, ardeleni cărora pămîntul ăsta le e tot inimă care le bate în piept. Fiecare cu tradițiile, cu poveștile lor de viață pe care abia așteaptă să le împartă cu tine, să se bucure cu tine, să te facă să-i iubești. Oameni ca noi care aici s-au născut, aici trăiesc de-o viață pe locul unde au trăit și moșii și strămoșii lor, aici au îngropați părinți și frați, poate copii, aici se simt acasă și n-ar pleca din locul lor decît cu picioarele înainte.
Cum pot să nu iubesc țara asta cînd mi-a dat ocazia să cunosc în casa ei oameni atît de diferiți și atît de minunați? Cum aș putea s-o hulesc cînd sub glia ei îmi dorm străbunii, bunicii, unchii, iubirile și doar aici îmi e acasă?
Voi puteți? N-aveți decît. Eu nu pot decît s-o iubesc. Îmi curge prin vene.
Nu o să spun azi ”la mulți ani, români”, că nu e doar ziua românilor. O să spun ”La mulți ani, România, să ne trăiești multe veacuri de acum înainte, cu toți oamenii tăi frumoși!”
în inima mea
V-aș povesti
V-aș povesti de septembrie. De cîntecul greierilor în nopțile prea calde, încă, de luna nouă, de brotăceii ce se chemau în liniștea nopții peste satul copilăriei mele.
Vacanța lîncezea, ne obosise deja cu nisipul ei fierbinte, porumbul nu mai avea lapte, se coceau merele în livadă. N-aveam livadă, ne strecuram șerpește peste gard și le furam din livada școlii. Mere de toamnă, acrișor-parfumate ce pocneau în dinți cînd le mușcai. Îndesam în sîn și-acopeream cu ele sentimentul de vinovăție ce ne încerca. Eu eram cea cu conștiința veșnic trează, normal, Nicu doar rîdea și-mi spunea că-mi fac prea multe probleme, oricum noi îngrijeam livada tot anul și-apoi, de ce le-am fi lăsat profesorilor? Noi eram copiii, aveam tot dreptul să le mîncăm. Avea dreptate, merele erau mai bune așa, acoperite de sentimentul fructului interzis.
Azi Nicu nu mai e, a rămas cu copilăria sub placa boltită a unui mormînt. L-am căutat acum două veri, cînd am dus-o pe ultimul drum pe Ileana. Nu l-am găsit în marea de cruci ce l-a înconjurat. Tot satul s-a mutat într-un fel sau altul acolo și Nicu, dragul meu pe care mi-era greu să-l las singur în întuneric și-a făcut satul lui de cruci în lumea fără de dor. Poate de aceea ulițele îmi par tot mai pustii și casele tot mai triste cînd ajung acasă.
V-aș fi povestit de sfîrșitul lui august și de ziua în care am cunoscut-o pe Bursucel. Era ziua ei și eu habar n-aveam. Mi-a adus trandafiri albi, tot ea mie, știa că-mi plac, scrisesem undeva pe fostul blog și, atentă ca întotdeauna, a reținut.
A fost cea mai tihnită după-amiază de august pe care o trăiam de cînd eram în București, atît de senină și veselă că din cînd în cînd tresăream și priveam în jur speriată. Mă temeam că nu-i adevărat.
De vreo oră s-a terminat ziua ei. Azi i-am scris cum am putut, habar n-am de-a citit. S-a dus și Bursucel peste apa cea mare, în altă lume, cu alte obiceiuri și alte ore. Mi-e tare dor de ea.
V-aș fi spus de-o plajă pustie-n apus, de șoaptele valului spart ritmic de mal, de tinerețea mea ce încă mai putea visa frumos.
– Ce faci mami, nu vezi că s-a înnoptat?
– Vorbesc cu marea, puiule.
– Mamă, marea nu vorbește! E doar o apă sărată într-o căldare mare.
Copilul adult certa adultul copil. Și acum e cam la fel, doar visele mele-au apus și copilul adult s-a mai domolit, a învățat să-și netezească colțurile.
V-aș fi spus de-o vară fierbinte în care-am așteptat zi de zi om drag plecat departe. Vara s-a sfîrșit cu așteptarea. Azi vine toamna și încă sper să mi-l aducă.
Neeaah, am o mie de povești de spus și poate că-ntr-o zi le voi da drumul să curgă toate odată, că prea se bulucesc grămadă să bată-l ușa frunții.
-Cioc-cioc!
-Cine-i acolo?
-Toamna poveștilor ce-așteaptă să fie spuse!
S-aștepte. Întîi e rîndul toamnei frunzelor galbene în arșița soarelui. Și-a iubirii ce va fi să vină. Am să vă povestesc cîndva și de ea.
Verb mut
Aș fi putut să-ți povestesc despre
fetița cu pantofi roșii
căreia i-am șters norii din ochi
cînd i-am legat șireturile de mătase
într-o seară fierbinte de vară.
Mi-aducea aminte de iarba înrourată
din ochii altei fetițe,
cînd își murdărea săndăluțele cu flori.
Puteam să-ți vorbesc despre bătrînul cu un picior
care-și număra săriturile în cadența unui cadru
de aluminiu. Un pas – o săritură – un pas,
doar unul stingher și întunecat
fără perechea pasului lipsă,
dar vine toamna și toamna
frunzele prind aripi,
zboară după păsările plecate în pribegie,
spre ultimul dans
își cîntă șoptit cîntecul de lebădă
al frunzelor veștede
iar verbul meu ascunde tăceri.
Adun șoapte pentru mai tîrziu.
de-atîta dor
De-atîta dor,
dimineața își îneacă visele
în apa ferestrei,
se zbate între ieri și azi
ca un fluture orb
cu aripi arse în foc,
se-nvîrte bezmetic pe străzi ude,
unde urma pașilor tăi se ascunde
și ziua mi se naște-n genunchi,
de-atîta dor.
Cel mai bun prieten
Cel mai bun prieten al meu a fost o bicicletă veche fără cadru,
cu vopseaua sărită și cu numele șters.
Avea spițe nichelate, strălucitoare și cauciucuri cu multe petice,
le lipea tata de cîte ori călcam cu ele prin mărăcini.
Nici măcar nu era bicicleta mea,
dar ea, ca nimeni alta, mă înțelegea perfect,
știa cînd sunt tristă și mă ademenea cu ghidonul s-o încalec,
să dăm o roată satului, pînă la Jii.
Cînd eram nervoasă se ferea din calea mea,
simțea c-o poticnesc în dealul de nisip și-o înjur,
și-mi vărs nervii pe ea și plîng,
ori ea nu suporta să mă vadă niciodată pîngînd.
Un timp, cel mai bun prieten al meu a fost un cățel cu ochi de alună.
Venea lîngă mine și-mi lingea picioarele de drag,
îmi punea capul în poală și plîngea cu mine,
îmi vîra catifeaua botului sub nas, să ne pupăm, să-mi treacă.
De la o vreme, cel mai bun prieten al meu e cerul, mă ademenește
cu cețuri și nori grași cumulonimbus răsăriți pe nesimțite,
din spatele muntelui.
Într-o zi am să urc muntele pînă în vîrf și-am să încalec pe unul
ca pe vechea mea bicicletă fără nume,
să dau o dată roată pămîntului,
pînă la Jiul cel mare,
să trec în zbor pe lîngă vameșii uimiți de prietenia atît de frumoasă
dintre o fată cu ochi verzi
și-un nor de furtună.
Într-o zi
Voi obosi şi eu curînd şi voi uita
că mai sunt pe lume
săruturi nesărutate,
cuvinte nespuse,
vise nevisate,
îmbrăţişări îngheţate,
iubiri neîmplinite,
speranţe nesperate
şi-atunci, în ultima zi de echinocţiu,
cînd nici primăvara nu-şi va aduce aminte
de ce-ar mai coborî o dată în noi,
voi trage perdeaua pleoapelor şi lumea
se va întuneca.
Uşa va rămîne o vreme deschisă,
niciun dor nu va-ndrăzni să treacă
dincolo de ea, se vor zidi de bună
voie în pereţii albi ca zăpada mieilor
ucişi în numele unei credinţe iluzorii
sub ochii îngroziţi ai oilor.
O clipă, ochii tăi vor păstra pe retină
imaginea răsturnată a unei Ane ascunse în zid,
mîinile tale mă vor închide sub piele,
visul tău mă va visa în lacul nopţilor fără lună,
inima ta va tresări cînd mierla îmi va striga
numele, dorul de mine te va durea
un timp, pînă cînd vîntul rătăcit va trînti uşa
în urma mea.
Într-o zi voi uita
că te-am iubit şi-am reflectat cîndva
lumina ta.
Din viaţă
Mi-a răsărit în faţă cu adidaşii lui scîlciaţi încălţaţi pe piciorul gol, tocmai ce luasem o salată şi voiam să ies din piaţă. În dreptul uşii a trebuit să mă opresc să nu mă ciocnesc de el. Era rufos, murdar, înfrigurat, avea o căciulă veche, din aceea cu urechi, îndesată pe cap, haina -groasă odată- era legată cu o sfoară în talie, barba murdară în neorînduială, în mîna dreaptă cu degete pe care mizeria se aşezase în straturi succesive, negre, căra o sacoşă de rafie la fel de soioasă ca restul îmbrăcăminţii. În sacoşă avea un carton şi-un colţ de pîine uscată. Îşi tîra paşii pe aleea dintre tarabe şi nu-l puteam depăşi, deşi m-aş fi grăbit. Goliciunea sacoşei pe care-o purta m-a izbit mai mult decît starea deplorabilă a hainelor. Mi s-a făcut gol în stomac. Am intrat în primul magazin de mezeluri şi am cumpărat o bucată de salam. 550 de grame. Am ieşit, l-am căutat din priviri şi nu l-am mai zărit. M-am temut că l-am pierdut şi o să rămîn cu salamul. L-am văzut, într-un final, mergea abătut, cu privirea în pămînt, drept înainte. Am mărit pasul, l-am ajuns şi i-am întins, timid, bucata de salam. M-a privit cu neîncredere, s-a uitat la salam, apoi iar la mine.
– Luaţi-l, vă rog, e pentru dumneavoastră… pîine poate reuşiţi să vă luaţi singur, vă dau bani.
– Nuuu, pîine am, a zis şi-a luat sfios pachetul din mîna mea tremurătoare. L-am lăsat în timp ce-mi mulţumea, mi-am luat pîinea cu maia de la chioşc şi-am dat să plec. În momentul acela mi-a răsărit în cale alt bătrîn. Avea un soi de disperare în gesturi, în priviri şi-n glas. Nu mi-a cerut, a implorat aşa cum implori cerul într-un moment de cumpănă.
– Mi-e foamee! Ajutaţi-mă, vă rog! Nu vreau bani, îmi luaţi ceva de mîncare, nu-mi daţi bani, vă rog…luaţi-mi de mîncare.
Am zîmbit, în jur nu mai erau tarabe cu mîncare.
– Ce vrei să-ţi iau de mîncare?
Cu un licăr în ochi a întins mîna către taraba măcelăriei.
– Vrei carne?
– Dacă aţi vrea… am copiii flămînzi, doamnă, mi-e foame.
M-am uitat la mîinile lui îngheţate, m-am uitat la carnea expusă, la vînzătorul care mustăcea dincolo de tejghea. Am cerut 1 kg de spată, omul a cîntărit, mi-a ambalat-o, am plătit şi am întins pachetul bătrînului, fără să-l privesc direct în faţă. Îi simţeam lacrimile în ochi, surpriza uriaşă pe care încă o trăia. Îi priveam doar tremurul mîinilor cu care îmbrăţişa pachetul de carne şi-i auzeam cuvintele de mulţumire.
– Dumnezeu v-a scos în calea mea azi. Dumnezeu să vă dea sănătate, bogdeaproste, doamnă, bogdeaproste. Dumnezeu să vă dea sănătate.
Striga, glasul lui răsuna înlăcrimat pînă departe, tarabagii din jur se priveau unul pe celălalt şi-şi dădeau coate, unul din ei a venit şi-a strîns mîna măcelarului şi amîndoi au izbucnit în rîs. Doar eu am plecat cu privirea dreaptă, ochii în lacrimi şi un zîmbet amar în colţul gurii. M-a durut rîsul celor sătui mai mult decît lacrima flămîndului.
Nu sunt
Nu sunt o coală albă de hîrtie,
nimeni nu mai poate să-şi scrie în pielea mea
povestea de la început şi să pretindă
că tot ce sunt îi aparţine.
Duc în mine toate poveştile trecute
în care am rîs şi-am plîns,
în care-am visat, am sîngerat
şi-am murit pe rînd în toate finalurile,
cu fiecare semn de exclamare,
cu fiecare punct.
Nu sunt o coală albă de hîrtie,
în mine doar un semn de întrebare
aşteaptă un cuţit.
De n-ai fi venit
De n-ai fi venit,
te-aş fi inventat
într-o noapte tîrzie de vară,
cînd lumea în jurul meu
se prăbuşea ca un castel de cărţi de joc
te-aş fi modelat în gînd,
ţi-aş fi desenat inima
cu degetul muiat în sînge
şi i-aş fi poruncit să bată pentru mine,
aş fi furat din culorile răsăritului
şi ţi-aş fi pictat ochii senini,
aş fi smuls o rază de soare
şi ţi-aş fi desenat cu ea un zîmbet.
De n-ai fi venit
te-aş fi născut din amintiri
şi m-aş fi minţit că m-ai iubit,
cîndva.
Ce şansă uriaşă am
că m-ai văzut şi te-ai oprit
preţ de un zîmbet,
exact cînd visul frămînta în lut.
Rîu
Rîu sunt, apa mea curge
peste oameni ca peste pietre,
îi modelez, îi netezesc
le dau forma sufletului meu,
noaptea le prind în păr stele,
dimineaţa le spăl ochii cu raze
de soare.
Uneori îmbrac frunzele toamnei,
alteori mă hrănesc cu zîmbete de copii.
Închid ochii cînd zorii-şi scaldă
obrazul dimineaţa devreme,
Tac cînd noaptea îşi înmoaie
degetele înainte de rugăciune,
doar cînd se înserează în miezul zilei
mă tem că izvorul îşi va găsi
un alt drum şi va păşi în salturi
pe sub stînci iar oamenii se vor aspri
şi mă vor uita pînă la prima ploaie.
Amăgiri 