Eu n-am ştiut să zbor decît cu aripile
ce-mprăştie dimineaţa negurile.
Eu n-am ştiut să aştept decît cu crengile
ce-aşteaptă răbdătoare păsările.
Eu n-am ştiut să respir decît cu rădăcinile
adînc înfipte adînc în coastele munţilor.
Stînca a crăpat sub genunchii mei,
iubirea a-nflorit în ochii mei,
soarele a răsărit în zîmbetul meu,
timpul s-a oprit în inima mea
şi viaţa viaţă mi-a fost,
şi inima inimă s-a numit,
şi vorba aripă de fluture s-a rostit,
şi gîndul rază de soare a răsărit,
şi numele lumină mi s-a făcut.
Eu n-am ştiut să trăiesc decît în zbor,
am întins aripile şi-am împrăştiat negurile
în toate dimineţile.
Frânturi de gând
blestem
face-m-aş privighetoare
să am pădurea la picioare
şi fluturii să se oprească-n zbor
vrăjiţi de glasul meu cu dor.
face-m-aş val zglobiu de izvor,
să se adape din mine căprioarele,
în unda mea să-şi spele cerbii coarnele
şi urşii labele,
să curg peste pietre ca viaţa
peste om şi piatra
să poarte numele meu.
face-m-aş măr în răscruci
s-adun sub floarea mea îndrăgostiţii,
din merele mele să muşte cu poftă călătorii.
face-m-aş brad în munte,
să sprijin cu vîrful zborul vulturului
şi baierile cerului.
face-m-aş bob de grîu
să încolţesc primăvara sub zăpadă,
să simt cu urcă seva-n rădăcini,
să mă coacă femeile vara în ţest de lut pe vatră.
Face-m-aş tăiş de cuţit,
să mă înfig adînc în gîtul mieilor,
să simt clocotul sîngelui
înghiţit de tăcerea pămîntului.
Face-m-aş nor,
să-ţi plîng pe lumina ochilor
să ştie că i-am iubit
şi m-au minţit pînă la sfîrşit.
Face-m-aş vis de noapte
să mă topesc ca un abur la ziuă,
să nu mă doară decît zorile cu rouă
cînd soarele sărută zarea.
Desculţă
Păşesc desculţă
prin cioburi ascuţite de lumină,
pe lîngă mine trec zile
încălţate cu galoşi de pîslă,
bat pas de defilare anii în bocanci sodăţeşti,
gînduri grele trec ca şenila de tanc
peste asfaltul încins şi tulbură zborul
pescăruşilor ce-mpung cu aripi frînte,
cerul.
În depărtare bătrînul lup urlă la lună,
doar ochii mei aduc ploaia
ca pe o binecuvîntare peste buzele
crăpate ale pămîntului.
Tu n-ai să mori
Tu n-ai să mori cît degetele
mele îşi vor aminti perfect
conturul pielii tale,
cît ochii mei vor închide
în ei cerul ochilor tăi,
cît inima mea va purta
tatuat numele tău,
cît mintea mea îşi va aminti
cărarea pînă în gîndul tău,
cît gura mea va saruta
cu buzele tale şi de-oi uita
vreodată cine sunt,
vei trăi în sîngele
ce-mi va curge leneş
prin vene pînă la ultima
bătaie de inimă.
Tu n-ai să mori nici după
ce-oi muri, oasele mele
îți vor striga numele
de sub pămînt.
Adio
Adio nu e un cuvînt,
e o crimă cu premeditare,
un război mondial,
după el e doar neantul,
nimicul cel mai adînc,
secul pămîntului în care nu mai răsare nimic,
în urma lui nici ploaia nu mai are sens,
nici lacrima,
nici pasărea,
nici cîntecul,
nici bocetul.
Adio e o moarte în avanpremieră,
ar trebui ca oamenii să-l interzică prin lege.
Se făcea
Se făcea că murisem şi mama
mă plîngea liniştit, aşa
cum m-a plîns toată viața.
Din cerul ochilor ei lacrimile
picau perfect ovale,
una cîte una, în căuşul palmelor împreunate
în poală, după ce se aşteptau
una pe alta prinse în genele negre, lungi.
Vezi, mamă,
toată viată te-ai tot dus,
mie doar lacrimile astea limpezi
mi le-ai lăsat, spunea
şi-mi arăta brazdele adînci
din palmele muncite, albite
de apa sărată a ochilor,
ea vedea lacrima,
eu vedeam munca.
Te-ai tot dus, măicuță,
ți-a fost viața numai drum
şi-acum te gîndişi să pleci
de tot şi să mă laşi.
Cînd te mai văd eu, mamă,
cînd îți mai aduni tu ațîția amar de paşi?
Cuvintele îmi ardeau tălpile,
călcam pe ele ca bulgăroaicele pe cărbuni încinşi
de ziua sfinţilor şi m-am trezit.
Îmi murise moartea pînă-n zori.
În mine
Privesc în oglindă şi nu mă recunosc… adică eu mă ştiam altcineva, altcumva, nu o cunosc pe femeia de dincolo de apa oglinzii, nu ştiu cine e, ce-a trăit, cum a supravieţuit, ce gîndeşte. Mă uit în ochii mei şi nu pot citi nimic în ei, sunt o carte închisă.
Şi totuşi, mă cunosc, pe mine mă cunosc, în mine e scrisă toată viaţa mea, mă port în braţe pe stradă şi-mi spun că încă mai am multe de făcut, de gîndit, de iubit, în mine sunt tînără, veselă, plină de viaţă.
Aş mai lua o dată viaţa de la capăt, s-o adun strîns, ca pe un ghem de aţă colorată. N-aş mai greşi la fel, cu siguranţă, aş face lucrurile mai bine ca pînă acum. Aş face alte greşeli, normal, mi-aş acorda acest drept, m-aş bucura de el. Nu e om să facă totul perfect într-o viaţă de om şi dacă o face, e robot, nu om. Eu vreau ca la sfîrşitul vieţii să am lîngă mine tot bagajul pe care l-am adunat trăind. Sacul de greşeli, sacul de amintiri, traista de zile bune, plicul de fericire.
Aş întinde mîinile şi le-aş da păzitorului porţii să le pună în balanţă. „Uite, sfinte Petre, asta am fost eu, atît am luat din viaţa pe care-am primit-o, acum judecă şi spune-mi de-s demnă să-mi deschizi poarta sau lasă-mă în drum.”
Şi de-aş rămîne în drum aş lua-o înapoi, către lume, n-aş sta să aştept cu mîna întinsă la o poartă închisă. Pînă la urmă, drumul contează, indiferent care-i destinaţia.
Foarte puţini oameni m-au înţeles în viaţă şi aceia foarte puţini m-au cunoscut şi m-au iubit pe mine, omul bun cu toate greşelile, păcatele şi trecutul lui.
Ceilalţi, sensibil mai mulţi, m-au ţinut aproape un timp şi le-am căzut greu, n-au putut înţelege nici forţa, nici viaţa din mine. Poate aşa e scris. Am să găsesc odată cartea aia şi-am s-o citesc din scoarţă în scoarţă, atunci eu voi deveni scriitorul şi-l voi juca pe degete pe autorul propriei mele vieţi. Să vadă şi el cum este să fii prizonierul toanelor cuiva.
În mine
În mine clocoteşte tot sîngele
adunat în căuşul palmelor în lungile
bătălii pentru viaţă, în inima mea
sunt înfipte toate cuţitele
ce-au strălucit odinioară în mîinile
ce m-au înjunghiat pe la spate,
în ochii mei strălucesc toate lacrimile
neplînse în nopţile cu lună plină, sînii
mei poartă amprenta tuturor bărbaţilor iubiţi,
port tatuat pe piele parfumul florilor de liliac,
lăcrămioare şi nu mă uita,
mintea mea…
o, mintea mea e plină de toate bătăile repezite
de inimă, de toate gîndurile gîndite,
de toate visele visate,
de toate dorinţele neîmplinite,
de toate speranţele ucise,
de toate cuvintele auzite cîndva,
pretutindeni, aiurea.
Sunt rană, doar sufletul mi-e cer senin
deasupra teilor înfloriţi
într-o dimineaţă însorită de iunie.
Un val
Un val rebel s-a izbit de mal exact
cînd iubirea noastră, abandonată pe plajă,
se prăjea cuminte la soare.
A lua-o în plin, n-a apucat nici să respire
din aerul fierbinte de vară timpurie,
s-a spart şi s-a împrăştiat
în cioburi pe nisip.
Degeaba mi-am rănit palmele, încercînd
să adun cioburile viu colorate dintre
cioburi de scoici cu sidef violet,
valul s-a întors şi-a spălat şuvoiul
de sînge închegat pe nisipul ud.
M-am aşezat pe-o piatră şi-am plâns.
Valul a venit şi mi-a adunat lacrimile.
Marea s-a umplut de ochii mei, azi
toate lacrimile bat ţărmul cu încrîncenare.
Vîntul n-a adiat să-mi zvînte obrazul
şi-am rămas c-o lacrimă tatuată sub pleoape,
am rană adâncă, acolo, în colţ de ochi,
unde apa n-a ajuns să spele lacrima.
Cînd va fi să vii, să păstrezi în dreapta
strălucirea mării,
iubirea nu te mai aşteaptă pe ţărm
ca-n vara liniştii noastre, s-a dus
cu valul, pe pietre au rămas
doar cioburi colorate de întrebări.
Grija statului
Ai 29 de ani, o relație de care tragi s-o faci funcţională, plăteşti rată la casă şi te gîndeşti că ai toată viaţa înainte. Mergi la controale periodice, că ai auzit atîtea poveşti nefericite despre boli incurabile, ştii că e mai bine să previi şi-ţi pasă de sănătatea ta, ai vrea să-ţi construieşti un viitor, să ai copii, familie, o viaţă liniştită. Un medic oarecare pe care-l plăteşti că n-ai timp şi nici încredere în policlinicile de stat unde toată lumea e stresată şi sictirită de viaţă îţi găseşte un chist şi spune că nu pune probleme, dar trebuie verificat periodic. Te programează la următoarea vizită peste 6 luni.
Au trecut 6 luni. Relaţia a sucombat fără şanse, nu mai plăteşti rate la casă că nu mai ai casă, te-ai mutat cu chirie, în fond nici nu prea mai ai mare lucru decît un job unde te simţi bine şi eşti performantă, cîţiva prieteni şi viaţa înainte. Nu e cea mai bună perioadă a vieţii tale, dar te gîndeşti că măcar eşti sănătoasă şi ai timp să-ţi vezi visele împlinite. Mergi la controlul de rutină şi ghilotina cade. Chistul tău nepericulos e ditamai tumora malignă. Intri în panică, mergi la alte controale, alţi medici, treci la investigaţii serioase, consulţi chirurgi.
Te revolţi. Veştile rele circulă pe bandă rulantă şi te lovesc pe rînd fix în frunte. E prea mare, prea ramificată, prea prost pusă, prea vascularizată, nu poate fi operată. Te legi de un oncolog care te vede tînără şi consideră că poţi suporta o terapie de şoc cu citostatice. Şi-o suporţi, cum, nu te întreabă nimeni. În cîteva luni treci prin chinurile iadului şi nu-ţi mai doreşti decît să se termine, să nu mai simţi durerile, greţurile, să nu mai simţi că te prăbuşeşti într-un hău din care ştii sigur că n-ai să mai poţi ieşi.
Încerci să te agăţi de ceva să rămîi la suprafaţă şi găseşti doar paie nefolositoare. Nu plîngi, plînsul e semn de slăbiciune şi tu n-ai voie să fii slabă. Ai prieteni şi colegi care te încurajează şi te sprijină, ai o mamă care s-ar prăbuşi dacă tu ai claca. Lupţi. Cu sistemul, cu citostaticele, cu corpul tău care le respinge, cu mîncarea fără niciun gust, cu frica, cu timpul, cu moartea. Lupţi pentru că n-ai de ales. Banii zboară mai ceva ca fluturi pentru că sănătatea e un lux, hrana sănătoasă e un lux, dar colegii au grijă să nu simţi prea tare lipsa lor. Cumva o scoţi la capăt şi ajungi după luni de chin într-un institut în care un chirurg bun te sfătuieşte să renunţi la sîn, că boala e parşivă şi la ce evoluţie a avut poate recidiva în cel mult 6 luni.
Te operezi, rămîi fără sîn şi începe lungul drum înapoi, spre recuperare. Abia acum afli că niciun drum nu mai duce înapoi de fapt, că boala ţi-a răpit tot restul vieţii şi ţi-a dat înapoi o caricatură. Rămîne cicatricea, o întreagă grupă de muşchi nefuncţională, o parte din corp în care nu mai simţi decît durere atroce, vene arse de citostatic care nu mai primesc nici măcar acul seringii care să ia sînge pentru analizele pe care vrei nu vrei le faci tot mai des, nu mai poţi îndrepta mîinile, nu poţi folosi mîna cu operaţia, ai dureri de-ţi vine să te urci pe pereţi, orice mişcare e un chin. Nu mai vrei decît să închizi ochii şi să nu mai simţi nimic, să uiţi. Ţi-e silă de tine, nu-ţi vine să te priveşti, nu mai ai încredere în viitor.
Tratamentul continuă agresiv, ţie ţi-e tot rău, simţi că nu se va mai schimba nimic, niciodată, în bine. Îţi sunt induse stări pe care nu le-ai fi avut decît peste 20 de ani şi ţi se spune să rezişti şi să te bucuri, că eşti tînără şi uite ai scăpat. Tu nu simţi nicidecum asta. Trece timpul, cicatricea te arde, nu-ţi vine s-o priveşti, ţi se pare hidoasă, psihologul nu prea reuşeşte să te ţină toată săptămîna la suprafaţă, mai ales în zilele în care durerile atroce nu trec cu nimic, oboseşti repede, nu mai poţi lucra ca altă dată, nu mai ai acelaşi randament, părul creşte prea greu, nu poţi ridica nici sticla de apă la gură fără să te doară pînă în creier. Dar lupţi, n-ai de ales, ce-a fost greu a trecut, nu?
După tot chinul primeşti într-o zi răspuns de la direcţia de asistenţă socială şi protecţia copilului, unde depusesei dosarul pentru indemnizaţia de handicap la care legea îţi dădea dreptul. Un an aveai dreptul la scutire de impozit pe salariu şi transport gratuit pe RATB, la un loc de parcare preferenţial cînd mergi la cumpărături şi ceva mărunţiş pînă îţi recuperai capacitatea de muncă. Un an, nu mai mult, că un cancer de sîn nu e tot una cu pierderea unui picior, sau a unei mîini, ce contează sînul unei femei? Poţi trăi la fel de bine şi fără el, ce, amazoanele nu trăiau bine fără sînul drept, nu erau ele de temut în tot bazinul Mării Negre?
” Vă aducem la cunoştinţă că nu vă încadraţi în grad de handicap şi dacă vreţi, puteţi să ne daţi în judecată în termen de 30 de zile.” Sec, de parcă boala ta nici n-ar fi existat şi i-ai fi pus pe ei, oamenii muncii pe cîmpiile patriei la lucru de pomană, în timp ce putea rezolva zeci de alte cazuri mult mai grave ca al tău.
Da, de la direcţia de asistenţă socială, de unde chiar au trimis pe cineva să-ţi facă anchetă socială acasă. Nu, la documentele medicale şi la operaţia ta nu s-a uitat nimeni, asta era irelevant că aşa a hotîrăt în 2015 o şleată de incompetenţi în frunte cu ministrul Bănicioiu, cel care a lăsat 64 de tineri să moară în chinuri pentru că orgoliul nu-i permitea să accepte ajutorul oferit de străini. Aveai frigider, aragaz, o colegă de apartament care să te ajute, ce-ţi mai trebuie ajutor social? Cu banii ăia pe care tu voiai să-i furi de la statul român se va renova o secţie de tratament intensiv la un institut oncologic pentru copii, se cumpă citostatice, de nu mai sunt nevoiţi alţi pacienţi, nu aşa norocoşi ca tine, să cerşească bani pentru ele, se salvează o mie de vieţi. Sau mai degrabă se mai plătesc ajutoare sociale unor putori votante, ca restul bugetului să poată ajunge pe drum bătătorit în buzunarele iluştrilor şi mult titraţilor noştri politicieni de stînga. Să mănînce şi gura lor ceva bun, că este flămîndă ca cancerul ce te mînca pe tine la 30 de ani.
Amăgiri 