La piaţa Domenii urcă pe uşa din faţă o femeie cu un copilaş de 5-6 ani de mînă. Ea blondă, el mai tuciuriu. Au sacoşele pline şi-și fac cu greu loc în autobuzul supraîncălzit și prea aglomerat. Merg către casă. Femeia, trecută de prima tinerețe, exagerat de îndatoritoare, veselă şi vorbăreaţă, puştiul de cel mult 5 ani tot mai întunecat, de parcă, cu fiecare km parcurs, i se îneacă pe rînd, una cîte una, toate corăbiile.
Ocupanta primului scaun îl întreabă dacă vrea să se aşeze. El pune capul în pămînt şi tace.
– Staţi liniştită, că rămînem în picioare. Coborîm la a doua, a răspuns însoțitoarea pentru el.
– Da-l văd cam supărat, poate îi e rău.
Blonda îşi trece mîna prin părul închis al băiatului. Acesta nu schiţează niciun gest. Își privește vîrful pantofilor prăfuiți şi tace posomorît, ca şi pînă acum. În mînă cară o sacoşă de plastic un pic cam prea plină pentru puterile lui. O ţine strîns, cu grijă.
– Nu-i e rău, mai degrabă se teme că i se topeşte îngheţata pe căldura asta! Aşa e Cătăline?
– Lasă că nu se topeşte! Şi dacă se topeşte, o pui la congelator cînd ajungi acasă şi o mănînci după ce îngheaţă la loc! – se bagă veselă în vorbă femeia ce-a vrut să-i cedeze locul. Poate e fericită că a rămas totuşi pe scaun. Cătălin tace la fel de posomorît.
– Da’ ce eşti aşa de posac, iubitule? De ce nu vorbeşti deloc?
Cătălin închide buzele. Nu priveşte nici la una nici la cealaltă, doar ţine strîns în mînă punga cu bunătăţi. Veselia şi atenţia exagerată a doamnei blonde îl lasă rece ca şi cheful de vorbă al celeilalte. El se gîndeşte la îngheţata care se topeşte, la dulciurile din plăsuţă, la ziua de mîine cînd va ieşi în parc, se va bucura de libertate şi poate va mai mînca o îngheţată, şi o prăjitură însiropată, poate… Va sta „acasă” două zile. Se va întoarce apoi la viaţa lui de zi cu zi, la camera în care stă cu alţi copii la fel de trişti, la educatoare şi îngrijitoare plictisite şi nervoase, care-l judecă şi-l strigă „ţigane”.

Aţi observat ce repede se obişnuiesc oamenii unii fără ceilalţi? La început, despărţirea, chiar şi de scurtă durată, pare un veac, abia aştepţi să te întorci, să fii cu omul drag, să-i vorbeşti. Nici nu contează ce vă spuneţi, importat e că sunteţi cumva împreună.
Primele pauze mari dor, fizic dor, apoi trece o zi, trec două, te iei cu altele şi îţi aduci aminte tot mai rar de bucuria lăsată în urmă, altceva îţi captează atenţia, altcineva îţi provoacă bătaia de inimă. Poate că e mai bine, poate că, de n-am fi aşa, n-am suporta despărţirile şi unele sunt chiar definitive. Durerea ne-ar frînge.
Aşa, uşor-uşor, nici nu mai e durere, e doar o trecere lină peste o apă învolburată, odată ajuns pe celălalt mal nici nu-ţi mai pasă de clocotul de sub pod. Regula e valabilă şi cînd îţi pleacă copiii la casa lor, şi în despărţirile iubiţilor, şi în bolile lungi, incurabile. Cumva te aştepţi să se întîmple şi pe măsură ce trece timpul, parcă nici nu te mai surprinde tăcerea ce se aşterne în urmă, te obișnuiești cu ea ca un copac fără frunze în bătaia vîntului.

Am trăit totdeauna pe repede înainte. Am visat, mi-am făcut planuri, m-am luptat, am muncit să le împlinesc. Totdeauna mi-am aruncat gîndul departe, în viitor și m-am ancorat bine de el, să nu-l pierd, să nu mă rătăcesc. Am adunat firul apoi, încet, zi cu zi, să îmi ating țelul, să rezolv problemele, să îmi rup din cînd în cînd și bucata mea de bucurie. Da, am reușit-o și pe asta, pe fugă, din goana zilelor furam din cînd în cînd cîteva ore de tihnă, de iubire, de bucurie. Îmi umpleam sufletul și plecam din nou la luptă. Lupta cu viața de femeie singură nevoită să răzbată într-o lume de oameni inerți, cu rost. Nu mi-am făcut decît rar prieteni. Cei căsătoriți mă ocoleau, pe cei singuri îi ocoleam eu, nu aveam nici timpul, nici preocupările, nici resursele lor. Eu aveam de luptat cu prejudecățile tuturor, cu nevoi, facturi, trebuințe.
Acum aș da anii înapoi, să-mi las timp să învăț să trăiesc clipa, să pun un pas înaintea celuilalt și să mă bucur de pămîntul pe care calc. Cred că nici el nu a apucat să mă cunoască prea bine, am mers totdeauna pe vîrfuri, am ridicat repede talpa și-am azvîrlit-o înainte, să nu-i strivesc tihna sub pasul plin. Cînd va veni timpul să mă primească o să mă așeze în rînd cu păsările cerului, poate văzduhul mă va recunoaște mai bine, în el mi-am legănat visele.

ții minte cînd m-ai luat
de mînă și m-ai dus în cer?
atunci m-am molipsit
de-un soi de moarte
și mor frunză cu frunză
în fiecare zi în care
tăcerile ridică ziduri între noi.

Tu te cufunzi in apa somnului
ca într-o mare moartă, plutești
liniștit între cer și pămînt,
umbra niciunui vis
nu-ți tulbură odihna.
Eu te veghez, în mine
toate apele se zbuciumă
și lovesc țărmul,
le adun în brațe unul cîte unul,
visele tale,
visele mele sparte pe pietre,
doar cerul ne privește absent
cu toate stelele aprinse.

N-ai simțit tăișul sabiei
dacă n-ai privit prin gard la petrecerea
de dincolo, dacă nu ți-ai dorit
să fii tu sărbătoritul, dacă n-ai visat
că poți zbura și poți zdrobi
gratiile coliviei cu o strîngere de pumn.
Nu știi cum arată un petec de inimă
dacă n-ai simțit cum se prelinge sîngele
ca un șarpe cald și roșu,
dacă n-ai privit neputincios
cum îl înghite însetat pămîntul.
Nu ești om dacă n-ai înghițit o lacrimă
ca pe o pastilă amară,
nici puternic nu ești dacă nu știi
să te înfigi ca un stîlp de lemn în pămînt,
dacă pe tine nu s-au cățărat vii încărcate de rod,
dacă n-ai odihnit niciodată un zbor străin.
Nu ești liber dacă n-ai zdrobit colivia
cu puterea gîndului,
dacă n-ai eliberat cerul din privirea copilului
printre uluci putrede de gard.

Să treci peste oameni
ca apa peste pietre,
să nu te rănească colțurile lor,
să iei forma gîndurilor lor
și să-ți păstrezi rotunjimile tale,
să te despici în tăișul vorbelor
și să te închizi limpede în urma lor,
ca și cum n-ar fi fost,
ca și cum n-ar fi fost.
Să treci peste zile
ca iarba pe sub coasă,
să nu-ți pese de lama lor,
să renaști fraged în roua dimineților,
să te-înfiori noaptea sub lumina stelelor,
ca și cum n-ar fi fost,
ca și cum n-ar fi fost.
Să treci prin viață
ca ploaia prin deșert,
nisipul să plîngă sub ochii tăi,
iarba să înverzească sub pașii tăi,
vorba să-ți umbrească lacul visurilor,
gîndul să-nflorească în răcoarea lor,
să lași o oază în urma ta,
ca și cum ai fi fost,
ca și cum ai fi fost.

Întotdeauna trebuie să știi cînd e timpul să pleci. Cînd ușa se închide și simți că pînă și pereții îngheață, cînd omul pe care-l iubești se îndepărtează deși e lîngă tine, cînd de la tine la el cuvîntul nu se mai aude, eforturile nu se mai văd, ajutorul nu mai e apreciat, atingerile nu mai răzbat, sărutul devine amar, mîngîierea se lovește de-un geam închis, prezența ta devine apăsare, gesturile mărunte prilej de indignare.
Sunt atîtea semne clare după care să-ți dai seama ce ai de făcut, sunt atîtea indicii care-ți arată că e timpul să-ți pui pantofii, să-ți iei valiza și să închizi ușa în urma ta. Oricît ai spera, oricît te-ai strădui să schimbi deznodămîntul, e în zadar, cărțile sunt făcute și cînd înghețul a început să intre în inimi nimic nu-l mai poate goni. Poți cel mult să prelungești o agonie, niciodată să mai trăiești alături de omul acela cu aceeași bucurie ca odinioară.
Undeva, cîndva, ai uitat că sunteți doi și-ai mers înainte fără să privești înapoi. Poate te-ai temut să vezi că el a rămas în urmă, poate ai crezut că poți face tu drumul pentru doi, poate ai decis de unul singur că-i cazul să mergeți mai departe deși pașii în doi necesită decizii în doi.
Undeva, cîndva, l-ai pierdut și sentimentele-au murit. Poate mai speri că vei reuși să le resuscitezi dar ce e mort nu se mai întoarce la viață, mort rămîne pentru totdeauna.
Dacă reușești să încui ușa și să-l ții un timp pe loc, nu-l vei putea împiedica să zboare.
Sufletul omului nu-l ții cu forța, nici cu amenințări, nici cu lacrimi, nici cu lanțuri. Poți lega trupul, inima n-o poți lega decît cu prețul vieții și atunci degeaba o legi, o inimă moartă nu folosește nimănui nici măcar ție, cel ce crezi că poți iubi pentru doi. Nu poți. De fapt, cînd ajungi să crezi asta nu mai e vorba de iubirea față de celălalt ci doar de o iluzie și de neputință. De refuzul evidenței. Te minți că totul va fi bine cînd deja știi în sinea ta că minciuna e uriașă și urîtă și nimic nu e mai trist ca un om care nu știe să piardă, să părăsească jocul cînd totul s-a terminat.
Întotdeauna trebuie să știi cînd e timpul să pleci fie că e vorba de o căsnicie, de o iubire, de o relație, de o familie, de o asociere oarecare. Totul e să știi s-o faci cu fruntea sus, altfel riști să fii luat de mînecă și azvîrlit ca o haină veche.