Pînă la tine,
tăcerile mele erau liane
în mijlocul pădurii, trăiau ascunse
adînc, ferite de ochi răi
de oameni.
Inima-mi bătea egal,
tic-tac, tic-tac,
închisă între gratiile
unei colivii albastre,
pînă la tine.
Oamenii roiau în hohote
în jurul meu, vorbele
le erau săgeți otrăvite
ce se înfigeau adînc, în carne,
pînă la tine.
Eu nu m-am împlinit în nimeni
ca acum, cînd tăcerile noastre
unite plimbă luna de mînă prin
vacarmul marelui oras.
Pînă la tine.
Frânturi de gând
Uneori
Uneori mi se face o teamă
cumplită c-ai să mă uiţi.
Privesc în ochii tăi
şi-aş vrea să întorc timpul,
să mă mai nasc odată,
să te visez în nopţi
cu lună plină în obraji.
Ţi-aş recunoaşte mâinile
fără să mă rătăcesc
prin dezmierdări străine.
Unul cîte unul
Ne-a orbit libertatea,
ne-a înfipt în ochi ace de gheaţă,
nu mai putem vedea dincolo de apa lor decît în alb şi negru,
ne trebuie medicamente,
toţi farmaciştii ne strigă asta în toate reclamele colorate,
cele mai vesele personaje sunt în faţa rafturilor
din care se revarsă ca din cornul abundenţei
pastile pentru sănătate, pastile albe pentru durere,
pastile pentru articulaţii,
pentru hemoroizi, pentru balonare,
pentru greaţă, pentru micoze şi mîncărimi,
toate astea au nevoie de pastile să înflorească,
să crească,
să ne dea iluzia că suntem vii şi nimeni nu poate trăi
fără bolile lumii adunate în flacoane colorate
aşezate frumos în rafturi din lemn vechi de stejar.
Cele mai căutate sunt pastilele albastre
de potenţă, avem nevoie de ele
să ne futem în ea de viaţă,
cineva trebuie să facă şi planul
la futut şi vedeţi bine că media de vîrstă în ţara asta
a crescut al dracului de mult,
nu mai sunt tineri suficienţi care să se fută pe bune,
să facă copii, să ne putem şi noi odihni
de la 50 de ani ca bătrînii de odinioară,
noi trebuie să ne sacrificăm,
suntem generaţia de sacrificiu se ştie, ce plm.
Ne interpretăm al dracului de bine rolurile,
nimeni nu crede că ne jucăm chiar viaţa,
că durerile-s reale
şi lacrimile alea de ne inundă obrazul sunt pe bune,
lacrimile noastre sărate, amare, vii.
Murim pe scenă, publicul aplaudă şi pleacă fericit acasă,
mînă în mînă,
în urma lor luminile rampei se sting,
podeaua de lemn vechi, vopsit se deschide şi ne primeşte
pe fiecare după numele nostru,
pe rînd, unul cite unul.
Într-o toamnă
O să-mi lepăd într-o toamnă
toate visele şi aşa dezvelită,
cu umerii goi,
o să-mi adun rădăcinile,
o să-mi strîng crengile
goale la piept şi o să plec
ca şi cum n-aş fi fost.
În locul meu va rămîne,
un timp, rana. În jurul ei
vor creşte înalţi,
stejarii.
De black friday
Ce bine că nu s-a vîndut şi iubirea
la reducere de black friday,
că nimeni nu s-a gîndit
s-o fure s-o pună pe tarabă,
la ofertă,
o iubire nouă ar fi venit la pachet
cu un cuţit înfipt în piept,
cumpărătorul ar fi fost fericit
un timp,
cît n-ar fi ştiut că foloseşte
o iubire deja uzată,
luată din pieptul cald pe furiş,
într-o noapte întunecată de vineri,
în care numai banii contează,
ar fi crezut-o nouă
şi-ar fi ignorant toate mîinile murdare
ce-ar fi pipăit-o făţiş înaintea lui.
doar păgubaşul ar fi sîngerat
pînă la moarte,
prăbuşit în balta propriei dureri.
Ce bine că nimeni nu s-a gîndit
să mi te fure
ca să te vîndă la ofertă
pe o tarabă murdară în tîrg,
de black friday.
O clipă
Cînd ştii că sfîrşitul e aproape?
Cînd ace de gheaţă se-nfig
nemiloase în piept,
inima tremură,
şi sîngele-ngheaţă
o clipă în vene.
Nici nu-i nevoie de mai mult,
o clipă, atît
şi totul se năruie sub
ochii tăi ca un castel de nisip
spălat de valul ucigaş.
Noi, naivii lumii
Lumea se împarte niciodată egal,
în dreapta oameni răi,
în stînga oameni buni,
luptători şi inamici,
fiecare are dreptatea de parte lui,
fiecare are dreptul să-şi poarte
dreptatea pe umeri,
să-şi cureţe arma şi să lovească
în numele ei,
în numele păcii viitoare
în care adevărul va fi reîncoronat,
totdeauna adevărul învingătorului,
niciodată al învinsului.
Lumea se împarte niciodată egal
în noi şi ei,
buni şi răi,
doar la mijloc păşim pe sîrmă noi,
naivii ce vedem adevărul deformat
şi greşeala tuturor,
nouă ne pică lacrima pe graniţă
şi-amestecă cerul cu pămîntul
în oale de lut,
în noi se înfig flămînde
primele săgeţi,
noi suntem răgazul pe care Dumnezeu
îl acordă luptătorilor să-şi scoată
din ochi bîrna ce-i împiedică
să vadă inamicul,
pe sîngele nostru se întemeiază
fragila pace a lumii pentru că
doar în sufletul nostru încă
se mai nasc copiii Omului.
Învaţă-mi gîndul
Învaţă-mi ochii să vadă dincolo de ochii tăi
cînd mă priveşti adînc în ei,
învaţă-mi gura
să nu-ţi mai rostească numele,
Învaţă-mi sărutul să-ţi uite buzele,
învaţă-mi inima să nu mai bată
pentru tine,
învaţă-mi gîndul să te ocolească,
învaţă-mi visul să nu mai bată nopţile
pînă la tine.
Învaţă-mă, eu sunt elevul ideal,
pe inima mea
s-au făcut operaţii fără anesezie,
în ochii mei
s-au adunat apele tuturor mărilor lumii,
în mîinile mele
s-au aşezat toate galaxiile pierdute,
doar gîndul a rămas neîmblînzit.
Învaţă-l să te uite
şi poţi pleca, fii sigur că nimic
nu va rămîne-n urma ta.
Sentinţa viitoare
Onorată instanţă,
pledez azi pentru ce-a mai rămas
din viaţa mea şi niciun avocat nu trebuie
să-mi scrie pledoaria.
M-am achitat corect de toată durerea,
am plîns regulamentar toate lacrimile,
nu am lăsat pe nimeni să plîngă
pentru mine,
am încasat tăcută toate loviturile,
chiar şi pe cele pe care nu le
meritam,
uitaţi, le-am notat aici,
în pagina albă ce mi s-a dat la condamnare.
Am adunat toate umilinţele
în ciubărul spart de la capătul celulei,
le-am lăsat să se scurgă,
să se usuce,
le-am conservat în cea mai bună stare,
mi-am ascuns zîmbetul sub buze,
nu l-am lăsat să colinde liber
pe coridoarele închisorii,
am avut grijă să nu ademenesc cu el alţi
condamnaţi
la moarte,
mi-am smuls rîsul
şi l-am spînzurat de creanga neagră
a copacului uscat de la fereastră,
nici n-am privit lumina cît s-a zbătut,
să nu îmi pară rău, aş fi încercat
să-l salvez cu ultimele puteri.
Consider că am dreptul să pot închide ochii
şi să ascund sub pleoape
tot ce-am trăit.
Nu cer decît o coală albă pe care
să-mi pot scrie singură sentinţa viitoare.
Am obosit
Am obosit să fiu vară,
să mîngîi trupurile fierbinți cu raze de soare,
să încălzesc cu inima iubiri străine,
să fiu izvor în calea tuturor însetaţilor de viaţă,
să învăţ oamenii să iubească,
să adun lacrimile şi urmele paşilor
pierduţi de toţi plecaţii lumii,
am obosit să stau cu mîna întinsă
în răscruci, să ofer speranţă
tuturor călătorilor pe drumul vieţii.
Din ochii mei cad azi, îmbătrînite,
frunzele, în glasul meu se golesc cuvintele,
visele îşi întind aripile
şi pleacă în stol spre ţările calde,
în mine se aşterne frigul,
oamenii sunt tot mai rari, zgribuliţi,
se grăbesc spre alte locuri cu soare.
Sunt toamnă.
Amăgiri 