În fiecare zi cresc cîte o magnolie,
ca pe o gratie de oțel.
Îmi adun fierul din sînge,
picătură cu picătură,
pînă încropesc o moleculă mică
la care adaug carbon în concentrația ideală
pentru un oțel de calitate.
Nu mă zgîrcesc, vreau ca gratiile mele
să fie cele mai rezistente din lume,
să nu le rupă-n palme
orice vis, să nu le îndoaie
orice bătaie de inimă.
Nu e treabă ușoară,
trebuie artă
să știi cît carbon să adaugi
și cum să călești
oțelul, cum să-l șlefuiești
să se oglindească în el stelele nopții,
cum să-l modelezi
să ia forma magnoliei.
Seara le înfig pe rînd
în temelia de piatră.
Mai am puțin,
atît de puțin
pînă închisoarea-i gata!
Tîrziu, peste timp,
bunici cu nepoți de mînă
vor poposi pentru o clipă
în fața lor, cît să le spună
povestea femeii cu ochi de smarald
care-a crescut magnolii de oțel
din picături roșii de sînge
și și-a închis în florile lor toate zilele.
Atunci, nici vîntul nu va mai ști
de-a fost vreodată adevărat.

Nimeni să nu aștepte de la mine nimic,
nici măcar eu nu mai știu să aștept,
mă iau așa cum mă nasc în fiecare dimineață devreme,
cînd mă trezesc după coșmar
și scap de apele învolburate ale nopții.
Nimeni să nu aștepte de la nimeni nimic,
suntem doar stropi din minunea acestui pămînt
ce trece în fiecare zi pe sub furcile caudine ale răsăritului
care din neant se-adună rază cu rază
pentru noi, cei ce încă mai deschidem ochii
dimineața devreme.

Oamenii se leapădă de oameni
ca de o haină veche,
nefolositoare.
Uneori îi uită într-un colț
cum agață haina în cui,
poate-poate o mai folosi-o vreodată
iar haina așteaptă cuminte,
adună praf, îmbătrînește
și moare roasă de molii,
tăcută și uitată în cuiul ruginit.
Ca omul ce-așteaptă un semn.
Alteori,
alteori deschid ușa larg
și omul apucă să îmbrățișeze
alți oameni, înainte
să se destrame ca paltonul
ce-și adună peticile putrede
sub vreun cățel înfrigurat.
Oamenii sunt slabi de înger,
se lasă duși de val,
de ce văd,
de ce aud,
de alți oameni
și se leapădă de iubiri îmbătrînite
cînd se schimbă moda
și altele zîmbesc proaspete
în zori,
doar pe mine mă dor și acum peticile
pe care le-am lăsat amanet
în alți oameni,
prin timp.

Întinde mîna și prinde
secundele ce mi se strecoară
printre degete
ca nisipul într-o clepsidră.
Grăbește-te,
mîinile mele nu sunt impermeabile,
timpul se scurge în voie printre ele,
rămîn mereu doar cîțiva stropi
în căușul palmei,
cît să adape, dimineața devreme,
ciocuri însetate de ciocîrlii
așa că te rog pe tine,
suflete,
întinde mîna și oprește-le scurgerea,
spală-ți ochii în apa răsăritului
ca toate zilele
ce vor mai izvorî din pămîntul
acesta mănos al vieții mele
să se oglindească pe rînd în cerul
ochilor tăi.
Întinde mîna, te rog
și oprește risipa secundelor
ce-mi mor.

Lumea asta a devenit prea strîmtă
pentru atîtea orgolii
bine crescute
și-am cam înțepenit de nemișcare
de cînd mă tot feresc 
să nu calc pe unul sau pe altul.
Umbra mea se întinde cam mult
și ea e-n pericol să calce
pe alte umbre mai bine înfipte
în realitate.
Prea mă sufoc,
cred că și respirația atinge
alte respirații.
Aș închide ochii,
că și de privirea mea se-mpiedică
alte priviri mînioase.
Mi-e tot mai teamă să ies din casă,
dacă într-o zi nu voi mai întîlni
pe drum
nici măcar un om?
E cod roșu de vreme rea
și e uriaș pericolul ca toți să sfîrșească
înghițiți de orgoliile astea flămînde.
bine hrănite.

Nu mă privi, n-ai să mă recunoști.
Eu nu mai sunt demult
cea care-am fost,
nici mîinile nu mai știu mîngîia,
nici gura nu mai știe săruta,
nici ochii nu mai știu zîmbi
cum îți zîmbeau cîndva.
Pe pereții trupului meu crește iarba
ca o pe o casă bătrînească de lut
pe care-au părăsit-o pe rînd
toți oamenii.
Doar din piept pîlpîie slab o lumină,
acolo unde înfloresc
în fiecare primăvară, merii.

Fericirea e-o codiţă de căţel
înnebunită de bucurie că am ajuns acasă
după o zi de îndelungă absenţă,
e-o mustaţă de motan cu ochi mari albaştri
ce mă sorb cu totul de drag,
e-o căsuţă mică la ţară,
e-un foc de lemn de brad în sobă,
e ninsoarea de afară,
floarea de tei,
minunaţii ochi verzi ai copiilor mei,
zîmbetul lor,
un cotoi roşcat,
un secui blond şi povestea bătrînului
care a mîncat luna cu mămăligă,
un răsărit pe mare,
o zi la pescuit,
un nufăr în floare,
o poiană cu narcise,
un munte de liliac,
un pod al lui Dumnezeu,
mînuțele unui copil,
un zîmbet cu doi dinți,
ridurile din obrazul mamei,
mîinile ei bătătorite,
lacrima din ochii ei albaștri,
Rarăul sub ceaţă,
verdele de Bucovina,
soarele din Cluj,
zîmbetul vînzătoarei din colţ,
lacrima cerşetorului cu mîna îngheţată
cînd i-o încălzeşti cu un covrig.
Fericirea sunt eu
cînd mă trezesc dimineaţa
cu soarele-n ochi.

@Eşti mamă singură şi în jurul tău toţi se aşteaptă să greşeşti, să clachezi, să-şi poată confirma previziunile, să poată da din cap cu indulgenţă moralizatoare „ţi-am spus eu, lucrurile astea nu se fac de una singură, ai nevoie neapărat de un bărbat”.
Poate că au dreptate, doar tu nu ai timp să stai să meditezi la sfaturile lor, n-ai timp să te aranjezi, să ieşi în lume, să cunoşti oameni noi. Viaţa ţi se împarte cuminte între serviciu, piaţă, casă, bucătărie, baie, copii.
Încerci să suplineşti toate lipsurile din viaţa lor şi-ţi iese uneori al naiba de bine, dar nici asta n-ai timp să vezi, pentru că tu nu te poţi opri, nu ai voie, trebuie să fii perpeetum-mobile, să acoperi tot. Munceşti, munceşti, te munceşti pînă la epuizare, ţi-e teamă să iei pauză, să nu cumva să ieşi din ritm. Ţi-e teamă că odată ce-ai odihnit nu te mai poţi porni, că dacă deschizi ochii şi priveşti în jur o să-ţi pierzi curajul de-a merge mai departe.
Te închizi pe tine însăţi într-o colivie şi de foarte multe ori uiţi că ar trebui, măcar din cînd în cînd, să te hrăneşti cu ceva, să-ţi adăpi sufletul c-o gură de apă rece.
Ai tăi te supraveghează de la distanță, o vreme, apoi îşi văd de viaţă, prietenii stau deoparte, dacă-s buni răspund prezent cînd îi strigi, dacă nu surzesc, cumva trec zilele una după cealaltă.
Nu-ţi iese totul perfect în fiecare zi, mai şi clachezi uneori, ohoo, ai plînge de foarte multe ori că-ţi simţi umerii grei şi te dor ochii de lacrimi, dar strîngi din dinţi şi taci.
Copiii au nevoie şi să plîngă înaintea ta şi să mănînce, să se odihnească, să zîmbească, să trăiască înaintea ta.
După ce cresc rămîne doar oboseala şi rana deschisă de vorbele grele pe care le aruncă în urmă, aşa cum Făt Frumos din poveste arunca peria să scape de gheonoaie.
Te uiţi în oglindă şi nu te mai recunoşti sub riduri, tristeţe, păr alb, însingurare. Aveai şi tu vise cîndva, aveai o viaţă de trăit, bucurii de însemnat, zîmbete de adunat, aveai planuri pentru tine.
Îţi priveşti mîinile îmbătrînite şi le simţi grele, de plumb.
Nu ţi-a mai rămas mare lucru. Copiii ţi-au crescut, nu mai au nevoie de tine decît uneori, au viaţa lor, provocările şi visele lor şi tinerețea lor se simte stingheră lîngă tine.
Aveai și tu o tinereţe, cîndva. Cînd a murit, unde-ai îngropat-o şi cine eşti tu, cea care-ai luat locul acum femeii frumoase de odinioară?
Oamenii încep să te privească cu respect, de la distanţă. Ai fost, eşti o femeie puternică. E adevărat, dar la ce ţi-a folosit?
2017

Eu,
eu n-am locuit niciodată într-un om.
Paşii mei goi nu s-au intersectat vreodată
cu paşii lui pe culoarele luminate
ale sufletului,
inima mea n-a bătut nicicând
în dorul cuiva,
ochii mei n-au privit lumea
prin ferestrele altor ochi.

Am aşteptat totdeauna la uşă, cuminte,
cu inima-n palmă.
Uneori, doar uneori, uşa s-a deschis,
omul mi-a luat inima,
a mulţumit şi-a închis uşa în urma lui.
Am rămas pe prag cu mâna întinsă,
ca regele Lear,
îngenuncheată de propria-mi naivitate.
Când am ridicat fruntea
am găsit-o ninsă.

În mine au locuit totdeauna oameni.
Mai buni, mai răi, mai tăcuţi, mai vocali,
oameni cu inimi la vedere şi
oameni fără inimă
ce-au umblat încălţaţi
pe cele mai de preţ covoare.

În casa mea s-a intrat direct,
fără programare, fără rugăminţi,
uşa n-a purtat niciodată yală,
nici cheie care să încuie nu s-a inventat
vreodată pentru ea.
Avea o cheie veche, defectă,
bună doar de descuiat.
Azi am sunat lăcătuşul.
Vreau s-o repar.